Proorocie despre România de Virgil Maxim

Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut nişte descoperiri. Şi el reprezintă viziunea pe care a avut-o, începând cu Renaşterea, despre care spune că în perioada aceea oamenii se vor întoarce la antropocentrism. Trupul omului a devenit atunci beatificat – în toată creaţia Renaşterii vedem această frumuseţe a trupului omenesc expusă la stadiile cele mai grandioase, un fel de infuzie păgână în creştinism care a dus la această idealizare a trupului, încă stăpână în Apus, până astăzi, în forma de gândire catolică – satisfacţia vieţii pământeşti; toţi sfinţii, Maica Domnului, Dumnezeu chiar, sunt prezentaţi în frumuseţea aceasta trupească, spre deosebire de Bizanţ, care sublimează trupul, îl transfigurează. Trece Agatanghel şi ajunge la revoluţia de la 1789, marea revoluţie franceză, pe care o prezintă ca momentul în care oamenii înlocuiesc Raţiunea Divină ca subiect de adoraţie, cu raţiunea omenească. Aşa s-a şi întâmplat, zeiţa raţiunii a fost arborată ca simbol al acestei revoluţii. Şi lasă să se înţeleagă că degringolada va duce la nişte stări de degradare extraordinară a vieţii spirituale europene. Ajunge la revoluţia de la 1848. (În proorocie erau aceşti ani înscrişi ca ani exacţi.) Şi după ce vorbeşte despre revoluţia de la 1848, începerea descompunerii marilor imperii, ajunge la 1920, la constituirea statelor naţionale. Ce m-a impresionat în mod deosebit a fost ceea ce spunea despre Ţara Românească:
„În vremea aceea, (1920) va apare în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la gurile Dunării, sau ţara Lupului, va apare Fiul Omului încins cu sabia de arhanghel. Acesta va face o organizaţie numita Legheon, iar membrii acestei organizaţii vor fi persecutaţi, vor fi închişi, omorâţi la răspântii de drumuri, mulţi vor fugi peste hotare persecutaţi fiind de capul statului şi de poporul vrăjmaş lui Dumnezeu. Şi în timpul acesta tot poporul acesta de pe Carpaţi şi alte popoare vor intra în mare suferinţă, dar după o vreme, Maica Domnului şi Sfântul Ioan va aduna sângele lor în potire şi se va prezenta cu el în faţa tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Maicii Sfinte, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe”. Fraţilor, noi suntem obiectul acestei minuni! Ne cutremurăm gândindu-ne de atenţia care ni s-a dat, nu pentru vrednicia noastră, ci pentru rugăciunile Maicii; e un dar special pe care Maica Domnului îl face neamului nostru, să mijlocească la Fiul ei rugăciuni pentru noi, pentru condiţia noastră. Noi am fost obiectul acestei minuni, pe noi ne-a scos Maica Domnului din închisoare! Şi socotesc eu că nu ne-a scos la întâmplare. Deci până la eliberarea noastră noi am putut să urmărim împlinirea acestei proorocii care este pe 700 de ani, 1273-1973. Rămâne să se împlinească această ultimă parte a proorociei, care continuă: „Şi atunci va porni de pe culmile acestei ţări o acţiune de încreştinare a tuturor neamurilor”, şi aici noi ne-am cutremurat. Iată deci misiunea neamului nostru, iată harul pentru care Maica Domnului a intervenit. Noi nu suntem decât nişte mărturisitori; din punct de vedere biologic suntem terminaţi, dar din punct de vedere spiritual avem datoria de a lăsa nişte mărturii pentru generaţiile care ne urmează, şi dumneavoastră, care sunteţi tineri, vă revine o misiune extraordinară, şi trebuie să vă pregătiţi foarte serios pentru acest act de jertfă pe care va trebui să-l prestaţi în faţa lumii întregi. Dacă noi am avut misiunea să mărturisim aici, deşi în toată lumea s-a răspândit despre aceasta, dumneavoastră va trebui să preluaţi această ştafetă pe plan mondial, şi iată, zic eu că bătălia deja a început. Orice minune este contestată, pentru că mărturisitorul nu vorbeşte de la sine, el este un investit haric şi săvârşeşte un act de continuitate. Niciodată apostolii, mai pe urmă ucenicii lor, şi episcopii şi preoţii, nu s-au auto-investit; ei au primit investitura invocându-se asupra lor harul special al preoţiei. Când Dumnezeu alege, rânduieşte mai bine zis, ca cineva să realizeze şi din punct de vedere social o lucrare în planul istoric, îl pregăteşte încă din pruncie, în chip potenţial el posedă nişte daruri pe care le dezvoltă, îşi dă seama de ele, le face să ajungă la formele cele mai înalte, şi putem să ne dăm seama de ce toţi care au fost pe linia aceasta a mărturisirii, de ce n-au cedat în faţa tuturor adversităţilor şi adversarilor, văzuţi şi nevăzuţi: pentru că aveau conştiinţa misiunii pe care trebuiau să o îndeplinească. Şi fără intenţia de a denigra sau minimaliza meritele altora din punct de vedere intelectual, artistic, organizatoric; toate acestea, dacă nu sînt puse în slujba adevărului pe linia descendentă, servesc altcuiva. Dumnezeu nu ia darurile cu care ne-a investit, dar tu le oferi altcuiva. Şi atunci tot ce ţi-a dat Dumnezeu se întoarce împotriva ta. Noi avem certitudinea că nu suntem înafara harului pentru faptul că ori de câte ori am făcut această mărturisire a adevărului ni s-au opus cei care n-au putut să-şi justifice actele pe care le-au săvârşit. În numele cui vorbesc ei? Domnul Trifan avea un cuvânt: “cui slujeşti”? După martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan, creştinii s-au răspândit şi au trecut dincolo de hotare, propovăduind Evanghelia. Deci această risipire determinată de prigoana care începuse, a făcut să se împânzească lumea cu cuvântul Adevărului, a fost o împrăştiere a seminţei, vântul care a purtat pe aripile lui polenul pentru a fecunda şi celelalte suflete să rodească în Hristos toate neamurile.

