Mihai Eminescu – 122 de ani de la trecerea la Domnul. Despre credinta marelui poet national

Cine citeste critica si istorie literara eminesciana ramane surprins de cel putin doua tendinte, explicabile, la urma urmei, fiecare in felul ei, ori prin neintelegerea locului special pe care il are preocuparea pentru cele ale credintei in opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte in dauna altora. Este totusi o distanta prea mare intre a-l crede pe Eminescu ateu si a-l propune pentru… trecerea in randul sfintilor (este si o asemenea opinie, sa nu-i zicem altcumva).
Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafarul), ponderat sau poate doar prudent (in epoca  se inregistreaza o carte care il contrazice categoric), afirma: „Poate ca daca elanul catre Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiintei sale, o ultima caldura binefacatoare ar fi transformat pesimismul sau in speranta si gandul catre imobilitatea lumii in nazuinta catre perfectiunea ei”, insa, asa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilitatii sale, uneori vulcanice, alteori molcome si dulci, simtim adancul unei mari raceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartita a lumii”, vizibila in Luceafarul (om, stea, Dumnezeu), dar, in loc sa adanceasca ideea pe linia unei apropieri de viziunea crestina asupra existentei, ramane la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubiland ceea ce ar fi izvor crestin la Eminescu, Vianu creioneaza un portret interior al poetului din care elimina tocmai substanta care deschide orizonturile metafizice.

Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai putin, „poet pagan” (V. Conferinta la Radio Bucuresti Eminescu – poet pagan, din 14 oct. 1945, reluata apoi in diferite volume), dar „un poet al pamantului nostru, legat de matca traditiei prin atatea fire”; nu este un poet crestin, ortodox, „totusi este al nostru, este cel mai cuprinzator geniu individual de geniu colectiv, fara sa fie mistic crestin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi crestin, ci pagan, fiindca nu cunoaste nici un pacat, care este o frana in scrutarea Existentei” (!)

Citind asemenea afirmatii, e greu sa credem, de nu i-am cunoaste activitatea, ca autorul nu se joaca de-a critica, punand de-a valma supozitii si sentinte, concluzii pripite si afirmatii care se bat cap in cap, cand nu sunt de-a dreptul aberante.
Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigiosi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu – poet tragic, 1994), vede in Eminescu un ateu si, comentand, intre altele, postuma  Demonism, crede ca poetul prezinta „o lume in care umanitatea, jucarie a rautatii divine (s.n.-O.M.), ofera zeului plictisit spectacolul comic al ambitiilor ei neputincioase”, fiintele demonice ar fi „corespondentul uman al rautatii divine (…) care au inteles ca puterea e conditionata de nedreptate si ca parghia e raul…”

Il recunoastem cu greu pe Eminescu „al nostru”  in aceste oglinzi de lectura. Este de necrezut ca poetul care scrie Rugaciune, Colinde, colinde, Rasai asupra mea… s.a. poate fi ateu, pagan, rece fata de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se intreaba Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, in Spiritualitatea poeziei romanesti, Muzeul Literaturii Romane, Buc., 1998, p. 60). Si raspunsul vine de indata: „Daca zig-zagurile sale filozofice si etice ne-ar imbia sa admitem aceasta grozavie, privelistea sufletului sau absorbit in cea mai fierbinte rugaciune ne umple de un sfant fior si ne determina sa-i recunoastem inaltimea spirituala. Cine se roaga sa fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Rasai asupra mea…, n.n.- O.M.) Cine si-a pierdut credinta si speranta, dar le cerseste inapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Cand Eminescu se spovedeste in rugaciune spunand: Eu nu mai cred nimic si n-am tarie, e ca si cum ar repeta in alti termeni cuvantul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele…”

Dar in fata unor constructii critice mai mult sau mai putin subtile, mai mult sau mai putin convingatoare, ramane marturia peremptorie a operei, in oricare latura am deschide-o, fie poezie, fie proza, fie jurnalistica. Iata un raspuns celor care, in vremurile de acum, contesta credinta noastra si formele prin care ea se manifesta: „… cine nu ne lasa sa fim ceea ce suntem a rupt-o cu constiinta noastra nationala si cu simpatiile noastre intime, oricat de bune ar fi relatiile lui internationale cu statul nostru…” (Miahi Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastra este „pastratoarea elementului latin de langa Dunare”, asadar „Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxa, suntem in realitate elementul menit a incheia lantul dintre Apus si Rasarit…”

Credinta lui Eminescu nu trebuie cautata numai in opera poetica. Chiar si acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul inseamna a extrapola nepermis, in dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, dupa cum am vazut, Eminescu e un „poet pagan”, pleaca de la cateva referinte culturale, intr-adevar identificabile in opera poetului, pentru a conchide ca viziunea lui asupra lumii „e turnata in budism, plationism, demonism – fara elemente crestine” si ca „nicaieri Eminescu nu mangaie cu mila, cu iluzia vietii de-apoi, cu invierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet pagan, in O catedra Eminescu, Junimea, Iasi, 1987, p. 233 – reproducerea conferintei din 1945). Criticul extinde concluziile si asupra publicisticii eminesciene, desi numeroase texte, asa cum vom vedea, il contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat crestin, ortodox (…). Nici de aici macar, unde ar fi fost cu putinta, nu se pot scote elemente cat de sumare, care sa-i configureze o fizionomie crestina…” (ibidem, p. 231).

Nu este de mirare ca in anii 50  autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Imparat si proletar, al carui geniu a „intuit” ca  „religia (este) o fraza inventata de dansii”… De-ar fi sa-i cautam si pe inaintasii iconoclastilor si rationalistilor de azi, i-am gasi usor in publicistica din aceeasi perioada a anilor ’45-’50, fiindca si atunci si acum, se observa aceeasi brutala imixtiune a politicului si culturalului in viata de  credinta. Pregatita sau nu de interventii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamana izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Plesu, s.a.).

Iata ce i se contesta lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc in discutie subiectul, poate si pentru ca sunt indiferenti la EL, nu-i cunsoc coordonatele sau pur si simplu nu-l cred important, lucru explicabil intrucatva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu ii nega lui Eminescu orice legatura cu Ortodoxia, nu numai cu crestinismul, desi „este un poet al pamantului nostru”. „In tot cazul, zice criticul, nu este un poet crestin, fiindca elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configureaza deloc imaginea unui poet crestin si mai ales ortodox” (ibid., p. 230 si urm.).

Oare cum se impaca aceasta imagine cu afirmatiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserica, sarbatorile noastre, inviere, toleranta romanilor s. a.?  Inca din 1870, cand Eminescu abia publicase trei poeme importante in „Convorbiri literare”, se angajeaza in organizarea Serbarii de la  Putna, in care vede o tripla manifestare: a credintei ortodoxe a romanilor, a marcarii unui eveniment si a elogierii figurii lui Stefan cel Mare si Sfant. „ Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, spune Eminescu, care semneaza aceste randuri in calitate de secretar al comitetului de organizare a serbarii, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare”.

Poate multi, cand aud cuvintele unui preot in vreo predica despre afirmatia lui Eminescu ca „Biserica este mama neamului romanesc” (si, bineinteles, Biserica Ortodoxa, nu alta!), cred ca parintele exagereaza ca sa-i izbuteasca o figura retorica. „Biserica Lui Mateiu Basarab si a lui Varlaam, maica spirituala a neamului romanesc (s.n. – O.M.), care a nascut unitatea limbei si unitatea etnica a poporului, ea care domneste puternica dincolo de granitele noastre si e azilul de mantuire nationala in tari unde romanul nu are stat, ce va deveni ea in mana tagmei patriotice?” se intreaba Eminescu, aparand Biserica, cum trebuie sa o faca orice bun crestin, de imixtiuni de toate felurile, care tinteau, de cele mai multe ori, strangerea de capital politic.

Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, caldura, energia pledoariei, autentic crestine.

Mihai Eminescu considera toleranta religioasa o trasatura fundamentala a romanilor.

