† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

 

Corporația Google își propagă doctrinele prin așa-zisele doodle, adică niște variante ale logo-ului original adaptate la anumite mesaje pe care vor să le răspândească printre internauți. Nu este nicio pretenție de la un asemenea gigant controlat de ocultă să promoveze Adevărul, însă când ajunge să contrazică știința, deja e pe față modul grosier de a manipula lumea. Prin urmare, vă prezentăm câteva concluzii despre falsitatea teoriei evoluționiste, în caz că veți avea nevoie să le susțineți acum că subiectul este readus pe tapet.

În primul rând, orice referire la cea mai veche teorie evoluţionistă, cea a generaţiei spontane care a apărut din apă şi nămol datorită unor combinaţii întâmplătoare, a fost anulată de genetica modernă.

După secole si chiar milenii de speculaţii, cercetatorii au demonstrat că aceasta este imposibilă pentru că cel mai rudimentar cod genetic necesar pentru supravieţuirea unei celule a fost stabilit ca având 256 de gene, iar probabilitatea producerii combinaţiei necesare unei singure molecule este foarte mică, de 1 la 10 la puterea 87.

Apoi, teoria lui Darwin este respinsă de biogeneticienii care susţin că, în mod normal, genele sunt stabile, iar mutaţiile sunt aproape toate nocive. Doar una din zece mii de mutaţii este benefică, aşa că ar fi nevoie de milioane de mutaţii favorabile pentru a se produce diversificarea speciilor, susţinută de evoluţionişti. continuare »

Împotriva evoluţionismului teist aducem următoarele învăţături:

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „A nu crede în cele scrise în dumnezeiasca Scriptură, ci a introduce altele din mintea ta, socot că acest lucru aduce mare primejdie pe capul celor ce îndrăznesc să facă aceasta.” [1]

 

Sfântul Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: „Sfântul Duh, care a grăit prin prooroci şi apostoli cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât cuvântul lui Dumnezeu, cât şi tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc adevăraţii ei fii! Cel ce tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură, leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfântul Duh. Cel care leapădă tâlcuirea de către Sfântul Duh, leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfânta Scriptură.” [2]

 

Sfântul Vasile cel Mare nu acceptă interpretarea alegorică a evenimentelor din cele şase zile ale Facerii. „Trebuie să spunem un cuvânt şi despre învăţaţii noştri din Biserică; aceştia vorbesc despre despărţirea apelor; şi, sub pretextul unei învăţături duhovniceşti şi al unor gânduri mai înalte, au recurs la alegorie, zicând că prin ape se înţeleg, în chip figurat, puterile spirituale… Să respingem cuvintele acestea, ca pe nişte interpretări făcute în vis, şi ca pe nişte basme băbeşti! Să înţelegem prin apă, apa.”[3] „Eu când aud că Scriptura zice: «iarbă», înţeleg iarbă; când aud «plantă», «peşte», «fiară», «dobitoc», pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse.”[4]

„Cei care folosesc interpretarea alegorică au încercat să dea credit Scripturii, punând pe seama ei propriile lor idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. Înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului, când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale.” [5]

Sfântul Efrem Sirul ne spune la fel în Tâlcuire la Cartea Facerii:

„Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice, că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă, şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul ce s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot aşa, tot ce altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului, nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.”[6]

 

Despre crearea plantelor, Sfântul Vasile cel Mare spune:

„«Să răsară pământul!» Gândeşte-mi-te că aceste puţine cuvinte şi această poruncă scurtă au făcut ca pământul cel neroditor să odrăslească dintr-o dată şi să se pornească spre naşterea de roade.”[7] „Şi într-o clipită de vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului, începând cu odrăslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, şi le-a adus îndată la desăvârşire.”[8]

Iar despre păstrarea felului vieţuitoarelor, Sfântul Vasile spune: „Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează felul.” [9]

 

Despre zilele creaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seara, iar sfârşitul nopţii dimineaţa; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşit zilei, ci să ştim bine că lungimea amândorura face o zi.” [10]

Iar cuviosul Ioan de la Valaam spune următoarele: „Un misionar academician mi-a spus: «În istoria Facerii dumnezeieşti trebuie să înţelegem cuvântul ziuă ca milioane de zile.» Sărmanul misionar! El şi-L închipuie pe Făcătorul Atotputernic ca fiind foarte neputincios, ca unul care are nevoie de milioane de zile pentru a crea.” [11]

 

Despre faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om luând ţărână din pământ, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă astfel: „A făcut, – spune Scriptura – Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ. Ce spui? A făcut pe om luând ţărână din pământ? Da, ne răspunde dumnezeiasca Scriptură. Şi n-a spus simplu «pământ», ci «ţărână», ca şi cum a spus partea cea mai proastă şi mai de puţin preţ din pământ.

Mari şi ciudate ţi se par cele spuse! Dar dacă te gândeşti cine e Creatorul, n-ai să te mai îndoieşti de ce s-a făcut, ci ai să te minunezi şi ai să te închini puterii Creatorului. Iar dacă ai vrea să le cercetezi pe toate cu slăbiciunea gândurilor tale, e firesc să-ţi treacă prin minte şi aceea că din pământ nu se poate face niciodată trup omenesc, ci doar oale şi ulcele, trup ca acesta al nostru, niciodată! Vezi, că dacă nu avem în minte puterea Creatorului şi dacă nu potolim propriile noastre gânduri care dau la iveală marea noastră slăbiciune, nu putem primi înălţimea spuselor Scripturii?”[12]

Aşa ne învaţă şi Sfântul Ioan Damaschin: „Cuvântul Adam se tălmăceşte: făcut din pământ; şi este neîndoielnic că firea omului este făcută din pământ, pentru că a fost plăsmuit din pământ.” [13]

 

Iar despre nobleţea sufletului nostru, tâlcuind cuvintele „şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă”, sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Având, dar, în minte acestea toate şi gândindu-ne la nobleţea sufletului nostru, să nu facem nici o faptă nevrednică de el, să nu-l murdărim cu fapte urâte. Să nu-l coborâm, supunându-l trupului!” [14]

 

Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Omul, după învăţătura creştină, e adus la existenţă de la început ca spirit întrupat, sau ca unitate constituită din suflet şi trup, printr-un act creator special al lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuia să existe lumea ca natură, dar omul nu e opera naturii, deşi e legat de ea… Actul de creare a omului se deosebeşte de actul de creare a naturii chiar şi în componenta lui referitoare la trup. Dumnezeu a făcut trupul «luând ţărână din pământ», deci n-a poruncit simplu pământului să-l producă, dându-i putere în scopul acesta. Prin aceasta a deosebit trupul de restul naturii, mai mult decât se deosebesc trupurile diferitelor animale, de natură. A făcut trupul pentru suflet înrudit în mod special cu Dumnezeu.”[15]

Părintele Dumitru Stăniloae ne învaţă că „Dumnezeu, ca iubire, lucrează totdeauna cu iubire. Iar iubirea nu creează nici un rău. Robia lui Adam este urmarea naturală a înfrângerii lui, durerea lui este rezultatul fiziologic al traumatizării proprii prin deviere de la drumul lui şi moartea este rezultatul depărtării de Dumnezeu. A socoti pe Dumnezeu cauza durerii şi a morţii este o rătăcire esenţială, o adevărată injurie la adresa Lui. Pe plan soteriologic, ea este o adevărată erezie, căci privează Crucea lui Hristos de conţinutul ei real istoric şi antropologic, care e cel al victoriei asupra satanei, şi o preface în simplu instrument al durerii şi al îmblânzirii «mâniei lui Dumnezeu».” [16]

 

„Concepţia scriptural-patristică socoteşte întrgul celor Şase Zile ale Facerii ca pe un şir de lucrări dumnezeieşti; concepţia ştiinţifică uniformistă socoteşte că la originea tuturor lucrurilor (atât cât cred savanţii că poate fi ea urmărită) nu se află nimic altceva decât procese naturale. Nu se pot găsi păreri mai diferite decât acestea, şi orice amestec al celor două nu poate fi decât un lucru arbitrar şi fantezist.” [17]

Cartea evoluţionistului romano-catolic John Haught, intitulată Ştiinţă şi religie, de la conflict la dialog, dă pe faţă intenţiile celor care susţin evoluţionismul teist: „Sprijinim întru totul încercările de construire a unei teologii evoluţioniste.”[1]

Se urmăreşte construirea unei noi teologii, compatibile cu evoluţionismul. Biologul evoluţionist Julian Huxley, secretar general fondator al UNESCO, afirma încă din 1959 că „viziunea evoluţionistă ne dă putinţa să întrezărim, chiar dacă nedeplin, direcţiile noii religii despre care putem fi siguri că se va ivi, spre a sluji nevoilor erei viitoare.”[2]

Gravitatea acestei tendinţe a fost sesizată de Părintele Serafim Rose. „Aşa cum noul globalism este pasul următor după comunismul ateu, tot aşa şi un nou evoluţionism «spiritualizat» este pasul următor după darwinismul vechii şcoli. În acest punct ştiinţa se va combina cu religia spre a forma o sinteză universală evoluţionistă. Anticreştinismul comunismului marxist şi evoluţionismul darwinist slujesc doar ca o pregătire pentru ceva mult mai rău: un creştinism anti-tradiţionalist care «să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi (Matei 24, 24).»” [3]

Având impresia că evoluţia speciilor este un fenomen real, unii filosofi au încercat să împace ideea evoluţiei cu învăţătura Bisericii. Aşa a apărut evoluţionismul teist.

Evoluţionismul teist este erezia conform căreia evoluţia speciilor este un fenomen real, coordonat de Dumnezeu.

Evoluţionistul teist Kalomiros afirmă că „la porunca lui Dumnezeu, peştii au început să iasă din mare pe uscat, târându-se, mergând pe aripioarele lor şi cu cozile lor, acum în afara apelor şi apoi din nou în ele, devenind reptile amfibii, luând diferite forme şi diferite dimensiuni. […] Unele din aceste reptile şi-au dezvoltat la porunca lui Dumnezeu în genele şi cromozomii lor, abilitatea manifestată în capacităţi zburătoare, devenind primele păsări.”[1] Iar despre om, afirmă următoarele: „Ca indivizi, nu venim oare la existenţă prin evoluţie? ” [2]

„Nu trece oare embrionul nostru prin toate nivelele evoluţiei pe care le-au urcat animalele? Nu are embrionul uman branhiile ce au produs sistemul nostru respirator atunci când noi (adică strămoşii noştri biologici) eram încă peşti ce înotau în mare? ” [3]

„Harul lui Dumnezeu ne-a făcut să urcăm treptele care ne-au dus din ţărână spre organismele unicelulare din apă, apoi spre trilobiţi, după care Dumnezeu a luat de mână o creatură goală şi tremurătoare, ce căuta hrană şi încerca să scape de fiarele sălbatice, şi a binecuvântat-o insuflându-i Duhul Vieţii Sale şi a făcut-o suflet spiritual viu, aşezând-o într-o grădină sădită anume pentru el.” [4]

 

Principalele afirmaţii din erezia evoluţionismului teist sunt următoarele:

1. Evoluţia speciilor este un fapt real, dar ea nu s-a produs prin factori întâmplători, ci a fost condusă de Dumnezeu.

2. Adam este primul om, dar el a avut părinţi animali.

3. Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era de la început stricăcioasă şi muritoare. Animalele au murit, s-au descompus şi s-au sedimentat, în zeci de milioane de ani înainte de Adam.

4. Zilele creaţiei sunt ere geologice.

 

Din afirmaţiile eretice ale evoluţionismului teist rezultă alte consecinţe eretice.

1. Dacă vietăţile ar fi apărut prin evoluţie, ar înseamna că Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi prezintă în mod greşit crearea lumii.

2. Dacă Dumnezeu ar fi realizat evoluţia speciilor, atunci ar fi îngăduit amestecarea felurilor de vieţuitoare.

3. Dacă moartea şi stricăciunea ar fi existat în lume înainte de păcatul lui Adam, atunci nu păcatul ar fi cauza morţii, ci Dumnezeu.

La prima vedere, nu există nici o legătură între evoluţionism şi ocultism. În realitate, evoluţionismul este o condiţie necesară pentru existenţa ocultismului, pentru simplul motiv că evoluţia este obiectul de studiu al ocultismului.

Ocultistul şi antropozoful Rudolf Steiner a arătat că „ocultismul, în general, nu se ocupă de istoria unui singur secol sau a unei singure perioade, ci de istoria interioară a evoluţiei omeneşti în ansamblul ei. Se adânceşte în studiul primelor manifestări ale sistemului nostru planetar, se întoarce până la aspectul vegetal şi animal al omului.”[1]

Steiner spune că „în evoluţia umană, organele nu încetează să se transforme, să-şi schimbe natura şi obiectul. Astfel, omul primitiv mergea în patru labe şi nu avea la dispoziţie sunete articulate pentru a vorbi, nici urechi de auzit.”[2] Mai spune că branhiile s-au transformat în urechi, iar labele din faţă în mâini.

Transformarea speciilor este o amestecare a firilor.

Nu se poate face ocultism fără ideea de transformare. Alchimiştii căutau piatra filosofală care ar transforma plumbul în aur sau cuprul în aur. Tot ei încercau să obţină şobolani din făină şi cârpe.

