De aş avea lacrimi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!

Cu trei veacuri in urma, mitropolitul Dosoftei al Moldovei, in volumul 4 din Vietile Sfintilor, facea urmatoarea insemnare: ca “… si din romani sunt multi sfinti, numai ca nu sunt cunoscuti…”
De atunci si pana astazi, pe cerul Ortodoxiei romanesti s-au aprins multe stele prealuminoase de marturisitori, ierarhi, cuviosi si drepti, precum vedem si in vremea noastra rasarind chipul luminos al ieroschimonahului Ioan Iacob, despre care ne va fi vorba in randurile de fata.
Parintele Ioan este contemporan cu noi. Semnatarul acestor randuri l-a cunoscut personal in manastirea Neamtu, unde a trait si s-a calugarit, intre anii 1933-1936, si unde traiesc inca destui monahi care au vietuit cu dansul. De aceea, este o datorie sa nu dam uitarii cele de cuviinta despre acest fiu al Bisericii noastre stramosesti, care prin viata sa sfanta s-a invrednicit de mari daruri dumnezeiesti. In randurile de fata, nu voi consemna decat in treacat cateva date din viata sa, necesare pentru intelegerea mai deplina a celor ce urmeaza.

Dupa ucenicia duhovniceasca in obstea manastirii Neamtu, intre anii 1933-1936, parintele Ioan merge in pelerinaj la Locurile Sfinte din Palestina, unde va ramane pana la sfarsitul vietii: zece ani in marea Lavra a Sfantului Sava, intre 1947-1953, ieroschimonah si egumen al schitului romanesc de la Iordan si, in fine, restul vietii si-l petrece in pustia Ruva, din preajma manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, din Valea Iordanului, in pestera Sfintilor Ioachim si Ana, ducand viata sihastreasca, de aspra nevointa, in rugaciune, post si cugetare duhovniceasca.
In anul 1960, parintele Ioan trece la cele vesnice si este ingropat in pestera in care s-a nevoit. Timp de 20 de ani, parintele Ioan s-a odihnit in pace in pestera sa din pustia Ruva. Doar din cand in cand un pelerin roman mai trecea sa se inchine la mormantul lui si sa-i aprinda o lumanare la capatai. Dar iata, din toamna anului 1980, vesti minunate despre parintele Ioan au fost aduse de pelerinii la Sfintele Locuri si raspandite peste tot. Ca, adica, s-ar fi descoperit in chip minunat trupul sau, ramas neatins de stricaciune dupa 20 de ani de sedere in mormant si ca din el se revarsa buna mireasma. continuare »

[dailymotion xhsiu9]

Semnele apocaliptice

Vânturi rele, pierzătoare,
Ameninţă azi mereu
Pe noroadele smerite
Care cred în Dumnezeu.

Bate “Crivăţul” năprasnic,
De la Nordul Comunist,
Răspândind în toată lumea
“Dogmele” lui Anticrist.

Din Apus “Austrul” suflă
Aducând cu el “Progres”,
Care naşte necredinţă
Şi împrăştie eres.

De la Miazăzi mai tare,
“Băltăreţul” s-a pornit
Şi, lovindu-se de “Crivăţ”
Pe cei negri i-a-nroşit.

Iar la Răsărit de soare,
“Valul galben al lui Gog”
Spumegă şi se frământă
Cu “vlăstarii lui Magog”.

Ucenicii stricăciunii
Forfotesc îngrozitor
Căutând să otrăvească
Pe sărmanul muritor.

Grabnic uneltesc perzarea
Cei cu duhul “răzvrătit”
– Şi precum se vede lumea
Nu-i departe de sfârşit –

Urâciunea pustiirii
Şi-a găsit învăţăcei
Care dăscălesc pe oameni
Ca să meargă după ei.

Aceste versuri au fost scrise în
ziua Sfintei Maria Magdalena,
cea întocmai cu Apostolii,
22 iulie 1960, în Sihăstria “Sf. Ana”
de la Hozeva (potrivit cu starea
furtunoasă din cele patru
continente) de către smeritul
Ieroschimonah Ioan Iacob.

Sunt ultimele versuri ale Sfântului Ioan continuare »

Criteriile canonizarii Sfintilor inchisorilor

E foarte im­por­tant pentru noi sa intelegem ca Dumnezeu vrea ca sfintii inchisorilor sa fie canonizati de catre Biserica Ortodoxa. Este foarte important pentru noi sa intelegem ca un sfant nu devine sfant din momentul canonizarii, ci e sfant din momentul in care a parasit aceasta lume.

Poate ca subiectul criteriilor de canonizare nu este un subiect care sa starneasca ravna noastra duhovni­ceasca, dar ar trebui sa fim cu luare-aminte si sa invatam si aceste lucruri, pentru ca prin ele vom reusi sa intelegem cat de firesc este ca sfintii inchisorilor sa fie canonizati.

Tema acestei expuneri se datoreaza uneia dintre din intalnirile pe care le-am avut cu P.F. Patriarh Teoctist. M-am dus la el impreuna cu parintele Constantin Galeriu si cu un reprezentant din partea fostilor detinuti politici, intrucat mai multe organizatii ortodoxe, printre care Fratia Ortodoxa Romana, Asociatia Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti, A.S.C.O.R., Asociatia „Christiana”, „Anastasia” si alte asociatii ortodoxe au cerut Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane sa se cerceteze dosarul de canonizare al parintelui Ilie Lacatusu. Nu se cerea canonizarea parintelui, ci se cerea ca Sinodul sa ia in considerare aflarea sfintelor moaste. Memoriul a fost facut pe data de 13 iunie 1999, in Duminica Sfintilor Romani, si se cerea asa: „Temandu-ne sa nu cadem in inselare, desi dovezile despre sfintenia parintelui Lacatusu par concludente, va rugam sa binevoiti a deschide dosarul de canonizare si sa ne instiintati in mod oficial asupra demersurilor intreprinse.” continuare »

„Dintru a nu cunoaste Scripturile pricina este a tuturor relelor.” zice Sf.Ioan Gura de Aur.

De multe ori am scris cuvinte pentru folosul meu sufletesc si am crezut c aceste cuvinte pot folosi si la alte persoane care nu prea au vreme sa deschida cartile si poate nici nu au la indemana cartile potrivite. Stiu ca in ziua de azi toata lumea este grabita si cartile cele groase ale Sfinilor Parinti stau uitate si rar cine le mai citeste. Asa este duhul veacului, asa sunt ocupatiile oamenilor; asa este razboiul cel nevazut, incat lucrul cel duhovnicesc, si mai ales citirea cartilor sfinte nu prea au loc in viata crestinilor de azi. Si asta nu se intampla numai in lumea mirenilor, ci insisi Monahii au inceput sa ajusteze viata dupa moda noua. Grija celor pamantesti ii tine incatusati si nu pot sa mai afle vreme pentru citirea si cugetarea dumnezeiestilor Scripturi.

Abia au vreme sa asculte pravila din biserica, insa si atunci mintea le este impovarata cu grija trupeasca si cu necazurile vietii. Pentru indulcirea sufletului greu se gaseste vreme in veacul nostru. Si aceasta ne pagubeste mai mult decat toate. Caci neavand ragaz a privi mai des catre cele ceresti, uitam rostul vietii, slabim duhovniceste si ajungem de multe ori la deznadajduire, cand stim ce fel de fagaduinta am facut inainte lui Dumnezeu si cand vedem ca se cheltuieste viata in chip zadarnic. continuare »