Gazetarul ia in discutie acest aspect in contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucuresti (nu alta decat catedrala care a devenit in ultimul timp subiect  de dispute, extinse si in afara tarii) si al demersurilor pentru infiintarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) in Romania. Analiza si comentariile legate de aceste imprejurari arata inca o data un bun cunoscator al diferitelor aspecte ale vietii religioase, privite in complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemanator celui de azi, pentru dovedirea vocatiei europene a romanilor. „… Foarte tolerant cu orice lege si orice limba din lume, neamestecindu-se nicicand in certuri religioase si respectand in mod egal credintele si convingerile orisicui, romanul n-are de inregistrat in decursul unor lungi veacuri nici o rascoala religioasa, nici o persecutie in contra vreunei nationalitati”, spune Eminescu, aruncand o privire spre trecutul indepartat, in care romanii si-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim sa ne spunem parerea…, in Opere, editia Perpessscius, vol X, Publicistica, 1989, p. 373). Asa s-a intamplat, de exmplu,  cand s-a introdus limba nationala in Biserica. Respectarea de catre romani a acestei optiuni si la etniile conlocuitoare, in general de alte confesiuni, este explicata prin trimiteri semnficative la Noul Testament. Nu asa au procedat si altii. Eminescu numeste Rusia care, dupa ce s-a vazut stapana pe Basarabia in urma Razboiului de Independenta, „a stiut sa scoata pana si din biserica limba romaneasca, desi pravoslavia ar fi trebuit sa stie ca un asemenea lucru e cu desavarsire anticanonic si necrestinesc” (Stim prea bine…,  Ibidem, p. 89).

Pastrarea limbii nationale in Biserica este „un postulat al Noului Testament” si, ca urmare, „Natiile cari nu-l respecta ar trebui sa stearga din calendarul lor sarbatoarea Coborarei Sf. Duh asupra apostolilor, care in frumoasa conceptie a Noului Testament pluti in limbi de foc asupra lor, aratand ca in multe limbi vorbeste spiritul sfant al ingaduirii crestinesti si al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89).

Romanii au fost „in toti timpii un model de toleranta religioasa”, pentru ca au admis infiintarea de episcopii „atarnatoare de Scaunul papal”, au ingaduit  „petrecerea fara suparare a armenilor si evreilor in tarile noastre”, au respectat libertatea de cult, „garantata acestora prin anume hrisov de catre Stefan cel Mare”, fapte reflectate si in rapoartele „episcopilor catolici despre desavarsita toleranta  si respectul dovedit pentru cultul apusean de catre popor, boieri si Domn”. Eminescu noteaza in acelasi articol ca „la sarbatori mari, Voda si boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice” si ca „n-am facut niciodata ceea ce dorim sa nu ni se faca noua” (s. n. – O. M.,  Ibid., p. 89.).

In 1881, romanii ortodocsi iau initiativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romano-catolici pentru finalizarea lucrarilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucuresti prin intermediul loteriei nationale. (La 27 iunie a aparut…, Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind inca o data „toleranta romanilor pentru toate riturile”, Eminescu nu are de facut decat observatii legate de legalitatea unei asemenea intreprinderi, suspectata de oportunism, de vreme ce starea lacasurilor de cult ortodoxe lasa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, ramane a se cerceta cestiunea daca bisericele noastre proprii stau indestul de bine pentru ca ceea ce credinciosii ortodocsi pot contribui de buna voie sa fie intrebuintat pentru construirea unor biserici de alt rit decat acela al statului si al natiunii”. (Ibid., p. 229).

Toleranta romanilor nu trebuie sa mearga pana acolo incat sa accepte ceea ce ar duce la pierderea identitatii. Problema o pune cand se discuta in presa oportunitatea infiintarii unei mitropolii catolice la Bucuresti, in care vede un act de ofensiva a catlicismului, nu atat din initiativa Scaunului Papal, cat din a  Austro-Ungariei, care urmarea slabirea pozitiei dinastiei de Hohenzollern in Romania si crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi insemnat subminarea misiunii istorice si apostolice a poporului roman: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxa, spune Eminescu, suntem in realitate elementul menit a incheia lantul dintre Apus si Rasarit; aceasta o simtim noi insine, se simte in mare parte de opinia publica europeana, aceasta o voim si, daca dinastia va impartasi directia de miscare a poporului romanesc, o vom si face. Oricat de adanci ar fi dezbinarile ce s-au produs in timpul din urma in tara noastra, cand e vorba de legea parintilor nostri, care ne leaga de Orient, si de aspiratiunile noastre, care ne leaga de Occident si pe cari speram a le vedea intrupate in dinastie, vrajmasii, oricari ar fi ei, ne vor gasi uniti si tot atat de tari in hotararile noastre ca si in trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301).

Cat de profunda a fost observatia si cat de puternic semnalul de alarma se vede din nota nota diplomatica prin care afirmatiile lui Eminescu sunt aduse la cunostinta Biroului de informatii vienez, care supraveghea si activitatea poetului la  Societatea „Carpatii” (V. Reproducerea notei in vol. XIII, Op. cit., p. 513 si urm.).

„Sa manecam dis-de-dimineata si in loc de mir cantare sa aducem stapanului si sa vedem pe Christos, soarele dreptatii, viata  tuturor rasarind!” (Irmos, Cantarea a 5-a, Utrenia Invierii).

Aceste cuvinte deschid o meditatie crestina a lui M. Eminescu despre Sfintele Pasti, scrisa in 1878 ( Pas-tele, in Opere, editia Perpessicius, vol. X, p. 78 si urm.). La  Pasti „inimile a milioane de oameni se bucura”, numai ca adevarul despre care intreba Pilat din Pont se arata acum a fi ca „de doua mii de ani aproape ni se predica sa ne iubim, si noi ne sfasiem”, „razboaiele presura pamantul cu sange si cenusa”, violenta merge pana acolo incat  se pune intrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei carti despre Iisus, „de mai suntem noi crestini sau ba”. Faptele  crestinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu dupa har.

Nu privirea „sceptic rece” a poetului si ziaristului scruteaza secolele, ci o inima indurerata ca omenirea nu-L urmeaza cu adevarat pe Hristos. Bucuria Invierii (exprimata atat de convingator in postuma Invierea) este umbrita de ingrijorare. Ideea centrala, in cele ce urmeaza, subliniata atat de expresiv de o rugaciune a Sf. Calist la  vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este ca oamenii s-au dovedit nevrednici in fata lui Dumnezeu, pentru ca, desi li s-a aratat iubire divina, nu lucreaza virtutile, ci, dimpotriva, cauta prilejuri de invrajbire, ura, uneltiri: „In loc de a urma prescriptiunile unei morale aproape tot atat de veche ca si omenirea, in loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibila nu-L urmeaza deloc; ci, intemeiata pe bunatatea lui, s-asterne la pamant in nevoi mari si cerseste scapare”.
Cu atat mai grav este ca „omenirea stiutoare”, „omenirea culta” (adica a stiintei si cercetarii) nu face tot ceea ce ii sta in putinta pentru afirmarea valorilor morale crestine. Oamenii de stiinta si arta , „creierul omenirii”, prin atatea descoperiri care arata maretia Creatiei, ar trebui sa pregateasca lumea pentru mantuire, dar in realitate nu se intampla acest lucru: „Fi-va omenirea culta, omenirea stiutoare, mai buna decat cea nestiutoare?  Dupa cate stim din trecut si vedem azi, nu”.  Si aceasta pentru ca, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei ceresti”, raspunde: „Aud solia, dar imi lipseste credinta in ea!”

Credem ca Hristos „a inviat in inimile sincere cari s-au jertfit pentru invatatura lui, credem c-a inviat pentru cei drepti si buni, al caror numar mic este”, insa pentru „acea neagra multime, cu pretexte mari si scopuri mici, cu cuvant dulce pe gura si cu ura in inima, cu fata zambind si cu sufletul inrautatit, el n-a inviat niciodata, cu toate ca si ei se inchina la acelasi Dumnezeu”.

Decat ateii, necredinciosii „omenirii stiutoare”, mai bine aceia care, dupa ce au gresit, cad inaintea lui Dumnezeu si cer  iertare, constienti ca s-au indepartat de  Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mana la moarte sute de mii fara de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe masluite trezeste patimile cele mai negre si mai uracioase ale multimii sunt adesea mai credinciosi vechei legende religioase decat Faust; poate ca, dupa orice crima comit, s-arunca inaintea icoanei si soptesc cuvintele lui Calist, cersind iertare de la lesne iertatorul Dumnezeu”.
Sensul articolului este unul optimist si cuprinde  taina minunata a acestei mari sarbatori:  Pastile anunta „veacul de aur al adevarului si al iubirii de oameni” si „trebuie sa ramaie datina in intelesul ei sfant, asa cum e de mult”, „pentru ca sa se bucure cei buni in «ziua invierii», cand ne luminam prin sarbatoare si ne primim unul pe altul si zicem frati celor ce ne urasc pe noi si iertam pe toti pentru inviere, strigand cu totii: «Hristos a inviat!»”.

Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU

Vedeti si: EMINESCU – jurnalist politic, omorat la comanda

30 comments

  1. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    eminescu este poetul nepereche ce insumeaza in opera sa trairile profunde ale romanismului.este totodata veriga spirituala si culturala ce leaga apusul si orientul intr-o definire pur romaneasca tipica spatiului punte ce ne-a fost harazit de dumnezeu. a cuprins in trairile sale exprimate prin scris toata ontologia istorica a neamului nostru.a fost un roman pur sange ceea ce rar se mai gaseste astazi printre epigonii,gusatii si fonfaitii care ne conduc.nu putem sa zicem romania fara sa strigam eminescu.vesnica lui pomenire!

  2. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Frate Apologeticum, nu vreau sa supar pe nimeni, dar tot Eminescu a scris http://www.poezie.ro/index.php/poetry/59150/EU_NU_CRED_NICI_IN_IEHOVA

  3. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Articol publicat de Dr. Neghina de la UMF Timisoara despre circumstantele mortii lui Eminescu:
    http://camarasdelumini.wordpress.com/2011/06/15/ce-l-a-omorat-pe-eminescu/

  4. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    VESNICA POMENIRE DRAGULUI NOSTRU MIHAIL !

  5. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @Ioan C,
    Eminescu nu este un sfant al neamului nostru, dar este un suflet mare al neamului nostru. Studiaza mai mult decat poeziile dumnealui si iarta-l pentru greselile "romantice" si nu numai. El chiar a simtit ortodox. Doamne, ajuta!

  6. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Eminescu este unul din cei mai importanți fondatori ai naționalismului românesc. Deci, este și un mare ortodox fiindcă cele două noțiuni, naționalismul și credința ortodoxă nu pot fi separate. Pe aceste fundamente s-au bazat cei care au cerut sanctificarea acestei Mari Conștiințe Naționale. Din nefericire alogenii nu l-au iubit pe Eminescu, cum de fapt, nu au iubit nici românii. Ce are Patapievici și toată clica lor blestemată cu Eminescu, cu românii ? Nu poți să transformi o insectă parazită, hematofagă (ploșnița de exemplu), s-o umanizezi, chiar dacă se hrănește exclusiv cu sânge de om.

  7. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    VESNICA POMENIRE !

  8. STOP RFID 666

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Eminescu a fost un titan al poeziei. A fost ucis pentru ca nu ,,corespundea,, criteriilor epocii. El a fost ortodox 100%. Chiar daca poeziile sale au fost influentate de filozofia vremii si s-ar parea ca sunt incompatibile cu ortodoxia, el a fost un roman adevarat care si-a dat viata pentru poporul sau. Dumnezeu sa-l ierte.

  9. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @Ioan C,
    Nu suntem noi in masura sa-l judecam pe Eminescu pt aceste versuri: "Eu nu cred nici in Iehova..."
    A cita rupt de context din Eminescu seamana a sectarism si minte obtuza. Cel care a spus ca "Biserica Ortodoxa e mama neamului romanesc" nu putea fi necredincios ori ateu. De altfel poezia citata nu exprima ateismul ci revolta fata de bigotism, de minte ingusta (de care vorbea si par. Arsenie Boca) deci exact de ceea ce faceti dvs si toti criticii lui Eminescu ce fac pe "evlaviosii" de la un vers.
    Poezia se incheie "romantic", si doar un artist il poate comenta, nu un bigot religios: "Eu rămân ce-am fost : romantic.".
    Deci Eminescu nu spune ca e ateu ori necredincios - ca Cioran - ci sa fie lasat in libertatea lui de gandire, neatinsa de cadrele inguste ale unei categorii (in epoca grecoteii din Bucuresti se infiltrau chiar in biserici si faceau pe evlaviosii sugand averile romanilor). Contra acestor stari de fapt se revolta Emienscu, asta daca stiti putina istorie.
    Ceea ce nu inseamna, repet, ca n-a ramas acelasi poet foarte credincios care - mult timp dupa ce-a scris poezia de fata! - cerea mereu preot de spovedit si impartasit.
    In Scrisoarea I poetul spunea anume comentatorilor de azi, ca nu lumina revarsata ii va interesa pe oameni ci "vor căta vieţii tale / Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
    Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
    Ce în lume-ai revărsat-o, ci pacatele si vina, /Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
    Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit."
    Asa ca jalnicii epigoni de azi, noi cei invatati cu Coca-Cola, mobile si laptopuri il judecam pe Eminescu pt un vers, el care a riscat sanatate,viata tihnita, familie, cariera si chiar viata in lupta cu masoneria iudaica. Exact ce spune in Scrisoarea I.
    Unii-l critica pt misticismul si religiozitatea versurilor (vezi G. Calinescu, Negoitescu, Cartarescu, Patapievici) iar altii-l critica pt... lipsa de credinta.
    Voi vreti sa dati lectii de crestinism lui Eminescu, ucis in chip talmudic incat creierul i-a fost aruncat efectiv la gunoi ?!...
    Nu va dati seama ca sunteti niste jalnici actori cu masca de crestini "ortodocsi"??

  10. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @Fabian, adu-ti aminte si de poezia Imparat si proletar a lui Eminescu, unde vei gasi:
    " Religia - o frază de dânşii inventată
    Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
    Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
    După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
    Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?"
    P.S. " Mi-e prieten Platon, dar mi-e mai prieten Adevarul"

  11. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @Fabia, ca sa nu mai zic ca a trait cu o femeie maritata, ca asta era Veronica Micle.

  12. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @Fabian, stai ca mi-am adus aminte si de Mite Kremnitz.

  13. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Folosim aceleași metode de analiză literară ca și politrucii comuniști. Citiți poezia și vedeți că nu Eminescu a spus acea găselniță ”” Religia – o frază de dânşii inventată” pe care o tot vehiculau proletarii (comuniștii în senso - stricto) Eminescu pune în antiteză doar anumite idei filozofice. Dar de ce nu dați ca exemplu bijuteria literară ”Rugăciune”

  14. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Această dilemă a limpezit-o definitiv Răzvan Codrescu în cartea sa "În jurul lui Eminescu". Naţionalismul nu este un criteriu absolut al identităţii ortodoxe. Nici a conceptualiza poetic despre rugăciune nu este nici pe departe o dovadă de CREDINŢĂ. Citiţi cartea amintită mai sus şi nu vă mai erijaţi în impresii fără suport. Fraţilor, genialitatea nu se confundă cu sfinţenia!

  15. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Ma iertati fratilor!

  16. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Iar isi dau cu parere neavizatii critici "evlaviosi"...
    Repet ce-am mai spus: nu mai dati lectii de crestinism lui Eminescu ca sunteti niste pigmei jalnici.
    Cand va veti da viata pt adevar cum si-a dat-o el mai discutam. pana atunci sunteti la nivelul de bigoti ingusti la minte si departe de credinta jertfelnica.

  17. Mircea Puşcaşu

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    IMN EMINESCULUI

    în nouasprezece cânturi

    „Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Arghezi)

    Starea întâi

    E mult de când te’nsinguri spre noptile de-apoi
    Miscându-ti vesnicia prin spatii si prin noi.
    Intram cu tine’n lume si parca ieri ne-au fost
    Navoadele din care-ti facuram adapost.
    Enciclica serbare. Ne’nvalui în rotund.
    Stâlpari de foc se-aduna si’n tine se patrund.
    Cenusile’nserarii pe slove ni le cerni
    Umplându-le cu arderi din zorii tai eterni.