Ideea de amestecare a firilor este indusă copiilor astăzi prin desene animate şi romane vrăjitoreşti. În celebrul roman Harry Potter care a vătămat deja multe suflete de copii – roman scris de o satanistă din Anglia şi tradus rapid în limba română, găsim scris: „mă interesează mai ales transfigurările, ştii tu, transformările din ceva în altceva.” [3] sau: „că ne puteam transforma toţi în animale, ni se deschideau în faţă infinite posibilităţi… Sirius şi James îşi aleseseră special nişte animale uriaşe în care să se transforme, ca să poată ţine în frâu un lup.” [4] sau: „părea să fi fost un bărbat rotofei, care slăbise extreme de mult… chipul lui păstra ceva din înfăţişarea unui şobolan, cu nasul ascuţit şi cu ochi mici şi apoşi. Se uita la ei respirând agitat.” [5]

În toate aceste exemple, se amestecă firea umană cu firea animală, în contradicţie evidentă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe.

CLASA A IX-A.

BIOLOGIE VEGETALĂ

 

În biologia ateistă se consideră că: “materia vie este rezultatul evoluţiei, în anumite condiţii, a materiei lipsite de viaţă.” ([17], p. 3). Aceasta nu este o concluzie ştiinţifică, ci o simplă ipoteză, deoarece nu a fost dovedită. Observăm şi faptul că “evoluţia” nu a fost definită. Manualul nu prezintă o definiţie a “evoluţiei”. În clasa a VIII-a, elevilor li s-a spus că: studii amănunţite, comparative privind structura şi funcţiile vieţuitoarelor au condus la ideea de evoluţie.” ([22], p. 156). Este vorba de “evoluţia vieţuitoarelor”, nu de “evoluţia materiei lipsite de viaţă”. Această ultimă noţiune nu s-a definit. Ateii s-au străduit să explice “evoluţia” vieţuitoarelor prin mutaţii genetice şi adaptare la mediu în lupta pentru existenţă. Dar materia nevie nu are evoluţie genetică (în sens biologic) şi nu luptă pentru existenţă.

În acest manual este prezentată ipoteza biochimistului sovietic A. I. Oparin. Această ipoteză, emisă în anul 1922, afirmă că viaţa a apărut pe planeta noastră în mediul acvatic, din materie nevie, pe calea aşa numitei “evoluţii chimice”, care ar consta din transformarea substanţelor anorganice în compuşi organici ([17], [34]). Prezentarea din manual referitoare la condiţiile fizico-chimice “de acum câteva miliarde de ani”, lasă impresia de mare siguranţă. Se vorbeşte de o temperatură de 100º C şi de acumularea de dioxid de carbon (CO2), metan (CH4), hidrogen sulfurat (H2S) ([17], p. 3). Elevii cred că se află în faţa unui adevăr dovedit. Această impresie falsă este favorizată de faptul că manualul prezintă o singură ipoteză ateistă. În realitate există o mare dezordine în sistemul ştiinţific ateist. Teoriile ateiste se contrazic reciproc. Unii biologi atei consideră că viaţa a apărut spontan în mediul acvatic, la temperaturi mari. S-au propus diverse temperaturi: 100º, 120º, 150º, 200º C ([15], [17], [34]). Alţi biologi atei consideră că nu în mediu lichid, ci pe substrat solid ar fi apărut viaţa; şi nu la temperaturi mari, ci la temperaturi mici, sub 25º C ([15], [34]). Manualul prezintă numai vechea ipoteză conform căreia atmosfera primitivă ar fi fost compusă în principal din metan (CH4) şi amoniac (NH3). Cercetările recente nu mai susţin această ipoteză. “Oamenii de ştiinţă trebuie să reconsidere unele dintre presupunerile lor. Chimiştilor le-a plăcut vechea atmosferă reducătoare, deoarece era favorabilă pentru experimenţele evoluţioniste.” ([42], p.72) Unii cercetători consideră că atmosfera primitivă conţinea destul de mult oxigen. Cercetările efectuate de NASA arată că: “efectele Soarelui asupra apei Pământului pot constitui principala noastră sursă de oxigen şi nu fotosinteza, aşa cum se crede în general”. ([15]) În trecut, biologii atei afirmau că oxigenul a apărut târziu după apariţia plantelor capabile de fotosinteză. Ei aveau nevoie de această ipoteză, deoarece oxigenul ar fi făcut imposibilă trecerea de la neviu la viu. Studii recente au arătat că, în prezenţa oxigenului, substanţele organice s-ar fi descompus destul de repede ([42], p.7). De aceea biologii atei au eliminat oxigenul în experienţele lor de laborator. Cercetătorii Shklovski şi Sagan au arătat că “de îndată ce condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este practic întreruptă.” ([42], p.73).

Oxigenul în stare normală este stabil, deci puţin reactiv, dar prin activare formează structuri puternic reactive: oxigen singlet, anion superoxid, radical hidroxil şi apă oxigenată. Toate formele reactive ale oxigenului reprezintă un pericol potenţial pentru integritatea celulară, fiind citotoxice. Celula este expusă continuu la acţiunea citotoxică a radicalilor liberi formaţi în decursul respiraţiei oxidative. ([28], p.17) Creatorul a înzestrat celulele cu mecanisme biochimice speciale de protecţie. Principiul general de protecţie a celulei constă în a transforma radicalii toxici în oxigen molecular sau în apă. Pentru aceasta, celula este dotată cu enzime speciale organizate într-o schemă cibernetică eficientă. De exemplu, enzima SOD (superoxiddismutaza) realizează transformarea superoxidului în apă oxigenată, iar catalaza transformă apa oxigenată în apă şi oxigen (compuşi netoxici). Acesta este un singur exemplu. Realitatea este mult mai complexă. Mecanismele cu care sunt înzestrate celulele depăşesc imaginaţia. “Nici o maşină cibernetică, oricât de perfecţionată, nu reuşeşte o performanţă atât de completă şi rapidă”. ([28], p. 33) Fără aceste mecanisme de protecţie, celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele “celule primitive”, lipsite de aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse. Biologii atei şi-au concentrat atenţia doar spre formarea substanţelor organice din cele anorganice; au pierdut din vedere procesul de distrugere a substanţelor organice. Procesele de diluare din “oceanul primitiv” au redus foarte mult concentraţiile precursorilor chimici esenţiali, deci au micşorat probabilitatea sintezei unor compuşi organici complecşi ca cei existenţi în celule. Unii constituenţi au fost distruşi prin fotodisociere de către radiaţia ultravioletă ([15]). Compuşii organici din atmosferă se pot transforma în radicali liberi în urma reacţiei cu oxidanţii din aer (oxigen, ozon), în prezenţa radiaţiilor ultraviolete ([28], p. 211). Iar aceşti radicali liberi au acţiune toxică asupra celulelor.

 

Este prezentat aparatul lui Miller prin care s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat drept “dovada experimentală” în sprijinul ipotezei lui Oparin. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice (zaharuri, aminoacizi, alcooli). Elevii studiază chimia organică abia în clasa a X-a; în clasa a IX-a nu au o înţelegere clară a noţiunii de “substanţă organică”. Ei au impresia că substanţele organice reprezintă “materie vie”. Trebuie să spunem elevilor că substanţele organice şi cele anorganice sunt doar componente ale făpturilor vii. Ele nu au viaţă. În aparatul lui Miller nu s-a obţinut viaţă.

În manual mai găsim scris că “substanţele organice din apele oceanului primitiv au suferit un proces de polimerizare, în urma căruia au rezultat substanţe organice complexe, care s-au asociat între ele şi au dat naştere la formaţiuni numite coacervate. În cazul unui pH ridicat al mediului, în jurul coacervatelor s-a putut diferenţia o membrană proteică asemănătoare cu membrana celulară plasmatică.” ([17], p. 4). Aici este o eroare gravă, deoarece membrana celulară nu este de natură proteică, ci lipidică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale (canale ionice, transportori de aminoacizi, pompe de ioni) care au o activitate reglabilă şi care funcţionează coordonat ([15], [38]). Membrana coacervatelor este foarte simplă, iar membrana celulelor vii este foarte complexă şi îndeplineşte funcţii speciale.

Manualul prezintă în continuare “creşterea coacervatelor”, dar aceasta este doar o creştere fizică prin simplă absorbţie; nu este un fenomen biologic. Despre coacervate se mai spune că: “înglobau substanţe din exterior şi, astfel, se măreau, creşteau până la anumite dimensiuni, după care se fragmentau în coacervate mai mici.” ([17], p. 4). Dar această simplă fragmentare (rupere), nu este o diviziune celulară. Elevii vor studia diviziunea celulară mai târziu, abia în paginile 16-23. Deocamdată, la prima lecţie, ei nu pot compara cele două procese pentru a constata deosebirile. Din această cauză, elevii acceptă ideea greşită că fragmentarea coacervatelor ar fi un fel de diviziune celulară. Ei sunt influenţaţi şi de concepţiile ateiste din clasele precedente, precum şi de emisiunile de biologie evoluţionistă de la televizor. Li se spune că: “viaţa este o etapă calitativ superioară în evoluţia formelor de mişcare a materiei.” ([17], p. 4). Dar simpla mişcare a materiei nu înseamnă viaţă. Electronii se mişcă în jurul nucleului, dar atomul nu are viaţă. Substanţele difuzează (trec) printr-o membrană, dar acesta nu e un sistem viu. Ateii nu pot explica deosebirile esenţiale între neviu şi viu. Ei nu pot defini “evoluţia formelor de mişcare a materiei”; de asemenea nu precizează în ce constă această evoluţie şi la ce nivel de organizare ar apărea viaţa din materie nevie. Academicianul Eugen Macovschi a arătat că biostructura este proprie numai celulelor vii. Substanţele organice integrate în biostructură au o altă comportare (faţă de substanţele organice din laborator, din exteriorul făpturilor vii). Când celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită, nevie ([15], [17]). Mai mult, viaţa este caracterizată de prezenţa unei matrici energo-informaţionale; această structură nesubstanţială a fost pusă în evidenţă prin aparate speciale (prin electronografie şi efect Kirlian). Obiectele nevii nu au o matrice energo-informaţională. Ateii nu pot explica originea informaţiei structurale care dă forma acestei matrice ([15]). Învăţătura Bisericii Ortodoxe aduce lumină şi în această problemă: “Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăuntele gol, poate de grâu, sau altceva din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său. Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor.” (I Corinteni 15, 37-39). Creatorul este izvorul informaţiei structurale. Dacă un inginer proiectează un aparat, informaţia referitoare la alcătuirea şi funcţionarea aparatului se află în mintea inginerului. Informaţia referitoare la formarea unei făpturi vii este dată de Dumnezeu şi este conţinută în suflet. “Sufletul se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere.” [1]

Savanţii care au studiat cu seriozitate făpturile vii au ajuns la concluzia existenţei sufletului. Iată, de exemplu, ce scria profesorul universitar Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei: “Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau suflet – unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară, sau Dumnezeu – unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare.” [2]

 

În manual, în cadrul primei lecţii, mai este scris: “Din primele forme de materie vie, care au avut o alcătuire simplă, acelulară, s-a ajuns la structura celulară actuală.” ([17], p. 4) Nu se arată cum s-ar fi trecut de la structura acelulară la structura celulară actuală. În plus, manualul mai conţine o contradicţie: la pagina 4 este scris că primele forme de materie vie “au avut o alcătuire simplă, acelulară”, iar la pagina 105 găsim scris că “viaţa se manifestă numai în cadrul organismelor cu structură celulară”, adică nu există viaţă în structură acelulară. Elevii nu sesizează contradicţia deoarece la prima lecţie nu citesc pagina 105. Dacă cele două afirmaţii s-ar face în aceeaşi lecţie, contradicţia ar fi evidentă.

Pentru a consolida impresia falsă că ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii, autorii manualului pun întrebarea: “Care sunt dovezile experimentale ale originii vieţii?” ([17], p. 6, întrebarea 4). Întrebarea este pusă ca şi cum ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii. Mai mult, există aici o eroare de logică: o eventuală “dovadă experimentală” ar aparţine prezentului, nu trecutului geologic al Pământului, şi ar fi rodul activităţii unor savanţi, nicidecum o apariţie spontană. ([15]). De aceea, noţiunea de “dovadă experimentală a originii vieţii” nu are sens.

Manualul conţine multe afirmaţii fără justificare. De exemplu, găsim scris că “apariţia florii a însemnat un progres deosebit în evoluţia plantelor”. ([17], p. 80). În primul rând, “evoluţia” nu a fost dovedită ştiinţific. În al doilea rând, constatăm că există plante fără flori şi plante cu flori, dar de aici nu rezultă că plantele cu flori ar fi provenit din cele fără flori. Floarea nu este o simplă îngrămădire de petale. Ea conţine antere cu polen şi o structură în care se va dezvolta embrionul. Aceste elemente îndeplinesc un rol precis: polenizarea. În urma procesului de polenizare, granula de polen germinează şi formează tubul polinic în care pătrund doi gameţi; din unul se va dezvolta embrionul, iar din celălalt un ţesut nutritiv pentru hrănirea embrionului. Fiecare element are un rol bine precizat în cadrul întregului. Formarea florii, polenizarea şi transformarea florii în fruct se desfăşoară după o schemă precisă. Simpla întâmplare nu poate explica această complexitate structurală şi eficienţă funcţională.

