Papi si Patriarhi – o perspectiva ortodoxa asupra pretentiilor romano- catolice

Editura Theosis a lansat recent o noua carte pe tema ereziei papismului si a inutilitatii dialogului ecumenist. Autorul cartii este Michael Whelton, care dupa indelungi cautari s-a convertit la Ortodoxie, impreuna cu familia sa.

Whelton ne atrage atentia asupra faptului ca dialogul cu romano-catolicii, pentru a fi crestin, trebuie centrat nu pe unirea noastra cu „ei”, sau a lor cu “noi”, ci pe lepadarea de satana si unirea cu Hristos. Dialogul ecumenist trebuie sa fie despre Adevar in istorie, nu despre civilizatie, politica, economie sau cultura in istorie. Pentru ca fara Adevar toate nu sunt decat minciuna, barbarie si, in cele din urma, moarte. Din pacate, avem multi frati ortodocsi care nu inteleg acest lucru. Si tot din pacate avem si multi frati catolici care se bucura ca anumiti frati ortodocsi nu inteleg acest lucru, si ii incurajeaza in iluziile lor. Problema unificarii bisericilor e problema unificarii bisericilor in Adevar. Intru Hristos. Or, nu poti sa te unesti cu cineva intru Hristos vorbindu-i de orice altceva in afara de Hristos. Nici nu poti sa convingi pe cineva ca se va mantui aglutinandu-se cu „loctiitorul lui Hristos” din ratiuni de progres economic si social. Ortodocsii vor paine, si sunt imbiati cu piscoturi de cocktail. Ortodocsii vor sfinti, si tot ce li se ofera sunt politicieni. Dar politicienii sunt oameni care instrumentalizeaza adevarul, istoria, oamenii, trupul si sufletul. Se prefac, dar nu se preschimba. Asa cum s-a preschimbat, asa cum s-a innoit, Michael Whelton.

o descriere de Mircea Platon

Comenzi: editura Theosis
Preţ: 15 LEI
Disponibilitate: In stoc
Dimensiuni: 13 x 20 cm
Nr. pagini: 220 pag
ISBN: 978-973-88535-8-4

Va invitam sa cititi capitolul III din aceasta carte.

Biserica Ortodoxa. Recunoasterea plina de bucurie a pierderii indelungate

PRIMA DATA CAND EU SI SOTIA MEA AM INTRAT intr-o biserica Ortodoxa a fost in sudul Greciei. Era un orasel pitoresc cu case de un alb orbitor, cu jardiniere pline de muscate rosii si o mare de un albastru intens care se zarea in departare. Am intrat in mica biserica cu arhitectura de bazilica si am fost intampinati de un miros patrunzator de tamaie, in vreme ce o multime de icoane colorate si picturi murale ale sfintilor din vechime ne priveau de pe zidurile intunecoase. Iconostasul frumos, impreuna cu mobilierul auriu din altar si nenumaratele candelabre cu lumanari care ardeau linistit, creau o scena de o incredibila incantare vizuala. Nu puteam sa nu ne amintim, in contrast cu ceea ce vedeam aici, de bisericile de acasa din sticla si lemn de stejar proiectate de Frank Lloyd Wright, cu severitatea lor calvina, de peretii goi si plantele in ghiveci.

Aici aveam de-a face cu un crestinism mai vechi, care se adresa simturilor, mistic, care nu intampina nicio piedica in a impartasi lumii sacrul prin intermediul frumusetii vizuale si a minunatului miros de tamaie. Pe cand stateam in biserica, am avut un sentiment vag, inefabil, a ceva autentic, o recunoastere intuitiva a adevarului. Mi-au venit imediat in minte cuvintele lui John Keats: „Nu pot fi niciodata sigur de niciun adevar decat dintr-o simtire clara a frumusetii lui.”1

Aici, in linistea acestei bisericute ortodoxe, s-a produs ceea ce Robert Frost numeste „surpriza de a-ti aminti ceva ce nu stiai ca stii” si „recunoasterea plina de bucurie a pierderii indelungate.”2 Spre deosebire de bisericile noastre sterpe de dupa Vatican II, cu acele afise ca de „gradinita” care atarnau in jurul altarelor, aici lumea duhovniceasca ni se infatisa intr-o manifestare generoasa si smerita de frumusete care oglindea slava creatiei lui Dumnezeu. Am luat acasa cu noi amintirea acestei bisericute ortodoxe si am pus-o bine, asa cum cineva ar pastra un suvenir preferat intr-un sertar – ca sa-l mai scoata din cand in cand de acolo si sa-l priveasca. Pe masura ce anii treceau, il scoteam afara tot mai des.

In 1992, eu si sotia mea ne-am inscris la un curs de iconografie organizat de un iconograf rus. Acolo am intalnit o serie de crestini ortodocsi cu care am avut numeroase discutii despre diferentele dintre bisericile noastre. In ciuda tuturor dificultatilor cu care ne confruntam, inca simteam ca Biserica Romano-Catolica este Biserica lui Iisus Hristos si ca Biserica Ortodoxa ar trebui sa revina in sanul Bisericii celei adevarate. Pe langa asta, ne intrebam cum reusesc sa se ocupe de problemele lor si sa-si pastreze unitatea fara o figura autoritara de tipul papei. Dar apoi a trebuit sa recunoastem, fara tragere de inima, ca in ciuda acestui neajuns, ortodocsii s-au descurcat mai bine in a marturisi cu credinciosie traditia liturgica crestina.