    Treapta întâi

    Minunea lumii toata-i în ochii tai oglinda.
    Ies taine din vitralii si’n soare se’nfloresc.
    Hotar cu ne’nceputul, vazduhul pamântesc
    Aprinde roi de patimi când visul tau colinda
    Imperii de tacere din care cânturi cresc:

    bucura-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat
    bucura-te somn în care muntii’n capete se bat
    bucura-te corn de seara când se pleaca’n vad gorunii
    bucura-te logodirea lacului cu raza lunii
    bucura-te cel ce nu stii ceasul bun pe unde-apuca
    bucura-te Dor-de-Duca!
    bucura-te chip al ierbii îndragit de cer si ape
    bucura-te unda’n care stelele te simt aproape
    bucura-te cutezanta vântului de-a fi subtire
    bucura-te ca’nainte-ti neguri prind sa se desfire
    bucura-te’nmugurire din gândire si din grai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

    Starea a doua

    Erai pe-atunci copilul cu plete zburatoare
    Mirat de câte’n lume din vis pot sa coboare.
    Intrau cu tine’n fi'nta si’n fruntea ta’nvârstate
    Nalucile din sânge cu veacuri lungi în spate.
    Eresurile carnii cu sufletu’n raspar
    Se schimba azi la fata’ntr’un singur adevar.
    Cine-ar putea sa nege ca’n ochii tai adânci
    Undeste învierea izvoarelor din stânci?

    Treapta a doua

    Miresme tari ti-adie pamântul astei patrii.
    Izvoarele suspina si codrii negri plâng.
    Hai-hui pornesti cu dorul, colinele se frâng,
    Asiric ti se’nchina ca niste idolatri
    Inaii si Ceahlaii – si cerbii din Parâng.

    bucura-te somn al brazdei roditor de spic înalt
    bucura-te noapte-adânca ce-si ia soarele cu-asalt
    bucura-te bob de spuma bubuind prin besne sparte
    bucura-te soapta’n care se dau stâncile de-o parte
    bucura-te ca secunda’n veacuri vaste se dezghina
    bucura-te Radacina !
    bucura-te trunchi al slavei drept si dârz prin viituri
    bucura-te umbra larga cât o tara de paduri
    bucura-te nor de aur peste dulce Românie
    bucura-te print de roua rourat în moarte vie
    bucura-te ca te’mbie de sub glie sfânt alai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

    Starea a treia

    Elanurile ierbii sub calmele zapezi
    Marturisescu-ti graba cu care te visezi
    Ivit la fata lumii’ntr’o singura durata.
    Napraznicele arderi strâng timpul ca’ntr’o roata.
    Erupi precum din scorburi diamantele’n cununa.
    Strigoii zburda’n soare, mutenia se razbuna.
    Curg raze diamantine si ne sporesc de sus
    Umbrind virginitatea cuvântului nespus.

    Treapta a treia

    Musteste toamna’n codri – nemistuite ruguri –
    Iesindu-si dintru sine pe când în ea se’nchide.
    Hipnotice podgorii se-ascund în crisalide.
    Arìpile de mâine din vinuri dorm în struguri,
    Imn tainic ce-ti preschimba armurile’n hlamide.

    bucura-te’ntrebatorul nestiutului tarâm
    bucura-te ca’n lumina vetrei tale dogorâm
    bucura-te-adeverirea celor ce ne par ca mint
    bucura-te pasul frunzei între-arama si argint
    bucura-te murmur palid al cuvântului nescris
    bucura-te Prag Deschis !
    bucura-te ritm al horei ce se-alege din hârjoana
    bucura-te nimb subtire care faci din chip icoana
    bucura-te geana-a zilei când o lume se desceata
    bucura-te abur slobod prins în florile de gheata
    bucura-te dimineata ce-si rasfata albul strai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

    Starea a patra

    Eminii si Aminii ni se’ntâlnesc în mituri,
    Mânati de începuturi, atrasi de nesfârsituri.
    Istorie si poveste se-adeveresc în carte,
    Nicicând mai laolalta si nici mai far'de moarte.
    Eroii’nchipuirii si-ai vietilor aieve
    Strabat un singur geniu si sorb aceleasi seve.
    Cândva vom întelege de ce – rotit suvoi –
    Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.

    Treapta a patra

    Multimi trezite’n spita stramosilor iconici
    Izbesc cu pumni de piatra’n preaferecate porti.
    Hrisoavele se’nziua din viata celor morti,
    Alearga’n colb spre tine uitatii de prin cronici,
    Iar tu la curti de aur triumfator îi porti.

    bucura-te buciumasul secolelor ne’ndurate
    bucura-te glas de-arama ce prin neguri mari razbate
    bucura-te ca-ti raspunde zvon de fluier si de trisca
    bucura-te ca’n Rovine osemintele se misca
    bucura-te steag sub care vin norod dupa norod
    bucura-te Nou Voivod!
    bucura-te biruinta armelor cuvântatoare
    bucura-te ca vitejii îti pun sceptrul la picioare
    bucura-te bard ce schimba halebardele’n stindarde
    bucura-te ca din arcuri numai viersul suna’n coarde
    bucura-te stea ce arde în pieptar de tânar crai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

    Starea a cincea

    Esti azi si vei fi mâine ce-ai fost întotdeauna,
    Mai mult decât certarea ce ne-a’mblânzit furtuna.
    Imens la prora, zarea scrutând-o cu doi cremeni,
    Naboiul greu de ape si veghea ni le’ngemeni.
    Epave’ngreuiate de aur se scufunda;
    Saraci ne stim, dar marea ni-i larga si rotunda.
    Când Mircea Domnul însusi în zaua ta viaza,
    Unde-am gasi povata mai clara si mai treaza?

    Treapta a cincea

    Menit ai fost sa scaperi un verb de foc prin oameni.
    Icnesc în furci miseii, nebunii’n cusca rag,
    Hienele’ncoltite stau gata de artag,
    Abrase ca din toate’n nimic nu li te-asameni.
    Instanta ti-este vorba, condeiul tau, toiag.

    bucura-te mustratorul prostilor si far'delegii
    bucura-te grai prin care si-au râvnit puterea regii
    bucura-te jude tânar, nemitarnic si barbat
    bucura-te ca’mprejuru-ti stau toti Tepesii la sfat
    bucura-te ca prin tine bunii de cei rai se-aleg
    bucura-te Om întreg !
    bucura-te bici pe cei ce limba neamului o spurca
    bucura-te spaima celor ce jucara tara’n turca
    bucura-te zeu ce’nfrunta toate stimele’n fruntarii
    bucura-te ca te-or teme hotii, gâzii si samsarii
    bucura-te cel ce-i sparii pe cezarii pusi pe trai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

    Starea a sasea

    Egal cu tine însuti, la masa ta de brad
    Mângâi garafa stirba ca pe-un pocal de jad.
    Ispite nu-ti trezira de slava prin funingini
    Nici idolii din piete, nici larii carolingini.
    Edenul tau e unde carare n’au calaii:
    Singuratatea lumii si cosmosul odaii.
    Cerca-te-vom zadarnic în moarte, vocea ta
    Uranic se detuna si arde’n agorà.

    Treapta a sasea

    Misterele femeii ucid si nasc imperii.
    Izbânzi, înfrângeri, doruri si patimi omenesti
    Hangere-ti trec prin cuget, pumnale prin povesti.
    Ascunsa ca un cântec în bronzurile serii,
    Iubirea ta-i vecernia din care le stârnesti.

    bucura-te’mpatimitul frumusetii ne’nserate
    bucura-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate
    bucura-te floare ninsa peste pletele balaie
    bucura-te dor ce’ncarca sfânta noptilor vapaie
    bucura-te boare calda peste trupuri ca o haina
    bucura-te Vis-de-Taina !
    bucura-te însetatul sarutarii suferinde
    bucura-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde
    bucura-te limpezime de fântâna si nastrapa
    bucura-te ca nu-i pânza de izvoare sa te’ncapa
    bucura-te ochi de apa ce-si adapa guri de rai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

    Starea a saptea

    Erotica-am numi-o lucirea ta pe ape –
    Miraj nocturn – de n’am sti ca-i raza din Agape.
    Iubita care’n bratul strainului se frânge
    Nu-i poate da durerii decât porniri natânge.
    Exista’n frigul cosmic o clipa far’ sa degeri?:
    Seninul unei alte mai 'nalte întelegeri.
    Cu cât esti mai Luceafar, cu-atât esti si Parinte;
    Uitasesi pentru-o clipa, El ti-a adus aminte.