 

Manualul nu dă o definiţie precisă a speciei. De aceea, elevii acceptă ideea greşită a “evoluţiei” (transformarea unei specii în altă specie). La pagina 104 găsim scris că “specia este taxonul de bază cu care se lucrează în clasificarea plantelor. În natură, specia este răspândită sub formă de indivizi”. ([17]) Abia în clasa a XII-a, elevii află că “specia este o comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii aparţinând unor specii diferite nu se pot încrucişa sexuat, sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt sterili.” ([21], p.4) Această izolare reproductivă este un argument împotriva ideii de evoluţie (de transformare a speciilor). Chiar dacă se obţin hibrizi, aceştia sunt sterili, deci nu pot avea urmaşi, iar “noua specie” nu mai poate continua.

Multe specii considerate „primitive” se întâlnesc şi astăzi. Procariotele sunt organisme unicelulare lipsite de nucleu tipic. Astfel de organisme sunt bacteriile şi algele albastre-verzi. ([17], p. 107-109) Ca fosile, algele albastre-verzi sunt semnalate în Precambrian ([17], p. 109). Totuşi, ele sunt şi astăzi foarte răspândite în natură ([17], p. 108). Chiar şi autorii manualului recunosc faptul că „ele sunt considerate ca un grup de evoluţie închis deoarece din ele nu s-au diferenţiat în decursul timpului alte organisme.” ([17], p. 109) Deci nu au evoluat. Întâlnim astăzi şi alte plante considerate „primitive”: flagelate, alge verzi, alge brune, alge roşii, ciuperci inferioare. ([17], p. 118-119) Deşi manualul nu menţionează, există multe “fosile-vii”, adică specii considerate primitive (care ar fi dispărut prin transformare în alte specii, după ipoteza evoluţionistă), dar care trăiesc şi astăzi. Alga colonială Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte

şi în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante. ([35], p. 92) Psilotum este o ferigă „primitivă”, cu tulpină verde cilindrică, cu frunze mici şi puţine. Ea trăieşte şi astăzi, deşi face parte din ordinul Psilotalelor, foarte apropiat cu cel al Psilofitalelor, care au dispărut de aproximativ 150 de milioane de ani, după estimarea unor evoluţionişti. S-au păstrat, de asemenea, şi plante din ordinul Cycadeelor, ordin apărut în urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii unor evoluţionişti. În Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de specii din acest ordin „primitiv”. Părea un lucru bine stabilit în ştiinţa ateistă că Metasequoia fossilis, considerat strămoşul arborelui-mamut, a dispărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Dar iată că, în anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală ([35], p. 93). Se mai află în viaţă şi un alt arbore, Gingko biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă spontană, în sud-vestul Asiei, dar e cultivat în multe parcuri şi grădini botanice din lume. ([35], p. 94). În ţara noastră, în pârâul cald Peţea, de lângă Băile 1 Mai Oradea, vieţuiesc dreţele (Nymphaea lotus, var.thermalis). Ele se menţin şi astăzi în stare spontană, după 200.000 de ani (conform unor estimări făcute chiar de evoluţionişti) ([35], p. 95). Mult timp s-a crezut că anumite specii nu mai există. Ateii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au transformat în alte specii. Dar iată că există multe „fosile-vii”. Ele nu au evoluat, nu s-au transformat în alte specii. Până în prezent nu există nici un exemplu de transformare de acest fel. Ipoteza evoluţiei este o simplă presupunere neverificată. Uneori, chiar şi autorii manualului recunosc lipsa transformării: „muşchii nu au dat naştere, de-a lungul erelor, la nici o altă grupă de plante, şi de aceea ei sunt consideraţi o ramură închisă”. ([17], p. 126). Iar atunci când biologii atei afirmă trecerea de la o specie la alta, ei au păreri diferite: „algele roşii sunt considerate de unii ca fiind un grup închis, iar de alţii ca fiind strămoşii cormofitelor” ([17], p. 117). „În privinţa originii ciupercilor, majoritatea oamenilor de ştiinţă (atei, n.n.) susţin că acestea au provenit din anumite alge verzi care şi-au pierdut clorofila. Există şi puncte de vedere după care ciupercile au provenit din anumite flagelate sau din diferite alge roşii, brune sau verzi.” ([17], p. 123). Din cauza condiţiilor de mediu nefavorabile, unele specii au dispărut . Aceasta nu înseamnă că s-au transformat în alte specii. Există şi astăzi specii cu număr foarte mic de indivizi; e posibil ca ele să dispară din cauza condiţiilor nefavorabile (modificări climatice, poluare). Chiar şi biologii evoluţionişti le numesc „specii pe cale de dispariţie”, nu „specii pe cale de transformare”.

 

Ipoteza evoluţionistă se bazează şi pe următoarea eroare de logică: se consideră asemănarea speciilor drept dovadă a descendenţei lor. De exemplu, „protalul pluricelular se aseamănă cu talul algelor verzi, de unde şi ipoteza că ferigile îşi au originea în algele verzi.” ([17], p. 127). Sporii ferigilor produc prin germinare lame verzi numite protale. Dar protalul este doar un stadiu în dezvoltarea ferigii, nu reprezintă planta adultă, pe când talul algelor verzi reprezintă chiar planta adultă. Comparaţia nu este relevantă, deoarece se compară un stadiu intermediar al unei specii cu stadiul adult al altei specii. Chiar dacă se compară stadiile adulte a două specii, eroarea de bază persistă: din asemănare se încearcă dovedirea descendenţei. În manual găsim scris că: „după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele, din care se presupune că au derivat, în urma reducerii staminelor şi carpelelor.” ([17], p. 139). Trebuie să le spunem elevilor că din trandafiri apar tot trandafiri, nu fasole şi nici mazăre. De fapt, o cercetare mai atentă arată că florile din cele două familii nu sunt chiar atât de asemănătoare cum afirmă evoluţioniştii.

 

Rozacee Leguminoase

 

floarea de măceş	floarea de mazăre
5 petale egale	5 petale diferite: una superioară mai mare, două laterale, două inferioare
numeroase stamine (peste 20)	10 stamine, dintre care una liberă

 

 

Menţionăm aici un aspect interesant al manualului. La pagina 139 scrie că “după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele”, iar la pagina 140 găsim scris: “Reţineţi că în organizarea florii de leguminoase au avut loc modificări importante faţă de rozacee.” Deci chiar şi autorii manualului recunosc faptul că există diferenţe importante. Asemănările sunt puţine şi superficiale. Dar nici acolo unde există asemănări mai importante nu rezultă descendenţa. Profesorul Nicolae Paulescu sublinia faptul că descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. ([13], [15]) Cunoaştem aceasta şi din geometrie: teorema poate fi adevărată şi reciproca falsă. Dacă un triunghi este echilateral, atunci este isoscel. Reciproca e falsă. Din faptul că este isoscel, nu rezultă că este echilateral. Aşa şi aici: descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. Faptul că asemănarea nu implică descendenţa se vede clar şi din exemplul algelor brune, la care „talul prezintă unele analogii morfologice cu corpul plantelor superioare” ([17], p. 115). Cu toate acestea, nici evoluţioniştii nu au afirmat că plantele superioare provin din algele brune.

 

Concluzii

 

1. Ipoteza că viaţa a apărut din materia nevie prin „evoluţie chimică” este o simplă presupunere, lipsită de argumente. Trecerea de la substanţe anorganice la substanţe organice nu înseamnă trecere de la neviu la viu.

2. Există mai multe ipoteze ateiste care se contrazic reciproc.

3. În experienţele de laborator s-a eliminate oxigenul. De îndată ce condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este întreruptă.

4. Făpturile vii sunt înzestrate cu mecanisme biochimice speciale de protecţie faţă de formele reactive ale oxigenului. Fără aceste mecanisme, celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele „celule primitive”, lipsite de aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse.

5. În aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat drept „dovadă experimentală” a originii vieţii. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice simple.

6. Manualul afirmă apariţia spontană a unor coacervate cu „membrană proteică asemănătoare membranei celulare”. Dar membrana celulară este de natură lipidică, nu proteică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale.

7. Creşterea coacervatelor este o creştere fizică, prin simplă absorbţie. Nu este un fenomen biologic, aşa cum este la celulele vii. Fragmentarea coacervatelor este o simplă rupere, nu o diviziune celulară.

8. Viaţa nu se reduce la simple aspecte fizice şi chimice. Substanţele integrate în biostructură au o altă comportare. Când celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită nevie. Există ceva nesubstanţial (nematerial) care întreţine viaţa. A fost pusă în evidenţă o matrice energo-informaţională, care conţine informaţia referitoare la forma organismului. Ea persistă şi acolo unde materialul lipseşte. De exemplu, la o frunză ruptă se păstrează conturul energetic al frunzei întregi. Biologia ateistă nu poate explica originea informaţiei.

9. Nu s-a observat până în prezent trecerea de la o specie la alta. Asemănările morfologice (geometrice) între două specii nu implică descendenţa lor.

10. Au fost descoperite fosile – organisme conservate în diverse structuri geologice, datând din timpuri vechi. Pentru că nu au mai fost găsite exemplare în viaţă, evoluţioniştii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au transformat în alte specii (au evoluat). Dar recent au fost găsite şi exemplare în viaţă; de aceea au fost numite „fosile-vii”. După estimarea unor biologi evoluţionişti ele au rămas nemodificate după sute de milioane de ani, deci nu au evoluat.

11. Condiţiile nefavorabile de mediu au dus la dispariţia unor specii, nu la apariţia lor.

 

 

 

CLASA A X-A.

BIOLOGIE ANIMALĂ

„Filogenia regnului animal” este titlul părţii a III-a a manualului [20]. Chiar din titlu rămânem cu impresia falsă de certitudine. Un titlu mai potrivit ar fi fost „Ipoteze despre originea speciilor animale”.

Prima afirmaţie pe care o punem în discuţie este următoarea: „Speciile de animale existente pe suprafaţa Pământului sunt rezultatul unui lung proces de evoluţie” ([20], p.104). Elevii rămân cu aceeaşi impresie de certitudine. Urmează un titlu cu aspect la fel de sigur: “Filogenia nevertebratelor”, ca şi cum evoluţia ar fi un fapt dovedit, nu doar o simplă ipoteză. „Din lecţia despre originea vieţii, studiată în clasa a IX-a, vă amintiţi că primele etape ale evoluţiei vieţii s-au derulat lent, uriaşul salt de la materia anorganică la cea vie fiind pregătit de-a lungul a sute de milioane de ani” ([20], p. 104). Autorii manualului „scapă” rapid de problema apariţiei vieţii prin trimitere la lecţia din clasa a IX-a. Dar ştim că lecţia respectivă nu a dovedit apariţia spontană a vieţii din materie nevie. În aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice. Nu s-au obţinut vietăţi. În acest fel se evită răspunsul la problema apariţiei vieţii.

 

Este prezentat „arborele filogenetic al protozoarelor” ([20], p. 104), dar acesta este un simplu desen schematic realizat de evoluţionişti. Constataţi eroarea de logică: argumentarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţiei se realizează un desen care se aduce apoi drept „dovadă” pentru ipoteza evoluţiei. În plus, dacă studiem cu atenţie acest desen, observăm că lipsesc elementele în punctele cele mai importante. Aceeaşi deficienţă se constată şi la ceilalţi arbori filogenetici. Eventuala completare a acestor puncte, în viitor, nu este nici o dovadă că desenul ar fi în concordanţă cu realitatea. De fapt, arborii filogenetici imaginaţi până în prezent au multe diferenţe, deoarece biologii au păreri diferite. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este un argument împotriva ipotezei evoluţiei. Se pot prezenta aici exemplele menţionate pentru clasa a IX-a şi clasa a XII-a.

 

În manual se mai afirmă că: „originea amfibienilor din peşti este demonstrată de unele caractere ale mormolocilor. La început corpul acestora este pisciform, prevăzut cu linie laterală, şi terminat printr-o coadă turtită lateral. Mormolocul respiră prin trei perechi de branhii externe… Inima este bicamerală, ca la peşti.” ([20], p. 110) Dar acestea nu sunt dovezi ale transformării peştilor în amfibieni. Să ne aducem aminte că broasca depune ouăle în apă. Mormolocii ies din ou şi trăiesc în mediul acvatic. Ei sunt dotaţi cu tot ce este necesar pentru a trăi în acest mediu: au corpul pisciform, din considerente hidrodinamice (pentru o deplasare uşoară în apă), au linie laterală cu funcţie senzitivă în mediul acvatic, au coadă turtită lateral pentru stabilirea direcţiei de deplasare, au branhii pentru obţinerea oxigenului din apă şi au inimă bicamerală în corelaţie cu branhiile. Fiecare făptură vie a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi într-un anumit mediu. Nu este necesară ipoteza evoluţiei. S-a rânduit ca în prima parte a vieţii, amfibienii să trăiască în mediul acvatic, dar apoi să poată ieşi din apă. De aceea, la scurt timp, apar membrele posterioare şi anterioare, din faringe apare o dilatare, din care, prin vascularizare, se formează plămânii (pentru a permite respiraţia în aer), inima devine tricamerală (pentru a include plămânii în circulaţie), iar intestinul se scurtează (pentru ca animalul să poată trece de la hrana vegetariană la cea pe care o va găsi pe uscat: insecte, păianjeni, melci; menţionăm că broaştele sunt folositoare pentru om, deoarece se hrănesc cu multe insecte dăunătoare agriculturii).

 

CLASA A XII-A. BIOLOGIE.