Prin intermediul cursului de iconografie am intrat in contact cu cativa preoti ortodocsi care ne-au imprumutat cateva carti scrise de istorici ortodocsi. Era prima data cand am citit istorie din perspectiva Ortodoxa, perspectiva la fel de veche precum cea a Romei. La urma urmelor, in primul mileniu al erei crestine a existat o singura Biserica. Acesti istorici ortodocsi contraziceau toate credintele si premisele referitoare la papalitate si la conducerea Bisericii pe care le imbratisam noi, ca si catolici. Am petrecut doi ani facand cercetari temeinice, verificand cu atentie opiniile si concluziile lor pe baza surselor primare si a scrierilor unor reputati istorici seculari de la universitati de prestigiu, pe care i-am gasit de acord cu ortodocsii in punctele esentiale. Toate acestea si propriile mele descoperiri vor fi discutate pe larg in capitolele urmatoare.

Am devenit ortodocsi

IN CEI DOI ANI PE CARE I-AM PETRECUT CERCETAND Biserica Ortodoxa, luam parte ocazional la liturghie, la o biserica rusa, dar doar pana la jumatate din pricina sentimentului nostru de instrainare. Da, liturghia era frumoasa, dar era greu sa pricepem ceva din slavona veche in care se slujea in biserica rusa. Mai mult, puternica ambianta etnica ne facea sa ne simtim ciudat si nelalocul nostru.

Ne mai luptam si cu dorinta emotionala de a ramane cu ceea ce ne era familiar, cu rudele noastre, prietenii si cunostintele de care eram legati in viata bisericeasca catolica. Nu o data ne-am rugat sa gasim un motiv bun de a ramane acolo unde eram. De fapt, la un moment dat, ne-am simtit atat de secatuiti din punct de vedere emotional incat am hotarat sa abandonam de tot „proiectul ortodox”. Cu toate acestea, usurarea care a urmat a fost de scurta durata, pentru ca Biserica Ortodoxa era ceva prea puternic pentru a fi ignorat – nu ne puteam gasi linistea alegand sa ignoram problema.

Eu si sotia mea am intalnit oameni care au ales Biserica Ortodoxa convertindu-se de la alte religii, dar care nu s-au confruntat cu atatea probleme. Au vizitat de cateva ori biserica noastra si au devenit catehumeni pentru ca le-a placut tot sau o parte din urmatoarele lucruri: atmosfera, preotul, predicile, tamaia, corul, credinciosii din parohie si asa mai departe. Ii invidiez atunci cand ma gandesc la framantarile prin care a trebuit sa trec eu si sotia mea.

In ciuda luptei noastre, ce anume ne tot aducea inapoi catre Ortodoxie? Raspunsul e oarecum ironic. In vreme ce Biserica Ortodoxa a asezat intotdeauna misticul deasupra ratiunii, ceea ce a invins dorinta noastra emotionala de a ramane catolici au fost tocmai argumentele rationale ortodoxe, in fata carora Biserica Romano-Catolica nu are niciun raspuns satisfacator. Poate ca ratiunile (argumentele) Ortodoxiei sunt de nezdruncinat tocmai din cauza ca ratiunea nu a fost niciodata pusa pe primul loc in teologia Bisericii Ortodoxe. Apologetica rationala a Ortodoxiei nu se bazeaza pe toanele trecatoare ale ratiunii omenesti, ci pe viata mistica neschimbata a femeilor si barbatilor sfinti care de doua mii de ani dovedesc, nu in teorie ci in practica, „credinta data o data pentru totdeauna” Bisericii este singura cale adevarata spre mantuire.

Prin urmare, vizitele noastre la biserica rusa au devenit din ce in ce mai dese. Dupa ce i-am cunoscut pe preotul paroh si pe credinciosi, am inceput sa participam la sfintele slujbe cu regularitate. Am inceput sa ramanem si la pauza de cafea de dupa Liturghie si am intalnit cativa convertiti vorbitori de limba engleza. Cativa dintre rusii din primele generatii cu care ne-am imprietenit fugisera de Revolutie impreuna cu familiile si copiii lor si erau membri ai bisericii de peste saptezeci de ani. In mod uimitor, inca mai pastrau comportamentul plin de curtoazie si manierele rafinate ale vechii Europe. Un domn in varsta, in timp ce se plimba cu tatal sau, ii vazuse pe tarul Nicolae si pe fiul sau tareviciul Alexei in Ekaterinburg, chiar inainte de a fi executati. Chiar daca acum au parasit aceasta lume, ei raman niste oameni pe care suntem foarte recunoscatori ca i-am cunoscut – inimile ni se induioseaza intotdeauna cand ne amintim de ei.

O parte dintre prietenii nostri romano-catolici au socotit ca ne-am convertit usor la Ortodoxie. Se plangeau ca: „Nu v-a placut misa cea noua, asa ca ati abandonat corabia”. Nimic mai neadevarat. Tolerasem misa noua vreme de peste treizeci de ani si eram pregatiti sa o suportam pentru inca treizeci. In ciuda suferintei noastre pentru starea in care se afla Biserica Romano-Catolica, faptul ca am parasit-o a fost un lucru greu si dureros.

Dupa multe cautari si multa rugaciune, am fost primiti in Biserica Ortodoxa prin mirungere 3, in Sambata lui Lazar a anului 1995. La intrebarea pe care probabil si-o pun multi oameni „Cum va simtiti de atunci? Sunteti fericiti ca ati facut acest pas?” , raspunsul este un simplu da. Acum avem foarte multa liniste duhovniceasca in familia noastra.