    Treapta a saptea

    Marunte lumi se’nalta, curg stelele prin cetini,
    Inelele se leaga’n ghirlande de minuni.
    Hyperion, ce patimi te-alearga prin genuni,
    Atât de vii, ca zborul nu-i chip sa ti-l încetini?
    Iertam în tine totul, tu înca nu te’mbuni.

    bucura-te neodihna vântului culcat prin vrejuri
    bucura-te ca te-atâta suier, spulber si vârtejuri
    bucura-te amintirea lumilor de peste soare
    bucura-te ca tot cerul în faptura ta tresare
    bucura-te sfânt nesatiu sa cuprinzi ce-i necuprins
    bucura-te Zbor Nestins!
    bucura-te drum de aur catre Steaua-ne Polara
    bucura-te ca durata doar adâncul ti-o masoara
    bucura-te cel ce fulgeri dincolo de timp si schime
    bucura-te din rapirea neajunsa’n veac de nime’
    bucura-te’n Cincizecime si’naltime de-Adonai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

    Starea a opta

    Eonul asfinteste din ostenite pleoape
    Marindu-ti umbra lunga pe câmpuri si pe ape.
    Ins de-o vecie, fructul e floarea dintr-o zi
    Nuntita’n vis si’ntoarsa’n bobocul ce-o porni.
    Efluviile stirpei în tine ni se-aduna
    Supuse si slavite ca laurii’n cununa.
    Cuceritor de spatii, ne darui pe pamânt
    Uimirea de-a cuprinde o lume’ntr’un cuvânt.

    Treapta a opta

    Martiriul de-a te naste nu’ncape în osânda,
    Izbelistile vietii sunt viata’n sinea ei.
    Haiduc al suferintei, în codrul tau de tei
    Adii din doina frunzei neliniste nascânda –
    Incerta si fecunda ca luna’n funigei.

    bucura-te rob al trudei si-al sudorilor de sânge
    bucura-te cel ce’n noapte noaptea paginii o’nfrânge
    bucura-te’mblânzitorul de cuvinte’n herghelii
    bucura-te cel ce graiul într’un spic de pana-l tii
    bucura-te lupta slovei cu’ntelesul ei deplin
    bucura-te Dulce Chin!
    bucura-te colb de aur între filele ne’ntoarse
    bucura-te ceara scursa din lumina care-o arse
    bucura-te turn de veghe pâna’n ceru’n care starui
    bucura-te apa’nalta ce’n cascade largi te narui
    bucura-te cel ce-i darui fiecarui tot ce ai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

    Starea a noua

    Ecouri destramate par vechile geneze.
    Mormânt cu plod, în tine’nceputurile-s treze.
    Incendii calme parca ar vrea sa despresoare
    Neprihanite doruri timide’n asteptare.
    Efemerida noptii ti-arunca’n ploi de stele
    Seminte ne’ncercate, gradini sa faci din ele.
    Culegem floare-albastra si stim ca ni s’a scris
    Ursita de-a ne’ntoarce cu tine’n paradis.

    Treapta a noua

    Mirunsa frunte. Logos în treapta lui înalta.
    Iluminata stema’n vecia unui neam.
    Harìsma’n deznadejdea sub care ne’nclinam
    Amurgului. Cu viii si mortii laolalta
    Iesimu-ti în nuntire prin sfânt epitalam:

    bucura-te’nflacarare adunata’ntr’o scânteie
    bucura-te strop de roua revarsat în curcubeie
    bucura-te ram pe care stelele’n ciorchin roira
    bucura-te alauta’n zbor cu strunele spre lira
    bucura-te vaz launtric ce’n auzul alb se’nscrie
    bucura-te Poezie !
    bucura-te’ntregul nostru ce prin secoli s’a tot frânt
    bucura-te darul pâinii de-a se’ntoarce în cuvânt
    bucura-te ne’mpartirea inimii ce ni se’mparte
    bucura-te bucurie din adânc si de departe
    bucura-te cel ce’n moarte printr’o carte ni te dai
    bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
    (Valeriu Anania, IMN EMINESCULUI în nouasprezece cânturi, Cartea Româneasca, 1992)

    Starea a zecea

    Extazele cernelii doar tu ni le’nfiori,
    Mihaiul nostru unic si-al unicei splendori.
    Izvoade noi de-am strânge, tot am culege’n cale
    Norocul de-a-l petrece pe-al tau din ale tale.
    Eterna stalagmita din stea stalactitara,
    Statura ta ne-aduna sub cer si peste tara.
    Cuvântul tau din ziua-l purtam cu noi prin ere,
    Usure ca’ntr’o moarte si greu ca’ntr’o’nviere.
    (Valeriu Anania IMN EMINESCULUI în nouasprezece cânturi, Cartea Româneasca, 1992, p.5-23).

  18. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @ Ioan C.

    Bine ai facut cand ai cerut iertare. Este un gest care te onoreaza, pentru ca ai gresit si ai avut puterea sa recunosti. Nu stiu daca intr-adevar intelegi de ce si unde ai gresit. Voi incerca sa explic in continuare. Pentru gestul tau, insa, te consider frate, chiar daca nu te cunosc. Despre Mihai Eminescu ar fi carti intregi de povestit. Aici nu este nici locul nici spatiul. Pot sa iti spun insa urmatoarele:

    Mihai Eminescu este mai mare decat muntii nostri care se pierd in nori, este mai mare decat intinderea pamnatului tarii, este mai mare chiar decat istoria noastra toata. Mihai Eminescu ESTE NEAMUL NOSTRU ROMANESC. El este ROMANUL ABSOLUT, cum spunea marele Petre Tutea, este parintele nationalismului Romanesc, este cel care a inspirat Miscarea Legionara, miscarea care a dat neamului nostru puzderie de SFINTI in ceruri.

    Pentru ca a spus ADEVARUL si pentru ca si-a exprimat ca nimeni altul credinta si iubirea lui pentru neamul Romanesc, a fost sabotat, a fost umilit, a fost lovit si intemnitat, a fost otravit, a fost batjocorit si linsat mediatic, a fost declarat nebun si in final a fost ucis. A fost tradat de prieteni si lovit de dusmani, dar neamul, l-a venerat. Masonii, jidanii si ateii i-au ucis trupul, dar nu au reusit sa ii ucida nici renumele nici opera, care traieste in sufletul neamului.

    Si numai cand soptim numele lui Eminescu, trebuie sa il soptim cu respect, cu recunostinta si cu sfiala. Vorbim depre insusi neamul nostru cu durerile si patimirile lui.
    Dusmanii neamului au lansat teorii, au lansat "studii" pentru a incerca sa il declare ateu, sau budist sau anti-crestin. Comunismul ateu si-a pus "specialistii" sa scrie "lucrari de specialitate" despre opera lui in care sa puna accentul pe punctele controversate.

    Dar cei care au scris la indemul dusmanilor tarii, nu trebuiesc crezuti si nici ascultati. Pantru ca daca strainul i-a indeamnat sa faca ceva el urmarea sa isi faca interesul prin ei. Iar interesul strainului este sa loveasca in simbolurile neamului nostru, pentru a ne distruge cultura si istoria si pentru a ne rupe radacinile din acest pamant.

    Din nestiinta poate, sau dintr-o prea simpla gandire, ai adoptat pozitia dusmanilor acestui neam. Te-ai asezat in rand cu Patapievici si ceilalti ticalosi care lovind in Eminescu lovesc in neamul Romanesc. Aici cred eu ca este greseala ta.

    Frate Ioane, te intreb, daca mama sau sora ta buna, ar gresi cu ceva, si o gasca de ticalosi ar batjocori-o pentru greseala aceea, ai batjocori-o si tu? sau recunoscand cu demnitate greseala, i-ai lua totusi apararea?
    Cum te-ai pozitiona frate Ioane fata de sora ta batjocorita, stiind ca ea a gresit? Gandeste-te te rog la asta.

    Ceea ce vreau sa spun este ca si daca ar fi adevarate minciunile si ticalosiile puse pe seama marelui Eminescu, noi avem datoria sa stam de partea lui si sa induram batjocura alaturi de el, mai bine decat sa trecem in randul dusmanilor si sa lovim in neamul nostru.

    Dar aici, problema este ca dusmanii nici macar nu au dreptate. Eminescu a fost crestin iar crestinismul lui reiese din opera scrisa. Marturie sunt scrierile atator eminescologi si spusele apropiatilor si cunoscutilor lui. Citeste ce a scris profesorul Costan Mandrila, citeste ce a scris Nichifor Crainic sau Dr. Iosif Niculescu, ce au scris si fetele bisericesti, parintele Anania si altii. Atunci te vei convinge de faptul ca marele Eminescu, contopit cu neamul acesta, nu avea cum sa nu fie CRESTIN si ORTODOX.