GENETICĂ ŞI EVOLUŢIONISM

 

Manualul prezintă drept realitate vechea ipoteză conform căreia acizii nucleici (ADN şi ARN) au capacitatea de a înregistra sub o formă codificată biochimic informaţia genetică ce determină toate caracterele şi însuşirile organismelor vii ([21], p. 39). În biomatematică s-a demonstrat însă că modul de codificare nu permite acizilor nucleici să conţină toată informaţia genetică a organismului. Informaţia referitoare la forma organismului (şi la modificarea formei în procesul creşterii) este de tip continuu, iar cea codificată în acizii nucleici este de tip discret (finit). De aceea, acizii nucleici nu pot conţine toată informaţia referitoare la forma organismului. Acest fapt a fost subliniat de un cunoscut specialist în acest domeniu. Este vorba de profesorul Marcel-Paul Schutzenberger, specialist în teoria informaţiei. ([15], [38]) Studii recente de genetică au confirmat acest rezultat matematic: „ADN-ul nu deţine toate secretele formelor vii” ([31]) „Este inutil să căutăm “gene ale degetelor”: ele nu există” ([30]). Chiar autorii manualului recunosc faptul că „gena conţine informaţia genetică necesară sintezei unei catene polipeptidice”. ([21], p. 52) Informaţia conţinută în genă (scrisă în codul genetic) nu determină forma organismului, ci succesiunea de aminoacizi din proteine. Este adevărat că au fost descoperite „gene arhitecturale care intervin în diferenţierea morfologică a embrionului. Dar ele nu descriu decât principii foarte generale, care se aplică nu numai ansamblului vertebratelor, ci şi insectelor.” Deci nu explică forma concretă a indivizilor dintr-o anumită specie. ([24], p. 51) Unele gene codifică proteine care constituie morfogeni, adică substanţe care intervin în dezvoltarea formei ([25]), fără a conţine informaţia referitoare la formă. În ce constă această intervenţie? Morfogenii sunt produşi de anumite celule şi trec de la o celulă la alta, formând un gradient. Adică într-o parte a embrionului sunt mai concentraţi, iar în altă parte mai diluaţi. Se produce astfel o polarizare a embrionului, zone diferite urmând să formeze structuri diferite. ([25]) Absenţa unui morfogen face imposibiă apariţia unei structuri cu formă normală. Însă nu rezultă de aici că morfogenul conţine toată informaţia despre formă. El este necesar, dar nu suficient. „Nimeni nu va spune că un tranzistor produce singur imaginea unui televizor, pentru că imaginea dispare dacă se suprimă acest tranzistor.” ([32], p. 115) Acel tranzistor este necesar, dar nu suficient.

În cercetările unor geneticieni evoluţionişti apare următoarea eroare de logică: din faptul că modificarea unei gene produce modificarea formei se obţine concluzia că forma este produsă de acea genă. În realitate, gena respectivă codifică sinteza unui morfogen. Modificarea genei duce la modificarea morfogenului şi în continuare la modificarea formei sau chiar la absenţa unei structuri anatomice (aşa cum defectarea unui tranzistor duce la modificarea imaginii televizorului sau chiar la dispariţia ei). Studiile realizate prin efect Kirlian şi electronografie au pus în evidenţă o matrice energoinforma ţională care păstrează forma organismului chiar în lipsa substanţei. Deci această structură nesubstanţială conţine informaţie referitoare la formă. Biologii atei nu pot explica originea informaţiiei. [15]) Autorii manualului afirmă că „viaţa a apărut pe Pământ o dată cu sinteza abiogenă a primelor gene şi a constituirii unor programe genetice.” ([21], p. 75) Dar viaţa nu se reduce la existenţa genelor într-o moleculă de ARN. Molecula de ARN nu este vie. Atunci, de ce autorii manualului afirmă că „viaţa a apărut pe Pământ odată cu sinteza abiogenă a primelor gene şi a constituirii unor programe genetice”?

Să analizăm cu atenţie afirmaţia din manual! Ea se referă la sinteza abiogenă a primelor gene. Dar ce este gena? Elevii află din manual că „gena este alcătuită dintr-o secvenţă de codoni care codifică succesiunea aminoacizilor într-o catenă polipeptidică”. ([21], p. 52) Deci nu este un singur segment molecular, ci conţine o informaţie destinată unui receptor informaţional. Codificarea nu ar avea sens în lipsa unui receptor care să decodifice informaţia codificată. Scenariul ateist-evoluţionist al apariţiei vieţii este lipsit de sens. Însăşi noţiunea de „primă genă” este lipsită de rigurozitate ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă folosirea noţiunii de „primă genă” fără dovedirea clară a existenţei procesului evolutiv abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti. „Prima genă” ar fi primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există, atunci nu există nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem „genă”, spunem implicit „informaţie”. Dar această informaţie nu are sens în absenţa unui receptor informaţional. Iar receptorul informaţional nu exista în acel moment, deoarece nu exista gena pentru sinteza lui (nu poate exista o genă înainte de prima genă).

În celula vie, ribozomii au rol receptor; aici se realizează sinteza proteică. Manualul prezintă o imagine foarte simplificată. Chiar şi la cele mai simple vietăţi, la procariote, există un segment structural şi un segment reglator. Segmentul structural al unei gene începe totdeauna cu un codon start (ATG), şi se termină cu un codon stop (UGA, UAA sau UAG) ([25], p.143). Eliberarea lanţului polipeptidic sintetizat nu se poate face în lipsa codonului stop şi a unui factor de eliberare (o proteină specifică). ([26], p. 178). O mică modificare poate duce la pierderea sensului. Codonii cu sens se pot schimba prin mutaţie în codoni nonsens, care duc la formarea unor proteine anormale, lipsite de activitate biologică ([26], p. 178), şi deci inutile. Prin simpla înlocuire a unui aminoacid cu altul se poate modifica funcţia biologică a proteinei ([15]). Informaţia genetică nu reprezintă o variantă întâmplătoare; ea este informaţia pentru sinteza unei proteine necesare vieţii celulei. Chiar şi în manual găsim scris că „celula vie este comparată cu un uriaş combinat chimic care, deşi are dimensiuni infime, lucrează cu o mare eficienţă, sintetizând numeroase produse şi exact în cantităţi necesare.” ([21], p. 69). Simpla întâmplare nu poate explica această activitate complexă şi coordonată. Biologii atei încearcă să înţeleagă existenţa unui program fără Programator. Din învăţătura Bisericii Ortodoxe cunoaştem că Dumnezeu a creat universul şi îi poartă de grijă. Informaţia înscrisă în structura genetică a fiinţelor vii provine de la Creatorul lor.

Autorii manualului, referindu-se la apariţia vieţii, consideră că „este vorba de un proces care a durat multe milioane de ani” ([21], p. 76), la început existând o „evoluţie chimică” prin care s-au format aminoacizi şi proteine. Dar acest proces ipotetic nu este analizat matematic. Elevii ar trebui să ştie că din cei 200 de aminoacizi cunoscuţi, doar 20 intră în componenţa proteinelor din celulele vii. Aceasta este o problemă de seleţionare. Aminoacizii selecţionaţi urmează să formeze proteine. Pentru un şir de n =100 de aminoacizi grupaţi uniform

în cele 20 de tipuri, obţinem 100/20 = 5 aminoacizi de

fiecare tip. Notând n1 = n2 = … = n20 = 5, utilizăm

formula:

C1 = n!/ n1! n2!…n20!

Pentru calculul combinaţiilor posibile:

 

C1 = 100!/ 5! 5!…5! = 100!/(5!)²⁰ Având în vedere izomeria optică, pentru fiecare aminoacid există două variante (L şi D). Pentru cei 100 de aminoacizii există:

2¹⁰⁰ variante. Numărul combinaţiilor este:

 

C > 10⁷⁰ x 2¹⁰⁰

Probabilitatea obţinerii întâmplătoare a proteinei

este deci:

 

P = 1/C < 1/(10⁷⁰ x 2¹⁰⁰)

 

Această valoare este foarte mică. Dar formarea unei proteine nu înseamnă încă apariţia vieţii. Aşa cum afirmă biochimistul Harold Klein de la Universitatea Santa Clara din California, chiar şi cea mai neînsemnată bacterie are o structură atât de complicată încât pare de-a dreptul imposibil de înţeles cum s-a format ea ([15]).

În manual mai găsim scris că „experimental s-a demonstrat că mioglobina din celulele musculare şi hemoglobina din sânge, care îndeplinesc în organism funcţii diferite, au origine comună” ([21], p. 82). Aici există o eroare de logică. Eventuala origine comună a două proteine nu poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se realizează în prezent, în laborator, de către cercetători (fiinţe raţionale), iar originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi atei, în urmă cu 600 milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinţe raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada originii naturale a unei structuri. Autorii manualului încearcă să aducă în sprijinul ipotezei evoluţioniste faptul că la om există mai multe tipuri de hemoglobină ([21], p. 82). Dar aceasta nu dovedeşte o evoluţie. Fiecare tip de hemoglobină are, la om, un rol bine precizat. Hemoglobina fetală (HbF) are o afinitate mai mare pentru oxigen decât hemoglobina HbA din sângele matern, pentru ca oxigenul să treacă de la mamă la făt. La făt şi la nou născut, hemoglobina HbF este de tip alfa2gamma2. Lanţurile gamma se deosebesc de cele beta prin existenţa pe locul 143 a serinei în locul histidinei. La adult, hemoglobina este de tip alfa2beta2. Lanţurile alfa, beta, gamma alcătuiesc hemoglobine cu funcţii speciale în viaţa fătului şi a adultului; ele nu sunt simple „rămăşiţe evolutive”. Asemănarea lor structurală nu este o dovadă a descendenţei. În plus, mioglobina şi hemoglobina nu au roluri atât de diferite cum s-ar înţelege din manual. Ambele au rolul de a transporta oxigen. Mioglobina din muşchi transportă oxigenul de la capilarele sanguine la mitocondrii, iar hemoglobina transportă oxigenul de la plămâni la ţesuturi. Din studiul curbelor de oxigenare se constată că fiecare transportor de oxigen are proprietăţi optime pentru îndeplinirea funcţiei specifice. Totul apare coordonat în cele mai mici amănunte, ca într-un proiect realizat de o Fiinţă Raţională. Ipoteza evoluţiei nu este necesară. Mai mult, ipoteza evoluţiei întâmplătoare nici nu poate explica această complexitate şi coordonare globală. Pentru îndeplinirea unei funcţii, succesiunea de aminoacizi trebuie aleasă cu precizie. Cercetările au arătat că „orice abatere de la structura normală a globinei determină formarea unor hemoglobine anormale”. De exemplu, din „înlocuirea acidului glutamic, aminoacidul din poziţia a-6-a a catenei beta, cu aminoacidul valina, rezultă transformarea hemoglobinei normale (HbA) într-o hemoglobină anormală (HbS). Prezenţa acestei hemoglobine determină apariţia unei maladii metabolice numită anemia falciformă”, aşa cum arată şi manualul. ([21], p. 103) Nu numai în cazul hemoglobinei succesiunea de aminoacizi trebuie să fie foarte precisă, ci pentru orice proteină structurală sau enzimă. „Chiar şi mutaţii extrem de mici, cum sunt cele punctiforme, care afectează un singur codon şi, respectiv, un singur aminoacid, pot avea efecte fenotipice majore”, aşa cum recunosc şi autorii manualului. ([21], p. 104)

În sens strict, evoluţia înseamnă transformarea naturală (fără intervenţia omului) a unei specii în altă specie, mai bine adaptată la mediu. Pentru aceasta este necesar (dar nu suficient), ca dintr-un individ I1 dintr-o specie S1 să apară un individ I2 care nu mai aparţine speciei S1. Să ne amintim definiţia speciei: „specia este o comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii aparţinând unei specii diferite nu se pot încrucişa sexuat, sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt sterili” ([21], p. 4), adică nu pot avea urmaşi. Izolarea reproductivă este un argument împotriva evoluţiei. Eventualul individ I2, sau nu are urmaşi (prin încrucişare în S1), sau urmaşii lui sunt sterili. În manual, paginile 141-208 sunt dedicate evoluţionismului. Sunt prezentate aşa-zisele „dovezi ale evoluţiei”. În realitate, nu există nici un exemplu concret de evoluţie.

 

Manualul precizează că „elevii care au o oră pe săptămână vor studia numai textele barate”. ([21], p. 3) Iată ce studiază aceşti elevi: „Dovezi ale biogeografiei. Răspândirea plantelor şi animalelor este consecinţa anumitor legităţi naturale. Fiecare specie ocupă un anumit areal. Analiza acestuia dezvăluie realitatea şi acţiunea evoluţiei”([21], p.141). Aceşti elevi studiază doar textul prezentat. Citind cu atenţie, nu găsim nici o dovadă a evoluţiei. Se afirmă doar că analiza arealului dezvăluie realitatea şi acţiunea evoluţiei. Elevii sunt nevoiţi să memoreze şi să accepte fără dovadă. Pentru ceilalţi elevi se prezintă două exemple, dar ele nu sunt dovezi ale evoluţiei. În primul exemplu se spune că „pădurile de stejar au fost nimicite de vitregia climei dintre munţii Ural şi fluvial Amur”. ([21], p. 142) Se prezintă deci dispariţia unei specii (dintr-un areal), nu apariţia ei. În al doilea exemplu se spune că, în prezent, „în emisfera sudică se găsesc reprezentanţi ai unor grupe străvechi de animale, cum sunt peştii dipnoi” ([21], p. 142) care pot respira în anumite intervale de secetă. Se consideră că ei sunt descendenţii dipnoilor de la sfârşitul erei paleozoice. Specia s-a păstrat. Atunci unde este evoluţia?