Îndrăznesc, fără intenţia de a-l jigni pe marele nostru Petre Ţuţea, să spun un lucru care pare puţin contradictoriu faţă de ceea ce a afirmat el. El a spus că „istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ”. Ar fi foarte bine dacă ar fi aşa. Dar observăm că aceşti paşi nu sunt întotdeauna la înălţimea dumnezeirii; oare calcă Dumnezeu strâmb? Ca metaforă, e frumos ce spune Ţuţea, dar mi se pare că din punctul de vedere al adevărului, istoria ar fi altceva, ar fi răspunsul lui Dumnezeu la atitudinile noastre. Deci Dumnezeu nu intervine în actul libertăţii voii noastre, noi facem ce vrem. Dacă intrăm în concordanţă cu Voia Lui, atunci şi pasul nostru se înscrie în pasul Lui, dar dacă nu, atunci pasul strâmb l-am făcut noi, Dumnezeu rămâne drept în judecăţile Lui. Deci istoria ar fi, după părerea mea, reflectarea atitudinii noastre din planul acesta imanent, în planul transcendent. De aceea pentru omul politic este cea mai mare nenorocire în momentul când îşi închipuie că el, pentru el, pentru comunitatea lui naţională, ar putea face altceva spre binele ei decât ar vrea Dumnezeu. De aceea, actul politic trebuie să concorde cu actul moral, cu actul spiritual. Dacă iese din această concordanţă, atunci istoria este o tragedie. Şi la acest act de conştiinţă, cea mai mare contribuţie o au pedagogii. Dacă învăţătorul nu are conştiinţa că ceea ce predă el ucenicului, elevului, va determina în acesta o poziţie pro sau anti hristică, dacă nu are această conştiinţă pedagogul, el va provoca o serie întreagă de nenorociri, zidind în sufletul acestuia libertinajul. Copilul trebuie îndrumat, trebuie educat de mic, de la ţâţă, să cunoască pe Dumnezeu şi să împlinească Voia Lui.
Importul cel mai mare este în actul cunoaşterii şi actul trăirii. Cunoştinţa simplă la sfârşit ne va acuza mai mult pentru că am ştiut şi n-am făcut. Împlinirea, măcar în parte, ne va îndreptăţi că măcar atât cât am cunoscut am împlinit. Mereu suntem datori pe planul împlinirii faţă de ceea ce cunoaştem, dar Dumnezeu are în vedere actul strădaniei noastre, al efortului nostru. Niciodată nu ajungem la starea cea mai înaltă, la împlinirea desăvârşită a cunoştinţelor despre Dumnezeu. Dar Dumnezeu completează, cu darul Lui, având în vedere strădania noastră, ceea ce ne-a lipsit. Şi pentru omul politic, chiar dacă n-a putut să facă întocmai ceea ce şi-a propus pentru împlinirea Voii lui Dumnezeu, dar măcar să se fi străduit să împlinească această voie, să nu ducă neamul în rătăcire. Să aducem neamul la Biserică! Atunci se liniştesc toate, şi vin şi celelalte binecuvântări: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.”

Cititi mai mult in numarul 5/2009 al revistei ATITUDINI

Pentru abonamente :

e-mail:
[email protected]
telefon:
0788 355 239

Din cuprins :

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU, VOIEVODUL ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI,Parintele Justin Parvu: Intreaga crestinatate este rastignita pe cruce, NU-MI PARE RĂU CĂ SUNT ROMÂN, CE FEL VA FI SEMNUL FIAREI?, Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, cheia anihilării terorismului internaţional, BISERICA ORTODOXĂ ŞI DOCUMENTELE ELECTRONICE, ACESTEA SUNT VREMURILE! SUNTEM SUPUŞI LA CERNERE!, NEAMUL ROMÂNESC SE VA RIDICA DIN NOU, PROOROCIE DESPRE ROMÂNIA, MARTIE MAGHIAR – O RANĂ PE TRUPUL ROMÂNIEI
… si multe altele.