    Si mai presus de toate, frate Ioane, "da-ti seama bine pe cine ai în fata. Si cântareste-l cum trebuie si când este un inamic care vrea sa te însele si când este un prieten prost, pe care l-a înselat mai înainte un inamic."

    Doamne ajuta!

  19. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Multumesc pentru vorbele bune lui Ciprian!

  20. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Vă rog să interpretaţi dumneavoastră următoarele texte eminesciene:

    "Din nenorocire, însă, chipurile de sfinţi din biserica orientală sunt făcute după un tipar anumit, încât toţi mucenicii cu chipuri uscate de pusnici au fizionomii tradiţionale. Sfântul Nicolae are aceeşi barbă şi aceeaşi chelie pe toate icoanele Orientului. Aceste chipuri artistul nu are voie să le schimbe, şi pe când tablourile din Roma şi Florenţa, chiar cele adânc religioase, sunt reproducerea omului în cele mai nobile forme ale eistenţei lui, icoanele orientale rămân reproducerea unor mumii şi schelete care au mai multă asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăvirile străvechi ale egiptenilor."

    Ne permite textul de mai sus să susţinem că poetul îşi defineşte identitatea ortodoxă pe filieră mistică? Pe filieră mistică nu socială sau "tradiţională". Dacă poetul spune una despre el de ce noi spunem alta? Asta nu foloseşte nici culturii şi nici religiei.

    Un alt text:

    "Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a".

    Dacă va găsi cineva vreun text prin Evanghelie sau prin toată Tradiţia care să susţină suprastructura vreunui elitism religios din care fac parte cei care nefiind "creştini simpli" se regăsesc în spiritualităţi budiste, indiene şi în filozofii păgâne, să ne spuneţi şi nouă!

    "Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani de când ea a ridicat poporul din întuneric...Legenda creştină rezolvă problema strictă a unui principiu moral în istorie"

    "Legenda"(?!) creştină îl preocupă din perspectivă mistică sau socială?

    Poetul spune despre el că este "romantic" că este "budist" că nu credce în "Iehova", spune alb pe negru că nu-i de acord cu erminia icoanei bizantine, numeşte creştinismul "legendă" şi noi ne trudim să spunem că a fost ceea ce el nu a vrut să fie. Oare cui foloseşte asta?

    Vă rog să găsiţi măcar un text din Mihai Eminescu în care să fie peocupat de noţiunea strict mistică a "mântuirii"! Nu de o mântuire socială, politică sau patriotică!

    Pe ultima pagină a unei Biblii potul scria despre literele chirilice ale cărţii sfinte că sunt "litere bătrâne...strâmbe ca gândirea oarbă a unor secole străine" şi "triste ca aerul bolnav de sub murii afumaţi".

    Despre o gravură cu Naşterea Domnului scria:

    Pruncul avea "faţa mică şi urâtă" semăna cu o "ieroglifă cu faţa amărâtă". Iar dincolo de înfăţişarea Fecioarei nu vede decât o femeie "tăcută, ţeapănă şi cu ochi reci".

    Vă permit epitetele de mai sus să-l numiţi pe autor un model de ortodox?

    Este corect, din ce punct e vedere vreţi, să punem semnul egal între românism şi creştinism, între naţionalism şi mistică, între patriot şi ortodox,între geniu şi sfânt? Care dicţionar vă permite această confizie?

    dacă am gândi siplist şi exclusivist mare parte din cultura românească ar trebui să pice. Cultura românească a divorţat de spiritualite, cu toate acestea nu o dispreţuim pentru că ea poate să reprezinţe o pârghie pentru dimensiunea teologică a cunoaşterii, dar nici nu putem face confuzie între aceste două paliere ale vieţii (asta nu-i dovadă de cultură, ci dimpotrivă). Cultura poate să implice în ea elemente de spiritualite. Dar cultura nu este teologie. Eminescu a fost un mare om de cultură, un mare patriot, cel mai mare poet român, poate şi mai mult decât atât, dar cu toată părerea de rău Eminescu nu este reprezentativ pentru teologia românească. Şi asta nu pentru că noi nu vrem, ci pentru că el nu a vrut-o. Ar trebui să vină din nou Titu Maiorescu şi să precizeze cu rigurăzitate pentru omul secolului XXI, diferitele noţiuni pe care le confundăm amarnic?

    Aşadar, gândirea şi biografia marelui Eminescu nu ne permit să facem demersuri pentru o eventuală canonizare a sa aşa cum mulţi ar vrea dintr-o înţelegere neizbutită şi bolnăvicioasă.

  21. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Încă odată fac apel la o analiză corectă a profilului filozofic a Marelui Român. Scoțând din context, trunchiind propoziții și fraze scrise de Eminescu nu se face altceva decât o manipulare ordinară specifică detractorilor acestui geniu. Trebuie ținut cont de diferența dintre arta și mesajul unei icoane, a unei imagini create pe lemn sau alt material și acea undă mistică pe care aceasta o dezvoltă. Eminescu nu este ceea ce numim ”o față bisericească” ci un savant care poate emite judecăți de valoare, dar asta nu înseamnă că acest geniu i se poate imputa vreo vină de ateism sau vreo potrivnicie adusă ortodoxismului. Dușmani românismului pot inventa orișice tot așa cum i-au inventat viața și moartea. Citiți și înțelegeți ce a scris D-l Ciprian, mai sus, poate cel mai avizat dintre noi.

  22. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Să ma iertaţi, vă rog, nu reiese de nicăieri că am afirmat ateismul lui Eminescu! Cred că sunteţi de acord cu mine: una este să nu fii împotriva ortodoxiei şi cu totul altceva este să te faci exponentul ortodoxiei. Eu nu am nimic împotriva dumneavoastră, dar aceasta nu e tot una cu a vă fi prieten.

    Eu am scos din context pentru că nu mi-a permis spaţiul, dar în context sensul este acelaşi.

    Fără îndoială Eminescu a fost "Mare", dar în nici un caz nu-l poţi pune lângă Vasile "cel Mare". Sunt mai multe niveluri prin care un om este mare, dar Eminescu nu şi-a afirmat MĂREŢIA (pe care nu i-o contestă nimeni), pe nivelul Ortododiei. Probabil, consideraţi că această atitudine vă sanctifică şi pe dumneavoastră, dar de unde să fie aşa? Dintr-un sentimentalism patriotic poţi spune multe, dar lunecăm în "teoria formelor fără fond". Cei care sunt mari la oameni nu-i obligatoriu să fie mari la Dumnezeu, şi invers desigur.

    Domnilor, prima condiţie pentru canonizare este mărturisirea consecventă a creştinismului ortodox. Această condiţie nu este împlinită de Eminescu datorită eclectismul sau sincretismul religios din poezia sa. Rigoarea exegetică şi ermineutică n-are nimic de-a face cu sentimentalismul siropos, cu admiraţiile personaliste. Fericitul Augustin şi-a afirmat mult mai concret şi statornic apartenenţa religioasă, dar datorită unor mici "abateri " de doctrină de la învăţătuta statornicită în Biserică nu este "sfânt", ci "fericit". Origen a murit ca martir, multe texte din opera sa au devenit filocalie, dar unele devieri ale sale de la doctrina oficială nu ne permit să-l sanctificam. El este un scriitor bisericesc, chiar dacă mare, "mai mare decât munţii".

    Vă rog să mă credeţi, şi eu aş fi foarte bucuros ca şi creştin ortodox să-l pot invoca pe Mihai Eminescu în promovarea valorilor creştine în sensul strict al cuvântului, nu în sens general(că prea ne-am obişnuit noi să plutim în abstract). Dar opera sa chiar nu mă ajută la aceasta. Dacă aş face estetică, poezie, artă, etică chiar, istorie aş apela bucuros la Eminescu, dar dacă fac teologie, chiar nu mă ajută opera lui.

  23. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Eminescu ne-a lasat o opera literara otravita. otravita de ideile filosofice ale lui Schopenhauer, de sorginte hindusa, Astefl gasim idei ale reincarnarii, metempsihoza - rtansmigratia sufletului, dedublarea eu-lui, blasfemii la adresa cinului calugaresc, lepadare de Iehdova (Dumnezeu), iubire carnala, erezii.