 

Sunt prezentate apoi aşa-zisele „dovezi ale sistematicii” Se spune că “grupele de plante sau de animale pot fi dispuse sub forma unui arbore genealogic.” Dar acest “arbore” este un simplu desen realizat de unii biologi, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un desen care se aduce ca “dovadă” în sprijinul ipotezei evoluţioniste. Mai departe se afirmă că “asemănarea este rezultatul unei descendenţe comune dintr-un strămoş stins” ([21], p. 144).

Aici este o altă eroare de logică. Descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. Reciproca unei teoreme nu este neapărat adevărată. Pentru a accepta şi reciproca, ea ar trebui demonstrată.

Urmează aşa-zisele “dovezi ale anatomiei comparate”. După definiţia organelor omoloage (organe cu funcţii diferite dar cu acelaşi plan de organizare), găsim scris că “este logic să presupunem că identitatea planului unic de structură denotă originea comună” ([21], p. 145).

Este aici aceeaşi eroare de logică: se consideră că asemănarea implică descendenţa sau originea comună. Această concepţie greşită a fost criticată de profesorul Nicolae Paulescu, în lecţia de deschidere a cursului de Fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti: „Numai observaţia directă a transformării dintr-o specie actuală în alta poate constitui o probă ştiinţifică în favoarea derivaţiei. Dacă e adevărat că derivaţia implică omologia organelor, inversul poate fi fals şi este evident că omologia organelor nu implică deloc derivaţia. Defectul de logică fiind flagrant, nici această concluzie nu are nici o valoare.” [3]

Manualul prezintă apoi organele analoge, organe care au funcţii similare la două specii, dar structură generală diferită ([21], p.145). Existenţa funcţiei similare nu este convenabil explicată de ipoteza evoluţionistă, deoarece în acest caz se consideră că nu există legătură evolutivă. Este normal să gândim că funcţia similară a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite. Atât peştii cât şi delfinii au fost înzestraţi cu capacitatea de a se deplasa în apă. Deplasarea se realizează prin organe analoge, diferite ca structură, dar îndeplinind funcţia de înot. Atât albinele cât şi păsările au fost înzestrate cu capacitatea de a zbura. Ele au fost dotate cu aripi acţionate de muşchi, dar structura aripilor diferă. Nu ne aşteptăm să găsim la albine aripi cu oase şi pene ca la păsări. Funcţia este importantă: deşi lipsite de oase şi pene, aripile albinelor funcţionează foarte bine.

 

Urmează aşa-zisele „dovezi ale embriologiei”. „Comparându-se embrionii, la diferite clase de vertebrate, s-a observat cş în prima fază toţi embrionii, indiferent de clasa de care aparţin, se aseamănă puternic între ei… În faza următoare apar la embrioni caracterele diferenţiale de clasă.” ([21], p. 147). Este normal să existe asemănări între embrioni, până la apariţia unor caractere de deosebire. De exemplu, înainte de apariţia plămânilor, un embrion de mamifer se aseamănă – tocmai prin lipsa plămânilor – cu un embrion de peşte. De asemenea, înainte de apariţia membrelor. Dar plămânii apar la mamifer la un anumit moment al dezvoltării, pe când la peşte nu apar. La embrionul de mamifer se dezvoltă şi membrele, dar nu şi la embrionul de peşte. Neînţelegând normalitatea asemănării primelor stadii embrionare, biologul Ernst Haeckel a formulat în anul 1866 aşa numita „lege biogenetică fundamentală”, conform căreia „şirul de forme pe care-l parcurge un organism individual în timpul dezvoltării sale de la celula-ou până la starea în care este pe deplin format, este o scurtă şi concentrată recapitulare a îndelungatului şir de forme, pe care l-au parcurs strămoşii animali ai acelui organism” ([21], p. 148). Există şi o formulare concentrată: „ontogeneza este o recapitulare sumară a filogenezei.” ([21], p. 148) Cu timpul, cercetătorii au înţeles eroarea de logică şi au renunţat la această ipoteză. „Astăzi, analizând mai fin procesele la nivel molecular şi genetic, embriologii se îndepărtează de această idee.” ([37]) „Nu se mai spune că ontogeneza rezumă filogeneza, ci se insistă pe diversitatea ce porneşte de la un plan comun.” (prof. Marion Wassel; [37]). Este normal să gândim că acest plan comun aparţine unui Proiectant. Manualul prezintă în continuare aşa-zisele „dovezi ale paleontologiei”, dar aceste exemple pot fi utilizate mai mult împotriva ipotezei evoluţioniste decât în sprijinul ei. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este un argument împotriva ideii de evoluţie. Alga colonială Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte şi în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante ([35], p. 92). După estimarea unor evoluţionişti, ordinal Psilofitalelor ar fi dispărut de aproximativ 150 de milioane de ani. Dar iată că Psilotum – o ferigă „primitivă” – trăieşte şi astăzi ([35], p.92). Există şi plante din ordinul Cycadeelor, ordin apărut în urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii unor evoluţionişti. În Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de specii din acest ordin „primitiv” ([35], p.93). Părea un lucru bine stabilit în ştiinţa ateist-evoluţionistă că Metasequoia fossilis, considerat strămoşul arborelui mamut, a dispărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Dar iată că, în anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală ([35], p. 93). Se mai află în viaţă şi un alt arbore, Gingko biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă spontană în sud-vestul Asiei şi e cultivat în multe parcuri şi grădini botanice din lume. Şi în regnul animal există multe „fosile vii”. Trăiesc astăzi 5 specii de xifosure, considerate „rude foarte bune ale trilobiţilor ce stăpâneau oceanele paleozoice” ([35], p. 98). În 1952 s-au descoperit în viaţă câteva moluşte, Neopilina galathaea, numite astfel pentru asemănarea cu cele din genul Pilina, cunoscute ca fosile din rocile siluriene ([35], p. 55). Au fost descoperiţi şi un fel de melci fără casă, Peripatus juliformis, „vechi de peste 500 de milioane de ani”, ([35], p. 99), conform unor estimări realizate chiar de evoluţionişti. Trăiesc astăzi şi păsări de uscat, nezburătoare, din ordinul Ratitelor, având remarcabile „caractere de vechime”: craniu asemănător cu cel al reptilelor şi pene cu structură primitivă ([35], p. 100). Ele nu s-au transformat în „păsări evoluate”. Se mai găsesc şi şopârle Hatteria, mai vechi cu peste 200 de milioane de ani decât brontozaurii, după cum afirmă chiar evoluţioniştii. Ele nu au evoluat. O altă “fosilă vie” este okapia, „o girafă primitivă, foarte asemănătoare cu cele mai vechi girafe, care s-au păstrat în stare fosilă” ([35], p. 100). Monotremele sunt animale în care se împletesc caractere de mamifer (corp acoperit cu blană sau cu ţepi, pui hrăniţi cu lapte), de reptilă (variaţii termice ale corpului) şi de pasăre (pui proveniţi din ouă, cioc ca de raţă). Ornitorincul şi ariciul furnicar din Australia sunt astfel de animale. ([36], p. 61). Pentru că mult timp unele specii nu au fost găsite în viaţă ci numai în stare fosilă, unii biologi evoluţionişti s-au grăbit să afirme că ele „au evoluat”, transformându-se în alte specii. Dar recent au fost găsite şi exemplare în viaţă. De aceea au fost numite „fosile vii”.

 

În manual găsim şi aşa-zise „dovezi directe ale evoluţiei”. Primul exemplu se referă la adaptarea la mediu a unor specii de coada şoricelului, transportate de om din regiunile înalte ale munţilor pe malul oceanului. Se confundă adaptarea la mediu cu evoluţia. Al doilea exemplu se referă la lepidopterul Biston betularia din Anglia. La începutul secolului al XIX-lea, populaţiile erau alcătuite din exemplare albe şi exemplare negre. „În cursul secolului al XIX-lea, numărul exemplarelor negre a crescut masiv”. ([21], p. 151). Dar aceasta nu este o evoluţie, ci doar o modificare a numărului de indivizi. Exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au “evoluat” din cele albe, fiindcă existau şi mai înainte împreună cu cele albe. Nu asistăm la apariţia unei specii noi. Al treilea exemplu prezentat în manual: „în experienţe de laborator cu populaţii de microoroganisme şi de drosofile s-au obţinut transformări ireversibile ale fondului genetic al speciilor prin acţiunea unor substanţe chimice mutagene şi a radiaţiilor (raze X, raze ultraviolete etc.)” ([21], p. 151) Dar acestea nu sunt mutaţii spontane, ci mutaţii induse, adică provocate artificial prin intermediul agenţilor mutageni. Ca factori (agenţi) mutageni chimici s-au folosit analogii bazelor azotate, acidul azotos, agenţii alchilanţi etc. Ca factori mutageni fizici s-au folosit razele ultraviolete, X, gamma ([25]). Prin mutaţii genetice sau obţinut embrioni fără cap şi torace, insecte cu aripi curbate sau prea mici, animale fără ochi, sau bolnave de cancer. ([25], [26]). Aceste aspecte nu ameliorează specia; nu pot fi considerate exemple de evoluţie. Selecţia naturală elimină rapid din competiţie indivizii care prezintă aceste aspecte patologice. Radiaţiile ionizante (X, gamma) inhibă diviziunea celulară, sinteza acizilor nucleici şi a proteinelor, rup cromozomii, declanşează creşteri anormale inclusiv apariţia de tumori ([26]): Aceste rezultate nu conduc la îmbunătăţirea speciei. Mutaţiile realizate de biologi asupra plantelor sunt, în cea mai mare parte, negative. „Conform cu constatările lui Gustafsson, numai o proporţie de aproape 0,1 la 0,2% din toate mutantele (de orz) studiate au fost competitive sau chiar superioare faţă de materialul de control respectiv.” ([43], p.252). În cazul mazărei, numai 1% din mutante pot avea interes pentru ameliorare. „Toate celelalte mutante sunt letale, sterile, sau fertilitatea lor este aşa de scăzută, încât ele nu pot fi propagate.” ([43], p. 252). Dar nici în cazurile pozitive nu s-au obţinut „specii superioare”, ci doar aspecte îmbunătăţite ale aceleiaşi specii. De exemplu, o producţie mai mare de seminţe. „Însă producţia mare de seminţe nu este în mod inevitabil echivalentă cu utilitatea agronomică. Unele din aceste genotipuri sunt foarte înalte şi astfel ele nu sunt potrivite pentru cultura în câmp; altele sunt foarte tardive.” ([43], p. 252) În plus, apare efectul foarte limitant al pleiotropiei: două caractere controlate de aceeaşi genă. „Dacă un caracter specific al unei culture este de interes pentru scopuri de ameliorare, acesta este însoţit, în cele mai multe cazuri, de una sau mai multe caracteristici negative” ([43], p. 256) care reduce valoarea mutantului. Un exemplu foarte clar al acestei situaţii este o genă de la mazăre, care duce la un număr crescut de seminţe pe păstaie. „Acestui caracter pozitiv nu îi corespunde totuşi creşterea aşteptată de seminţe, deoarece numărul de păstăi pe plantă este de regulă scăzut sub influenţa aceleiaşi gene. Astfel, mutanta nu este utilizată în ameliorarea mazărei, în ciuda caracterului dorit pe care îl prezintă.” ([43], p. 256). Se vede de aici că ameliorarea unei specii nu se obţine prea uşor. „Proporţia mutantelor de interes agronomic în mutageneza experimentală este foarte scăzută. Este necesară o considerabilă cheltuială de timp, spaţiu şi bani, dacă se intenţionează să se realizeze un grup de mutaţii sau chiar o singură mutaţie dorită.” ([43]). S-au obţinut însă (în puţine cazuri) mutante cu aspect pozitiv: înflorire timpurie, productivitate mare, rezistenţă la frig sau la unele boli. ([43]). Aceasta nu e de mirare, dacă ne aducem aminte că natura a suferit o cădere. În Vechiul Testament găsim scris: „…blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului.” (Facerea 3, 17-18) Iar Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă astfel: „Înainte de călcarea poruncii, toate erau supuse omului, căci Dumnezeu l-a pus stăpân peste toate cele de pe pământ şi din ape… Pământul producea roade în chip automat spre trebuinţa vieţuitoarelor supuse omului…Dar după călcarea poruncii…atunci, zidirea supusă lui s-a revoltat contra stăpânului pus de Creator, iar lui i s-a poruncit să lucreze în sudoare pământul din care a fost luat.”[4] Natura căzută poate fi îmbunătăţită, într-o anumită măsură, şi prin aceste procedee tehnice de ameliorare.

 

Manualul prezintă aşa-zise „dovezi ale unităţii lumii vii” în sprijinul ipotezei evoluţiei. Se afirmă că: „toate fiinţele vii sunt alcătuite, în principal, din proteine şi acizi nucleici.” ([21], p. 152) Este adevărat că trupurile fiinţelor vii conţin aceste substanţe, dar aceasta nu arată că speciile s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi tip de suport şi cu aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul. Compoziţia chimică de bază a trupurilor făpturilor vii este aceeaşi, pentru că ele au fost create din aceeaşi materie. Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin existenţa şi lucrarea Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu dovedeşte că s-ar transforma un tablou în altul. Prin combinaţii genetice naturale se obţine diversitatea în cadrul speciei (variabilitatea). Nu s-a observat până în prezent transformarea naturală a unei specii în alta. Diversitatea lumii vii se explică cel mai bine prin lucrarea Creatorului. De aceea, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Gândeşte-te şi la varietatea şi belşugul roadelor, mai ales la faptul că cele mai necesare sunt şi cele mai frumoase. Gândeşte-te şi la puterea rădăcinilor, a sucurilor şi a florilor lor, nu numai plăcute ci şi binefăcătoare pentru sănătate, la graţia şi calitatea culorilor, dar şi la strălucirea pietrelor preţioase. Căci toate au fost puse înaintea ta, ca un ospăţ de obşte, câte sunt necesare şi plăcute din fire. Aceasta ca, dacă nu cunoşti din altceva pe Dumnezeu, să-L cunoşti din binefacerile Lui şi nevoia ta de ele să te facă mai înţelegător.”[5] Iar Sfântul Ioan Damaschin arată că „dintre plante şi ierburi, pământul produce unele cu rod, altele pentru mâncare, altele mirositoare; florile sunt dăruite spre desfătarea noastră, spre exemplu: trandafirul şi cele asemenea; altele pentru vindecarea bolilor.”[6] „La porunca Creatorului, pământul a produs tot felul de neamuri de animale, de târâtoare, de fiare şi de vite. Toate sunt pentru întrebuinţarea potrivită a omului.”[7] „Nu este fără de folos trebuinţa fiarelor sălbatice, căci omul, temându-se de ele, îl fac să-şi aducă aminte şi să cheme în ajutor pe Dumnezeul Care le-a făcut.” [8]

 

Se afirmă în manual că „evoluţia se produce pe baza selecţiei variaţiilor mici.” ([21], p.158). Dar selecţia elimină din „competiţie” indivizii cu performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor. Mutaţiile sunt fenomene întâmplătoare şi este puţin probabil să fie atât de bine corelate încât să producă structuri noi, performante. Chiar autorii manualului recunosc faptul că „cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare speciei”, iar „apariţia unei mutaţii utile … nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv.” ([21], p. 167)

Există un proces coordonat care se opune transmiterii genetice a mutaţiilor. Este vorba de repararea ADN. Acest proces se opune şi evoluţiei, deoarece mutaţia este un element necesar evoluţiei. Locurile modificate din ADN sunt recunoscute de enzime speciale şi sunt interpretate ca defecte. Alte enzime elimină defectele şi restabilesc secvenţa normală. Referitor la repararea ADN, este interesant de observat faptul că ADN conţine informaţia necesară sintezei unor enzime pentru propria sa reparare. Complexitatea sistemului de reparare şi buna corelare a activităţilor sunt imposibil de explicat prin simpla întâmplare.

 

Între paginile 198-209 manualul prezintă concepţia evoluţionistă despre om. Se afirmă că „din dovezile geneticii rezultă faptul că materialul genetic uman (cromozomii şi genele) este înrudit cu cel al primatelor evoluate.” ([21], p. 198). Este şi aici o eroare de logică. Din compararea a două structuri genetice nu se poate constata înrudirea lor, ci numai gradul de asemănare. Concluzia înrudirii are ca premisă ascunsă tocmai ideea evoluţiei. Este adevărat că omul şi maimuţa au structuri genetice asemănătoare, în sensul că există multe gene comune. De aceea, compoziţia proteică este asemănătoare. Dar din asemănarea compoziţiei chimice nu rezultă înrudirea (descendenţa). Pentru a digera hrana existentă în acelaşi mediu, trupul omului şi trupurile unor animale au fost înzestrate cu enzime digestive asemănătoare sau identice. Dar sinteza enzimelor este condusă genetic; de aici şi necesitatea unor gene asemănătoare sau identice. Atât trupul omului cât şi cel al maimuţei au fost dotate cu oase, muşchi, piele şi deci cu gene asemănătoare sau identice pentru sinteza proteinelor din aceste structuri anatomice. Asemănarea genetică este normală şi uşor de explicat astfel, prin lucrarea Creatorului. Un inginer poate realiza două aparate diferite utilizând materiale de acelaşi tip şi componente asemănătoare. Subliniem faptul că asemănările sunt doar de natură materială, fizică. Trăirea duhovnicească de care este capabil omul nu se întâlneşte nici la maimuţe, nici la alte animale. Având o trăire duhovnicească foarte slabă (aproape inexistentă), ateii constată doar asemănările trupeşti dintre om şi animale. Depărtându-se de Ortodoxie, ei nu pot avea un comportament normal. De aceea au ajuns să scrie în manualul de Biologie pentru clasa a VI-a că „maimuţele au un comportament comparabil cu al omului.” ([18], p. 160). Asemănările trupeşti dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evoluţionismului. De exemplu, Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni cerebrale ca şi omul, au aceleaşi grupe sanguine, se deplasează în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar şi autorii manualului recunosc faptul că „deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului.” ([21], p. 201); Există şi deosebiri importante ale craniului şi scheletului feţei. Aşa-zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluţia. Unii cercetători atei le consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el este un organ limfoid cu funcţie imunitară. La fel şi timusul, are rol endocrin şi hematopoietic în prima parte a vieţii. Din faptul că un om nu cunoaşte funcţia unei structuri anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de funcţii. Biologii atei au încercat să explice „evoluţia” prin modificări climatice. În manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de blană.” ([21], p. 206). Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană şi celelalte mamifere? Din ultimele două pagini ale manualului vedem în ce confuzie se află autorii acestuia. Ei confundă „evoluţia speciilor” cu întărirea sănătăţii: „probabil că evoluţia biologică a omului se va desfăşura pe planul ameliorării sale fiziologice… Omul viitorului va fi mai sănătos, mai capabil de muncă fizică şi intelectuală decât omul actual.” ([21], p. 208-209).

 

Concluzii

 

Manualul prezintă drept realitate vechea ipoteză conform căreia acizii nucleici (AND şi ARN) au capacitatea de a înregistra sub formă codificată întreaga informaţie pentru construcţia organismului. În biomatematică s-a demonstrat însă că informaţia referitoare la morfogeneză nu poate fi codificată în acizii nucleici. Studii recente de genetică au confirmat acest rezultat matematic. ADN-ul nu deţine toate secretele formelor vii. Prin efect Kirlian şi electronografie s-a pus în evidenţă o matrice energo-informaţională care păstrează forma organismului, chiar în lipsa unei părţi a substanţei; deci conţine informaţie referitoare la formă. Biologii atei nu pot explica originea informaţiei.

În cercetările unor biologi atei apare următoarea eroare de logică: din faptul că modificarea unei gene produce modificarea formei sau dispariţia unei structuri anatomice se obţine concluzia că forma ar fi produsă de acea genă. În realitate, gena este necesară dar nu suficientă. Nimeni nu va spune că un tranzistor produce singur imaginea unui televizor pentru că imaginea dispare dacă se defectează tranzistorul. Genele conţin informaţia referitoare la succesiunea aminoacizilor din proteine. Prin înlocuirea unui aminoacid cu altul se poate modifica funcţia biologică a proteinei; deci succesiunea nu este întâmplătoare. Fiecare proteină are un rol bine precizat. Chiar şi vietăţile considerate “primitive” au o mare complexitate biochimică: bacteria Escherichia coli are un sistem enzimatic cu peste 600 de enzime diferite; ea codifică peste 2000 de lanţuri polipeptidice diferite cu funcţii speciale. Toate reacţiile sunt bine corelate: se produce numai ce este util, în cantităţile necesare, la momentul oportun şi ca răspuns la cerinţe precise. Simpla întâmplare nu poate explica această complexitate şi coordonare. Biologii atei încearcă să înţeleagă existenţa unui program genetic fără Programator.

Izolarea reproductivă a speciilor este un argument împotriva ipotezei evoluţiei.

În manual se afirmă că s-a demonstrat experimental originea comună a unor proteine. Afirmaţia conţine o eroare de logică. Originea unor substanţe aparţine trecutului şi nu poate fi dovedită experimental. Asemănarea structurală a unor tipuri de hemoglobină nu este o dovadă a descendenţei. Lanţurile alfa, beta, gamma alcătuiesc hemoglobine cu funcţii speciale în viaţa fătului şi a adultului; ele nu sunt simple „rămăşiţe evolutive”.

Nu există „dovezi ale biogeografiei”. Se prezintă dispariţia unei specii (dintr-un areal), nu apariţia ei.

Nu există „dovezi ale sistematicii”. „Arborele genealogic” este un simplu desen realizat de unii biologi atei, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un desen care se aduce apoi ca „dovadă” în sprijinul ipotezei evoluţioniste.

Nu există „dovezi ale anatomiei comparate” în sprijinul evoluţiei. Descendenţa implică omologia organelor, dar omologia nu implică descendenţa. În plus, evoluţionismul nu poate răspunde la întrebarea: de ce există organe cu aceeaşi funcţie la specii între care nu există legătura filogenetică? Aici este normal să gândim că funcţia a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite.

Nu există „dovezi ale embriologiei” în favoarea evoluţionismului. Asemănarea superficială şi trecătoare a unor embrioni nu implică descendenţa lor. Este normal să existe unele asemănări între embrioni, în stadiile iniţiale, până la apariţia unor caractere de deosebire. Aşa numita „lege biogenetică fundamentală” formulată de Haeckel în 1866 este astăzi abandonată chiar şi de evoluţionişti.

Nu există „dovezi directe ale evoluţiei”. Exemplul lepidopterului Biston betularia arată o modificare a procentajului de indivizi, nu o evoluţie. La început se întâlneau exemplare albe şi negre; apoi exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au evoluat din cele albe, fiindcă existau şi mai înainte, împreună cu cele albe.

Nu se poate susţine evoluţionismul prin „dovezi ale paleontologiei”. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva ideii de evoluţie, decât în favoarea ei. De asemenea se confundă adaptarea la mediu cu „evoluţia”. Adaptarea există, dar nu depăşeşte cadrul speciei. Manualul prezintă un exemplu de adaptare, nu de evoluţie. Până în prezent nu se cunoaşte un caz concret de evoluţie naturală.

Unitatea lumii vii nu implică evoluţia. Faptul că fiinţele vii sunt alcătuite din proteine şi acizi nucleici nu arată că s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi tip de suport şi cu aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul.

Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin existenţa Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. O sursă a diversităţii vieţuitoarelor este şi variabilitatea, dar ea nu depăşeşte limitele speciei. Nu s-a observat transformarea unei specii în alta.

Aşa zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluţia. Unii atei le consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el este un organ limfoid cu funcţie imunitară. Din faptul că un om nu cunoaşte funcţia unei structuri anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de funcţii.

Se afirmă în manual că „evoluţia se produce pe baza selecţiei variaţiilor mici”. Dar selecţia elimină din „competiţie” indivizii cu performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor. Aşa cum scrie în manual, „au şanse de supravieţuire variaţiile utile şi cele indiferente”. Dar cercetările arată că cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare, unele chiar incompatibile cu viaţa; urmează mutaţiile indiferente, dar ele nu aduc un progres, o evoluţie. Chiar autorii manualului recunosc faptul că „cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare speciei”, iar „apariţia unei mutaţii utile… nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv”. Selecţia artificială nu este o dovadă a evoluţiei, deoarece se realizează prin intervenţia omului.

Mai demult, biologii atei spuneau că „funcţia creează organul”. Este aici o eroare de logică, deoarece funcţia nu poate exista înaintea organului. Astăzi, chiar evoluţioniştii au renunţat la această ipoteză. Asemănările dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evoluţiei. De exemplu, Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni cerebrale ca şi la om, au aceleaşi grupe sanguine, se deplasează în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar şi autorii manualului sunt nevoiţi să recunoască faptul că, „deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului”, deoarece există şi multe deosebiri ale craniului şi ale scheletului feţei. Biologii atei încearcă să explice “evoluţia” prin modificări climatice. În manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de blană”. Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană maimuţele şi celelalte mamifere? Din ultimele douţ pagini (208, 209) ne dăm seama în ce confuzie se află autorii manualului, care confundă evoluţia speciilor cu întărirea sănătăţii.

Ideea de apariţie spontană a vieţii (prin factori întâmplători) şi ideea de evoluţie a speciilor provin din filosofia păgână.

Anaximandru (610-546 î. Hr.) credea că animalele au apărut din mare datorită căldurii solare; că la început erau acoperite cu o scoarţă de spini pe care apoi au pierdut-o.

După Empedocle (483-423 î. Hr.) viaţa s-a născut din mâlul încălzit din care au ieşit segmente de fiinţe vii, membre izolate, ochi fără cap etc. El credea că fiinţele vii apăreau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente.

Democrit (460-370 î. Hr.) considera că omul s-a plămădit ca un viermişor, din mâl.

Aristotel (384-322 î. Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu la viu prin nişte elemente intermediare. Mai credea că plantele sunt verigi intermediare între obiectele neînsufleţite şi animale.

Teofrast din Eresos (370-287 î. Hr.) considera că plantele se pot metamorfoza spontan.

Lucreţiu (98-55 î. Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea întâmplătoare a unor elemente.

Geber (720-813) pe numele său arab Abu Musa Djaber ibn Hayyan, continuator al filosofiei lui Empedocle, avea o viziune evoluţionistă extinsă la întreaga materie. Bazându-se pe asemănările exterioare, credea că prin reacţii chimice se poate transforma cuprul în aur.

Albertus Magnus (1193-1280) era convins că plantele pot trece dintr-o specie în alta sub influenţa solului, a nutriţiei sau a altoirii. Credea că orzul se poate transforma în grâu, iar stejarul în viţă de vie.

Pierre Charron (1541-1603), scriitor şi moralist francez, a afirmat înrudirea omului cu animalele şi a încercat desprinderea moralei de religie.