    Verba volant, SCRIPTA MANENT. Si cand socotesti ca Origen a fost gasit vinovat de catre urmasii lui la vre-o suta de ani dupa moarte, doar datorita scrierilor lui.

  24. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Domnule Vasile,
    Pentru ce incercati sa duceti mereu discutia inspre “sfintetia” lui Eminescu? Subiectul in discutie este credinta lui Eminescu sau crestinismul lui Eminescu daca doriti. Cred ca stiti si dumneavoastra ca nu toti crediciosii ajung sfinti. Care este motivul pentru care incercati sa duceti discutia acolo unde ar fi mult mai multe de argumentat si nu isi are deocamdata sensul?
    Eu nu am spus ca Eminescu a fost un sfant, sau ca ar trebui sanctificat. Eu am spus doar ca a fost un crestin apartinator neamului romanesc cu care s-a confundat pana la jerfa. Sa ne oprim deocamdata aici, si sa ajungem la un acord. Mai departe, despre sfintenie, este alta discutie. Eminescu a fost un ROMAN, CRESTIN ORTODOX, cu viata, cugetarile, trairile si pacatele lui asa cum fiecare dintre noi are pacate. Ca a avut indoieli, ca a ratacit in diferite perioade in cautarea unui raspuns la intrebarile chinuitoare, poate. Ca a iubit o femeie maritata, sau a avut alte pacate omenesti, sunt lucruri pentru judecata lui Dumnezeu. Nu suntem noi in masura sa judecam care este partea de vina si care este partea de lucru bun din viata lui Eminescu. Foare inspirit citatul lui Fabian din “Scrisoarea I-a”. Avea mare dreptate, Eminescu.
    Nelinistile metafizice ale lui Eminescu, insa, nu ii anuleaza apartenenta la Ortodoxie si nici crestinismul lui. Pentru ce doriti dumneavoastra sa anulati chiar si ideea mantuirii lui Eminescu? Eu il vad pe Eminescu mantuit, alaturi de ceilalti mari eroi si martiri ai neamului nostru, stand de veghe asupra noastra.
    Daca dusmanii neamului nostru ar fi reusit asa cum au incercat, nici Stefan cel Mare si Sfant nu ar fi fost printre sfintii bisericii nostre, pentru ca, argumentau ticalosii si alaturi de ei si cei fara de minte si usor de influentat, “a omorat atatia oameni si a avut femei prin toata Moldova.” Ce bine ca ierarhia bisericii a avut atata discernamant incat sa nu plece urechea la toate viclesugurile celor cu multa ura si putina credinta.
    Uitati ce spune profesorul Costan Mandrila:
    “Eminescu a fost un poet crestin. Tot ce pare a fi invatatura hindusa este, de fapt, in scrisul sau, o delimitare religioasa ferma, fara concesii. Eminescu se desparte clar de Schopenhauer si de mitul sanscrit al muritorului, care in fata tronului lui Budha trebuie sa spuna: „Tot twam asi” („Tu esti acesta”). In gandirea crestina a lui Eminescu, aceasta recunoastere a micimii umane se transforma fundamental. „Tu esti acesta” devine in vorbirea lui Dumnezeu catre Moise: „Eu sunt cel ce sunt”. Schimbarea este de esenta. Ceea ce la Budha reprezinta un factor exterior, la Dumnezeu devine factor de interioritate, de asumare si traire incomensurabila, imposibil de cuprins cu mintea.
    E adevarat ca marele nostru poet pretuia spiritualitatea hindusa, si nu intamplator se inscrisese la cursurile de sanscrita ale lui Franz Bopp, la Viena. Cunostea religia budhista si citea literatura sanscrita in original, avand cu sine tot timpul o gramatica a limbii sanscrite, din care deslusise peste 2000 de cuvinte si radacini verbale.
    De aici si pana la indoctrinarea sa religioasa e insa cale lunga. Cred ca budhismul a reprezentat doar o mica si trecatoare perioada din evolutia spirituala a poetului. Eminescu a inceput prin a fi ortodox, sub influenta Manastirii Agafton si a monahiilor Iurascu, matusi dupa mama. A trecut prin contorsiuni si nelinisti sufletesti, a pregustat doctrine religioase orientale (de la metempsihoza la nirvana), pentru ca in final sa redescopere izvorul limpede si curat al crestinismului, al vietii vesnice si al Mantuirii.”
    Si inca un pasaj…
    “Am convingerea ca Eminescu a murit crestin. Stim asta de la surorile Iurascu, de la unii prieteni care amintesc ca ultimele carti citite de poet au fost Sfanta Scriptura si Patericul velcicovschian. Stim din adnotarile lui facute pe marginea epistolei Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni, adnotari ce intruchipeaza o adevarata marturisire de credinta: „Iti este de ajuns puterea mea, caci puterea mea salasluieste in slabiciune… Ma voi lauda cu slabiciunile mele ca sa salasluiasca Duhul lui Cristos in mine”.
    Marturii despre credinta lui Eminescu gasim la tot pasul, daca dorim sa aflam. Este o chestiune de alegere, daca ne pozitionam de partea adevarului in apararea lui Eminescu, sau eliminand adevarul ne situam de partea celor ce lovesc in neamul nostrum romanesc. Fiecare decide pentru el.
    Doamne ajuta!

  25. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Nu l-am şters pe Eminescu din cartea vieţii. Chiar nu văd de unde reiese că l-am scos de printre creştinii ortodocşi sau de printre români. Nu mi-aş permite în veci să fac un astfel de sacrilegiu, o astfel de judecată fanatică. Ştiu prea bine că este un singur Judecător în cer şi pe pământ. Dumnezeu ştie cu ce convingeri a murit poetul.

    Dar vreau să moderez euforia exacerbată a celor ce spun despre poet ceea ce el nu a spus. Din perspectiva botezului pe care probabil nu şi l-a schimbat, din perspectiva ultimilor zile din viaţă sa în care spuneţi că "a redescoperit izvorul limpede şi curat al creştinismului", Eminescu a fost creştin ortodox, dar din din perspectiva operei sale, Eminescu nu a fost "un poet creştin".

    Nu-i de mirare că în urma atâtor exaltări euforice, două femei, la un interviu despre cine a scris Biblia, au zis că Eminescu o fi scris-o. Dacă tot este scriitor naţional de ce nu va scris el Biblia? Că tot se spune că între naţiune şi spiritualitatea creştină nu-i nici o diferenţă.

    Cât despre Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt? De la el avem moştenire zeci de biserici în care, de peste cinci sute de ani, se cheamă numele lui Dumnezeu. Şi asta o poate spune orice om de cultură onest. Ce să mai spunem despre numeroasele legende şi tradiţii despre minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu acest voievod?

    De la Eminescu avem texte în care studenţii de la filologie caută motive filozofice şi cosmogonice cu paralele în modelele religioase hinduse, budiste, indiene şi altele asemenea. Cât despre pocăinţa de la sfârşitul vieţii studenţii de la filologie nu ştiu nimic. Eu aş întreba pe profesorii universitari de mai sus: Dumneavoastră spuneţi ceva studenţilor despre pocăinţa lui Eminescu din ultimile zile? Când vorbiţi studenţilor despre "Crăiasă alegându-te...", prezentaţi numai acrobţiile ritmice, sau mai spuneţi ceva despre cinstirea Maicii Domnului. Vorbiţi numai de izbânda artistică din poezia "Rugăciune" sau mai spuneţi ceva despre mistica rugăciunii. Eu vă întreb: biografia poetului vă permite acest lucru? Iar dacă vă permite, o faceţi? dacă Eminescu e creştin orodox prin excelenţă ar trebui ca opera sa să vă determine spre vocaţie mărturistoare, nu-i aşa? Sau pe blogurile creştinine sunteţi creştini şi la catedră sunteţi pur şi simplu personalităţi culturale? Un profesor onest ştie că afirmaţiile fără argumente sunt ridicole, motiv pentru care nu prea are curajul să le facă, numai dacă nu cumva este cu adevărat vizionar. Noi vorbim numai despre evidenţe, facem analize empirice. Motiv pentru care nu mă erijez în speculţii metaistorice.