Georges Louis Leclerc conte de Buffon (1707-1788), naturalist şi scriitor francez, considera că din putregai se pot naşte tenii, omizi, gândaci şi păduchi.

Julien de la Mettrie (1709-1751), filosof materialist şi medic francez, accepta perfecţionarea progresivă a speciilor şi considera că omul este o maşină în activitatea căreia nu este nevoie de suflet.

Denis Diderot (1713-1784), filosof materialist şi scriitor francez, unul din cei mai cunoscuţi iluminişti şi redactor principal al Enciclopediei, credea că vietăţile apar spontan prin combinaţii chimice întâmplătoare.

Jean-Pierre Antoine de Monet, cavaler de Lamark (1744-1829), naturalist francez, considera că vietăţile au apărut spontan şi apoi au evoluat de la simplu la complex.

Pierre Jean Cabanis (1757- 1808), filosof materialist, scriitor şi medic francez, considera că materia în mişcare produce forme de viaţă.

Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Charles Darwin, gândea şi el că viaţa a apărut spontan. Mai credea că vietăţile au evoluat datorită dorinţelor lor şi eforturilor de voinţă.

În acea epocă circula ideea că animalele cu dinţi au apărut din cele fără dinţi, din dorinţa lor de a mesteca hrana.

În acest context s-a format gândirea lui Charles Darwin (1809-1882), considerat părintele evoluţionismului. El credea că omul descinde dintr-un mamifer păros, cu coadă şi urechi ascuţite, care trăia în copaci. Darwin a preluat ideile filosofice evoluţioniste şi le-a dat un aspect exterior ştiinţific. Principalele sale cărţi sunt: Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă (1859, trad. rom. 1957) şi Descendenţa omului (1871, trad. rom. 1967)

Thomas Henry Huxley (1825-1895), biolog englez, a fost unul dintre cei mai activi propagatori ai ideilor lui Darwin. Nepotul său, biologul Julian Huxley a fost iniţiatorul unei religii naturaliste numite umanism evoluţionist şi a devenit secretarul general fondator al UNESCO (Organizaţia Culturală, Ştiinţifică şi Educativă a Naţiunilor Unite). În 1959, la universitatea din Chicago, s-a desfăşurat Centenarul Darwin – 100 de ani de la publicarea Originii speciilor. Cu această ocazie, Julian Huxley a spus, printre altele: „Întreaga realitate este un unic proces de evoluţie. […] În modelul evoluţionist de gândire nu mai este nevoie şi nici loc pentru supranatural. Pământul nu a fost creat, ci a evoluat. Tot aşa s-a întâmplat şi cu animalele şi plantele care îl locuiesc, inclusiv cu noi, oamenii.” [1]

Friedrich Engels (1820-1895), fondator, alături de Marx al comunismului zis ştiinţific şi al materialismului dialectic şi istoric, a trecut de tânăr la ateism, influenţat de gruparea „Tânăra Germanie”. În 1842 a plecat în Anglia, stabilindu-se la Manchester. Acolo a avut loc trecerea sa la comunism. În august 1844, în drum spre Germania, se întâlneşte la Paris cu Marx, cu care leagă o strânsă prietenie. În 1850 revine la Manchester. În această perioadă, Engels studiază ştiinţele naturii, inclusiv lucrările lui Darwin, care au avut asupra lui o influenţă puternică. A scris un număr mare de cărţi cu conţinut materialist şi a întreţinut o bogată corespondenţă cu partidele socialiste din întreaga lume, răspândind ideile materialist-evoluţioniste.

Karl Marx (1818- 1883), filosof materialist şi economist german, colaborator al lui Engels, a redactat împreună cu acesta Manifestul Partidului Comunist, apărut în 1848. În corespondenţa sa cu Engels, face referire la teoria lui Darwin, în care vede o bază ştiinţifică pentru doctrina lor materialistă. Din operele lui Marx şi Engels au fost traduse în limba română, în perioada comunistă, 76 de titluri.

Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), continuator al operei lui Marx şi Engels, a întemeiat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În 1895 a înfiinţat la Petersburg Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare. În 1907 a plecat în Elveţia şi apoi în Franţa, unde a studiat ştiinţele naturii din perspectiva materialismului dialectic. În 1917, Lenin conduce direct insurecţia armată din Rusia, prin care, la 7 noiembrie (25 octombrie) se instaurează puterea comunistă. După revoluţie, conduce şi revoluţia culturală, stabilind un plan educaţional materialist-evoluţionist. În opera lui Lenin există numeroase referiri la România, care scot în evidenţă interesul cu care el urmărea evenimentele sociale, economice şi politice din ţara noastră. Din 1950, au fost traduse în limba română Operele lui Lenin în 40 de volume. La Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, s-a apreciat că „programul Partidului Comunist Român constituie expresia marxism-leninismului creator în România.”

Când comuniştii au preluat conducerea în România, au eliminat învăţătura creştină ortodoxă din şcoli, au desfiinţat catedrele de Apologetică de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă, aruncând în temniţă pe profesori, şi au realizat manuale şcolare cu un pronunţat caracter ateist-evoluţionist. Se urmărea mai ales propaganda evoluţionistă şi discreditarea Sfintei Scripturi. Într-o carte din 1968, găsim scris că „strămoşul omului semăna cu o maimuţă. Capul său, cu fruntea îngustă şi înclinată, cu maxilarul inferior masiv ieşit în afară şi cu canini mari şi ascuţiţi, era aşezat pe un trup voluminos şi păros, cu abdomenul mare şi spinarea lată. […] El mergea în patru picioare. […] Adoptând poziţia verticală, strămoşul nostru a păşit mai repede pe calea umanizării. A dispărut necesitatea de a recurge în timpul încăierării la maxilare şi canini. Era mai comod să te aperi şi să ataci cu ajutorul mâinilor, al unei bâte solide, al unui bolovan.”[2]

După revoluţia din decembrie 1989 s-a continuat editarea manualelor evoluţioniste. În clasa a V-a, elevii sunt învăţaţi că „evoluţia plantelor s-a realizat de la plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare la plante superioare.” În clasa a VI-a, elevii sunt învăţaţi că „modificările condiţiilor de mediu de pe pământ au dus la apariţia vieţii şi apoi la evoluţia ei” şi că „maimuţele şi omul au avut un strămoş comun.” Iar în clasa a XII-a, elevilor li se spune că „specia hominidelor a pierdut haina de blană naturală a maimuţelor, devenind o maimuţă nudă.”

Evoluţionismul se predă în continuare şi în învăţământul universitar.

Mulţi oameni sunt atât de obişnuiţi cu ideea de evoluţie a speciilor, încât au impresia că aceasta este un fapt ştiinţific, nu o simplă concepţie filosofică.

CLASA A V-A.

BIOLOGIE VEGETALĂ

 

Capitolul 6 al manualului [19] este intitulat „Evoluţia plantelor”. Se afirmă că „plantele şi animalele care au trăit în trecutul îndepărtat pot fi cunoscute, deoarece in scoarţa Pământului se păstrează rămăşiţe ale vieţuitoarelor dispărute. Acestea se numesc fosile.”([19], p. 161) Dar dispariţia unor vieţuitoare nu dovedeşte transformarea evolutivă a lor. Există şi astăzi aşa-zise „fosile vii”. Mult timp s-a crezut că ele au dispărut, transformându-se în alte specii. Recent s-au descoperit în viaţă exemplare din speciile presupuse dispărute. Trăiesc astăzi alge care aparţin unor tipuri străvechi; în forma lor nu se constată schimbări importante. Există în viaţă o specie de ferigă „primitivă” cu frunze mici şi puţine. S-au păstrat şi cycadee – un fel de ferigi despre care unii biologi cred că au apărut în urmă cu 140 de milioane de ani. Se credea că „strămoşul” arborelui mamut a dispărut de 20 de milioane de ani. Dar iată că, în 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală. Mai trăieşte astăzi o specie de conifere „primitive”, despre care unii oameni de ştiinţă evoluţionişti spun că se menţine de 250 de milioane de ani. În ţara noastră mai găsim dreţe, specie despre care se spune că există de 200 000 de ani. Menţionăm că toate aceste datări aparţin evoluţioniştilor. Şi dintre animale există multe „fosile vii”. Ele nu au evoluat.

 

În continuare se afirmă că „oamenii pot determina vârsta fosilelor” ([19], p. 161), dar procedeele de datare folosite nu sunt riguroase ([15]). În plus, dacă am găsit o fosilă şi am determinat vechimea ei, specia poate fi mult mai veche (alte exemplare nefiind păstrate sau nefiind găsite). Specia poate fi şi mult mai nouă, din cauza erorilor de datare.

 

Manualul prezintă apoi „principalele etape ale evoluţiei plantelor” ([19], p. 163). Elevii pot vedea aici un „arbore genealogic”. La rădăcina arborelui s-au desenat vieţuitoarele simple, apoi din ce în ce mai complexe. În acest fel se formează impresia că vietăţile simple s-au transformat în vietăţi complexe. În realitate, evoluţia nu s-a observat. „Arborele genealogic” este un simplu desen din imaginaţia unor oameni. Nu este o dovadă a evoluţiei. Fiecare botanist are o părere proprie. Chiar şi autorii manualului recunosc că „algele roşii au o poziţie incertă, părerile botaniştilor fiind diferite”.([19], p. 164)

 

La sfârşitul lecţiei găsim scris: „Reţineţi! Evoluţia plantelor s-a realizat pornind de la plante din mediul acvatic la plante de uscat, de la plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare la plante superioare.”([19], p. 164). Aceasta este doar în imaginaţia unor biologi atei. În realitate, evoluţia nu s-a observat. Pentru că nu au credinţă în Dumnezeu, aceşti oameni încearcă să explice existenţa actuală a plantelor prin transformarea unora în altele, dar nu arată cum s-ar fi obţinut această “transformare”, nici nu explică apariţia primelor plante.

 

Plantele „sunt sursa principală de oxigen necesar respiraţiei noastre. Tot ele reprezintă sursa inepuizabilă de hrană pentru om şi animalele pe care acesta le creşte” ([19], p. 166). Unele rădăcini depozitează substanţe hrănitoare. De exemplu, rădăcinile îngroşate de morcov ([19], p.32)… Pentru conţinutul lor bogat în vitamine şi substanţe hrănitoare, multe fructe sunt nelipsite din alimentaţia omului ([19], p. 62)… De la multe plante cu flori (salcâm, tei, floarea soarelui, etc.), datorită albinelor, oamenii obţin mierea ([19], p. 169)… Cele mai întrebuinţate plante medicinale sunt: muşeţelul, teiul, izma, măceşul, pătlagina, socul ([19], p. 171)… Plantele ornamentale înfrumuseţează parcurile, grădinile, balcoanele şi ferestrele locuinţelor noastre ([19], p. 174). Toate aceste plante au fost create pentru folosul omului. Iar alte plante au fost create pentru hrana animalelor. Simpla întâmplare nu poate explica proprietăţile hrănitoare, vindecătoare şi ornamentale ale acestor plante.

 

CLASA A VI-A.

BIOLOGIE ANIMALĂ

 

În manualul [18] se afirmă că: „prin caracterele de asemănare a maimuţelor cu omul, s-a tras concluzia că maimuţele şi omul au avut un strămoş comun” (p.126). Dar asemănarea nu implică existenţa unui strămoş comun. Dacă două tablouri ale unui pictor sunt asemănătoare, nu vom spune că au un strămoş comun. Există animale care se aseamănă cu frunzele, dar nu vom spune că animalele şi frunzele au avut un strămoş comun. Un astfel de animal – fillium – este prezentat în manual la pag. 147. Alte animale de acest fel vor fi studiate în clasa a XII-a. Se mai afirmă că „maimuţele au un comportament comparabil cu al omului” ([18], p. 160). Dar ceea ce deosebeşte foarte mult pe om de maimuţe este viaţa duhovnicească. Maimuţele nu se roagă lui Dumnezeu, nu ţin post, nu pictează icoane.

 

„Evoluţia animalelor” este titlul capitolului 4. Aici se afirmă că „modificările condiţiilor de mediu de pe Pământ au dus la apariţia vieţii şi apoi la evoluţia ei” ([18], p. 164).

Cum poate să apară viaţa prin modificările condiţiilor de mediu? Oare simpla încălzire a aerului poate face să apară vietăţi într-un loc unde nu existau? Când punem apa la fiert încep să apară vietăţi în ea? Nicidecum. Este adevărat că încălzirea aerului este urmată de ieşirea animalelor din vizuina lor. Dar aceste animale existau acolo şi mai înainte. Nu s-au format

prin încălzirea aerului. Cu ajutorul microscopului vedem în apă felurite vieţuitoare (euglena verde, amiba, parameciul – care au fost studiate la lecţia despre nevertebratele unicelulare, p. 32-34). Ele se înmulţesc mai repede când apa este caldă. Dar existau acolo şi mai înainte. Nu au fost produse de încălzirea apei. Modificările condiţiilor de mediu nu pot explica apariţia vieţii.

 

La pagina 165 găsim un „arbore genealogic” al animalelor nevertebrate, iar la pagina 168, un „arbore genealogic” al vertebratelor. Dar acestea sunt simple desene provenite din imaginaţia unor biologi. Nu sunt dovezi ale evoluţiei. Unii biologi, necunoscând sau neacceptând faptul că Dumnezeu a creat animalele, şi-au imaginat că ele s-au transformat unele în altele.