    De la Ştefan cel Mare românii învaţă de sute de ani să iubească Liturghia în bisericile zidite de el.Şi nu numai atât. Din poeziile lui Eminescu studenţii învaţă că poţi să fii ortodox fără o rânduială anume. Chiar dacă pui sub semnul întrebării revalaţia biblică, chiar dacă împrumuţi idei păgâne, chiar dacă spiritualitatea ta este o sinteză a ideilor religioase orientale, sinteză făcută prin prizma criteriilor numai de roantici cunoscute.

    Este chiar curios că pe un site monahal - unde se precizează foarte riguros identitatea religoasă,unde se spune despre membrii altor religii că sunt antihrişti - se afirmă susţinut, răspicat şi cu "argumente" că uriaşul monument literar eminisceian în care predomină amalgamul de idei, sincretismul religios, liberalismul filozofic, aparţine unui poet creştin care îşi aşteaptă închinătorii(Că acatistul este pentru închinare, nu? Poate cineva va face şi icoana).

    În facultăţi studenţii învaţă ce înseamnă să fii eminescian, iar, înafară se spune că eminescianismul este ortodoxia întruchipată. Eminescu va fi ortodox, dar eminescianismul nu este, în nici un caz. Şi astfel bietul ortodox fie el intectual care crede în "ceva" sau în cel mai bun caz în "cineva" indiferent cum, dacă mai are şi o sensibilitatea romatică, crede că este un ortodox de nota zece. Eminescianismul prezentat fără rigoare ştiinţifică şi teologică permite creştinilor asumare unei astfel de pseudospiritualităţi, haotice, fară cap fără coadă, bună la de toate bună la nimic.

  26. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    @ Ioan C., vasile:
    Despre credinta, se poate discuta si despre a celor ce il combat pe Eminescu - aviz voua care-i vedeti paiul din ochi si nu va vedeti barna.
    Repet a 3-a oara: nu mai dati lectii de crestinism lui Eminescu ca sunteti jalnici in lungile comentarii.

  27. petru borodi/Cluj

    Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Certamente! numai si numai Atot-Fiitorul este in Deplinatate sa Judece Sufleteul oricarui vremelnic!
    Da noi putem aprecia/considera/judeca ( dupa capacitatile noastre mentale) doar si numai cele ce-s ale mentalului sau/si ale trupescului, si orecumva putem, eventual, simti sufletul unui alt om!
    Nimicnicia mentalului , as zice de natura nu-Omeneasca, in deobste a celor ce nu-s capabili de mandre/frumoase faceri cu simtire, ba chiar si cu multa pisma in capatai, sunt predispusi ( prin mentalul lor destept , deci si lipsit de Duh ! )sa aduca oneroase atingeri celor pe care in fapt nu-i pot nici macar atinge in ineligenta, intelepciune si cu atat mai putin in Har!
    Astfel, si nicidecum alminteri, este a intelege ipocrizia criticilor/defaimatorilor/fanfaronarzilor, in genere !
    Apoi a discuta despre cei Haraziti, precum este cert M.Eminescu, este mult necesar sa ne privim nu doar minteapersonala ci mai mult cu precadere sa ne cercetam SUFLETUL nostru, si poate onesti fiind astfel, sa constatam nimicnicia mintilor noastre care catadicsesc a discuta/judeca/condamna pe acei( precum este indiscutabil si Eminescu!) ce au fost Sfintiti/Haraziti de insusi Stapanul Sufletelor, mintilor si trupurilor omenesti( cercastoare de a fi in OMENESC sau cazute din aceasta virtuteBinevoita de Atot-Intrupatorul!)

    ""Voi? Da ! aveti chibzuiala minti voastre ca sa analizati sau/si sa judecatiganduri, ziceri sau fapte din lume ! nu neg si nu va voi opri, taman io, sa o faceti dupa apucatura mintilor voastre! Insa de unde si de cand pana cand voiti a va permite sa discutati macar SUFLETUL unui facator, sau cu nerusinare orgolioasa si plina de pisma sa-l ponegriti ca sa va laudati cu ponegriri marsavnice sio lipsite de Omenesc !? Si intrebarea-mi este doar retorica ca nici a va intreba, pe voi( denigratori/critici/pizmatareti) nu este decat a va aduce prea multa dare de atentie unor neispraviti ce discutati ceia ce nu aveti , SUFLETUL !"" Aros din Milet

    Zicand acestea, io, petru borodi din Cluj, va las cu Nesfarsuitul Dumnezeu, pe care ca foarte putini alti romani , il Intelegea/Stia fiindca-L Simtea cu Sufletul nu cu mintea Eminescu !

    P.S. ""Nu voi zice ca nu cu suflet unii au incercat sa-l apere pe ilustrul poet ( in cazul acesta pe Eminescu)! Este o facere Frumoasa insa fara de rost fiindca cum oare poate cineva apara Sufletul prin cuvinte?!" Aros din Milet
    "Pleava intodeauna cauta, insa deplin zadarnic, sa aduca atingeri/barfe/denigrari Bobului de grau cu Suflet roditor! Insa toata harmalaia de pleava nu o sa poata macar adumbri Sufletul caruia Har i-a fost Dat sa Faptuiasca! Au voi sarmani critici/denigrator sperati ca Sufletul poate fi atins ?!" desigur zice tot Aros din Milet.
    io , un sarman pacatos, ma minunez de unde atata ne-Omenie in mintile hulitorilor ce fara Dumnezeu Fiind nu incap de Sufletele de Dumnezeire Bine-Harazite!

  28. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Fara suparare dar ne grabim sa-l ridicam pe Eminescu la statutul de sfant. Eminescu a fost in primul rand un Om, deci o persoana care a oscilat in viata lui de la credinta la necredinta si invers. Probabil ca daca s-ar fi limitat la a ramane in tara ar fi fost 100% ortodox, cum insa a fost plecat de tinerel la studii in strainatate era imposibil sa nu se molipseasca de unele idei "filosofice". Aceste idei intiparite in mintea lui la o varsta cand isi construia personalitatea s-au ciocnit de-a lungul vietii cu ideile curat ortodoxe care le-a dobandit in vremea copilariei.
    Nu cred ca e nici sfant, dar nici ateu: e o persoana sfasiata de contradictii. Geniul lui insa s-a manifestat in toate perioadele sale de creatie si asta ne arata ca acest dar dat de Dumnezeu unor oameni-respectiv geniul-poate fi folosit fie in sens constructiv (vezi poezia Rugaciune), fie in sens distructiv (celelalte poezii "budiste" ale sale).
    P.s.:am observat ca nu spune ca nu crede in Dumnezeu, ci ca nu crede in Iehova (adica nu e evreu, nici protestant).Ati observat si voi acest lucru?deci excluzand toate celelalte religii, matematic vorbind, poate fi o declaratie ascunsa ca e ortodox.

  29. Traiasca Legiunea si Capitanul!

    Desigur, pledoaria ambelor tabere este civilizată și pertinentă. Este un argument, în plus, că cei care ”discută” această temă, au convingeri și principii specifice unor oameni educați. Un singur lucru nu este scos în evidență. Naționalismul românesc este legat organic de ortodoxism. Această particularitate doctrinară este întâlnită numai la români, poate și din cauza conjuncturii geopolitice a acestui popor, atât de lovit de istorie. Un savant (eu așa îl definesc) Constantin Barbu, filolog, istoric literar, care a scris 20 de volume despre Eminescu, documentate prin arhivele serviciilor secrete austriece, germane, ungurești (bine că pe atunci nu era mossad-ul !!!) arată cât de vânat era acest geniu român, tocmai pentru naționalismul lui. (nu uitați destinul volumului X al operelor sale). Ori naționalismul lui Eminescu a fost bazat exclusiv pe ortodoxismul acestui popor de sorginte latină. Nu voi da citate, vă invit să citiți din ultimele lucrări, scoase în lumina adevărului, despre marele nostru poet, apoi vom putea să emitem judecăți de valoare. Afirm că datorită vremurilor, atât Călinescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga cât și Perpessicius și ceilalți care au contribuit la proiectarea biografiei, filozofiei cât și creației poetului, nu au avut acces la documentele secrete respective și au au urmat firul roșu, jalonat de critica literară a epocii.

  1. Pingback: MIHAI EMINESCU – 122 de ani de la trecerea la Domnul. INTOXICAT CU MERCUR, ca sa taca … « Saccsiv's Weblog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*