 

Se afirmă că „Cele mai simple vertebrate care au trăit în trecutul cel mai îndepărtat au fost peştii”([18], p. 166). Dar peştii trăiesc şi astăzi. Ei nu s-au transformat în broaşte, cum ar vrea să ne convingă autorii manualului. Se afirmă că „peştii primitivi au fost nevoiţi să rămână pe uscat mai mult timp. Cu înotătoarele, care erau mai dezvoltate, s-au putut târî pe fundul apelor şi au putut respira oxigen atmosferic. Astfel au apărut primii amfibieni (tetrapode)” ([18], p. 166). Dar ştim ce se întâmplă cu peştii care rămân pe uscat mai mult timp. Nici unul din ei nu s-a transformat în broască! Înotătoarele nu pot folosi la mers, iar aer nu pot respira deoarece peştii nu au plămâni.

Se mai afirmă că „mormolocii de broască demonstrează originea amfibienilor în peşti” ([18], p. 166). Este adevărat că „mormolocii au corpul lung, fără picioare şi o coadă lungă” .([18], p. 83) şi au branhii. Dar aceasta este ceva normal, deoarece pentru mormoloci s-a rânduit mediul acvatic. Fiecare vietate a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi într-un anumit mediu. Să ne aducem aminte că „broaş tele se înmulţesc prin ouă care sunt depuse de femele în apă” ([18], p. 83). Mormolocii care ies din ouă au tot ce trebuie ca să poată trăi în apă. Dar, după o săptămână, branhiile

externe dispar şi „apar branhiile interne. Apoi acestea dispar şi se formează plămânii. Apar membrele posterioare, apoi cele anterioare, dispare coada, iar mormolocul devine adult” ([18], p. 83). La om, nou-născutul nu are nici solzi de peşte, nici piele de broască, nici coadă de şopârlă, nici aripi de găină şi nici picioare de porc. El arată ca un om, nu ca un animal. Subliniem faptul că, din primul stadiu, celula-ou umană rezultată în urma fecundaţiei, are structura genetică specifică omului, aşa cum arată studiile de genetică moleculară.

 

 

CLASA A VIII-A. BIOLOGIE.

GENETICĂ, ECOLOGIE, EVOLUŢIONISM

 

 

Capitolul 4 al manualului [22] prezintă „Noţiuni generale despre evoluţionism. Unitatea lumii vii. Materia vie este unitară prin structura sa moleculară şi celulară.”

În compoziţia chimică a materiei vii intră şase elemente chimice fundamentale: C, H, O, N, S, P; alte elemente chimice sunt în proporţie mai redusă. Prin combinarea acestora rezultă substanţe chimice anorganice şi organice. ([22], p. 153) Unitatea lumii vii nu dovedeşte evoluţia. Faptul că trupurile făpturilor vii conţin aceleaşi elemente chimice nu arată că s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi suport şi cu aceleaşi vopsele nu vom spune că tablourile provin unul din altul, prin transformare. Unitatea materială (chimică) a trupurilor făpturilor vii se explică prin faptul că au fost create din aceeaşi materie, de către acelaşi Creator.

 

„Toate vieţuitoarele au corpul alcătuit din celule. Procesele fiziologice care asigură existenţa plantelor, animalelor şi omului sunt aceleaşi: hrănirea, respiraţia, sensibilitatea, mişcarea, reproducerea, etc.” ([22], p. 153) Se constată un plan unitar în alcătuirea şi funcţionarea vieţuitoarelor. Este normal să gândim că acest plan a fost realizat de un Proiectant. Cum ar putea să existe un plan fără proiectant? În manual este scris că „prin combinarea elementelor chimice rezultă substanţe anorganice şi organice”[22], p. 153). Subliniem două aspecte importante:

a) Substanţele organice nu au viaţă. Exemple de substanţe organice: proteinele, grăsimile, glucidele (zaharurile). Ele intră în componenţa făpturilor vii alături de substanţele anorganice (apa, sărurile minerale), dar nu au viaţă. O făptură vie nu este o simplă grămadă de substanţe. Există ceva care o ţine în viaţă şi o face să crească.

b) În făpturile vii, substanţele organice nu sunt obţinute din întâmplare. Să ne aducem aminte de primele lecţii de genetică. În nucleul celulei se află ADN-ul care păstrează ca într-o „bancă de date” Informaţia necesară construirii proteinelor. ARN-ul face o copie după ADN pentru ca informaţia să nu se piardă. „Originalul” rămâne în nucleu. ARN-ul transportă apoi informaţia la ribozomi – constructorii de proteine. Folosind informaţia primită, ribozomii leagă aminoacizii unii de alţii şi construiesc proteine. Vedem că nimic nu se face la întâmplare. Informaţia din ADN este foarte precisă şi fiecare componentă celulară respectă un program de activitate. Aşa cum orice carte are un autor, trebuie să existe un Creator care să fi pus informaţia în ADN. Cu litere scoase la întâmplare dintr-o cutie, nu se poate scrie o carte cu înţeles.

 

„Diversitatea lumii vii. Deşi lumea vie este unitară, ea se caracterizează printr-o mare diversitate.” ([22], p 153) Dumnezeu a creat plante alimentare şi medicinale, plante aromate şi ornamentale spre folosul oamenilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că „nimic nu s-a făcut în zadar, nimic nu s-a făcut fără rost. După cum copacii nu sunt toţi roditori, ci mulţi sunt neroditori şi cu toate acestea…ne sunt de o minunată trebuinţă, fie că ne slujesc la odihna noastră, fie la facerea caselor, fie că facem din ei multe alte lucruri pentru înlesnirea noastră. După cum cu copacii, tot aşa şi cu animalele: unele sunt bune de mâncare, altele ne slujesc…Doctorii folosesc multe fiare şi târâtoare pentru facerea de doctorii care pot contribui la sănătatea trupurilor noastre”[1] . „Căci Dumnezeu, cunoscând pe toate înainte de facerea lor, a ştiut că omul, prin voia sa liberă, are să calce porunca şi are să fie supus stricăciunii; pentru acest motiv a creat toate spre trebuinţa lor potrivită”, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin. [2]

În manual se afirmă că „mecanismele genetice şi adaptarea vieţuitoarelor la diferite condiţii de mediu creează această mare diversitate”. ([22], p. 154) Dar adaptarea nu înseamnă evoluţie. Până în prezent nu s-a observat transformarea naturală a unei specii într-o specie cu calităţi mai înalte sau cu organe noi, performante. Nu se cunoaşte nici un exemplu concret de evoluţie. Biologia ateistă nu poate explica transformarea unui animal fără ochi într-un animal cu ochi. Diversitatea se explică cel mai bine prin existenţa şi lucrarea Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. Pictorul este liber să aleagă numărul şi compoziţia tablourilor sale. În manual se încearcă explicarea diversităţii prin „adaptarea la diferite condiţii de mediu”. ([22], p. 154) Dar chiar şi autorii manualului recunosc faptul că „diversitatea există şi în cadrul aceluiaşi mediu de viaţă, în care trăiesc numeroase specii (de exemplu într-un lac, într-o mare etc.)”. ([22], p. 154)

 

În manual mai găsim scris că “mult timp oamenii au crezut că speciile de plante şi animale sunt stabile, adică au rămas neschimbate din momentul apariţiei lor”. ([22], p. 156) Dar stabilitatea nu înseamnă lipsa schimbării. Au loc mici modificări de adaptare la mediu, dar nu se trece de la o specie la alta (mai complexă).

Se mai afirmă că „descoperirea fosilelor unor vieţuitoare constituie argumente în favoarea acceptării ideii de evoluţie”. ([22], p. 156) Dar dispariţia unor specii nu arată ca ele s-au transformat. Există şi astăzi specii de plante şi de animale pe cale de dispariţie. Nu spunem că sunt „pe cale de transformare”, ci „pe cale de dispariţie”. Mai mult, faptul că există „fosile vii” nemodificate, din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva ideii de evoluţie, decât în favoarea ei. La pagina 162 sunt date două exemple de „fosile vii”: hatteria şi latimeria. Ele nu au evoluat. În loc să explice apariţia speciilor, evoluţionismul se ocupă de dispariţia lor.

 

Manualul prezintă aşa-zise „dovezi directe” în sprijinul ideii de evoluţie. „Dovezile directe au avut la bază observaţiile omului din practica lui de cultivator şi crescător de vite”. ([22], p. 159) Dar aceste rezultate au fost obţinute de cercetători sau de oameni preocupaţi de această problemă; în orice caz au intervenit fiinţe raţionale. Activitatea conştientă a oamenilor nu poate fi o dovadă a transformării naturale a speciilor. „Dovezile indirecte sunt oferite de cercetările din domeniile geneticii, citologiei, anatomiei, embriologiei, biogeografiei şi paleontologiei”. ([22], p. 159) În realitate, aceste dovezi nu există. Iată de ce. Se afirmă că „efectul mutaţiilor este în cea mai mare parte dăunător” ([22], p. 16), deci nu conduce la evoluţie. Dacă descendenţa speciilor implică asemănarea organelor, asemănarea nu implică descendenţa. Atunci când un pictor realizează două tablouri asemănătoare, nu spunem că tablourile s-au transformat unul în altul. Din paleontologie constatăm existenţa şi dispariţia unor specii. Evoluţionismul nu explică însă apariţia speciilor. În plus, „fosilele vii” sunt exemple de vietăţi care au rămas nemodificate. Ele nu au evoluat. Fosilele din paleozoic sunt complexe şi diverse. Trilobiţii aveau ochi compuşi, deci ochii nu au apărut târziu prin „evoluţie”.

 

„Primele stadii de dezvoltare a embrionului mamiferelor, precum şi a celui uman, se aseamănă cu cele de la peşti, amfibieni, reptile şi păsări” ([22], p. 165), dar această asemănare, superficială este normală. Înainte de formarea picioarelor, embrionul uman se aseamănă, tocmai prin lipsa picioarelor, cu embrionul de peşte. După formarea picioarelor această asemănare dispare. La om, nou născutul nu are nici solzi de peşte, nici piele de broască, nici coadă de şopârlă, nici aripi de găină, şi nici picioare de porc. El arată ca un om, nu ca un animal. În plus celula-ou umană, rezultată în urma fecundaţiei, are structura genetică specifică omului.

 

Sunt prezente în manual şi aşa-zisele „dovezi ale evoluţiei vieţuitoarelor din biogeografie”. ([22], p. 165) Biogeografia studiază răspândirea plantelor şi a animalelor pe suprafaţa Pământului. Absenţa unor specii din unele continente nu este o dovadă a evoluţiei. Fiecare continent a fost rânduit pentru anumite vieţuitoare. Explicaţia nu necesită ipoteza evoluţiei. În manual se afirmă că „specia devine din ce în ce mai adaptată la condiţiile de mediu şi astfel ea se transformă treptat, adică evoluează.” ([22], p. 169) Aici se confundă adaptarea la mediu (care există) cu „evoluţia” care nu s-a observat până în prezent. Confuzia se observă uşor din exemplul prezentat în manual „unele căprioare au blana mai deasă decât altele. Dacă întâmplător survin la rând câteva ierni aspre, multe dintre căprioarele cu blană rară dispar. Cele care supravieţuiesc constituie populaţii mult mai rezistente la ger.” ([22], p. 169) Dar cele care supravieţuiesc sunt tot căprioare. Nu a apărut o nouă specie, deci nu a avut loc evoluţia. Selecţia artificială (prezentată în pagina 169) nu este o dovadă a transformării naturale a speciilor, deoarece s-a realizat prin intervenţia omului.

 

În paginile 171-173 este prezentată pe scurt concepţia ateistă despre originea şi evoluţia omului. După enumerarea unor asemănări între om şi maimuţele „antropoide” (lipsa părului de pe faţă, de pe palme şi talpă, asemănări fiziologice, etc.), autorii recunosc faptul că „prin alte trăsături (poziţia verticală a corpului, mersul biped, neopozabilitatea degetului mare la membrele inferioare, dezvoltarea impresionantă a encefalului, apariţia limbajului articulat etc.) omul se deosebeşte foarte mult de aceste maimuţe”. ([22], p. 171) Între asemănările fiziologice autorii manualului menţionează şi „paraziţii asemănători”. Aceasta nu este o asemănare importantă. Faptul că unii paraziţi pot intra atât în trupul omului, cât şi în trupul maimuţei, nu arată că maimuţa s-ar fi transformat în om. Există într-adevăr şi asemănări fiziologice. De exemplu o digestie asemănătoare, pentru ca şi oamenii şi maimuţele să se poată hrăni cu proteine, grăsimi şi zaharuri din regnul vegetal; o respiraţie asemănătoare, pentru a folosi oxigenul din aer. Creatorul a înzestrat organismele cu tot ce este necesar pentru viaţa într-un anumit mediu şi a folosit structuri asemănătoare cu funcţii asemănătoare.

Ceea ce deosebeşte foarte mult pe om de animale este viaţa duhovnicească. Maimuţele nu se roagă lui Dumnezeu cu priveghere de toată noaptea, nu ţin post, nu pictează icoane, nu sfinţesc apa şi nu au sfinte moaşte. Acei oameni care se îndepărtează de viaţa duhovnicească, ajung să aibă un comportament asemănător maimuţelor. „Omul în cinste fiind nu a priceput; alăturatu- s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalm 48, 21) „Omul care a fost cinstit cu raţiune, vrea să spună profetul, şi învrednicit cu atâta înţelepciune, a ajuns asemenea animalelor necuvântătoare, ba poate şi mai rău. Acelea, pentru că sunt lipsite de judecată, nici nu sunt osândite; pe când omul, cinstit cu raţiune, care s-a coborât la lipsa de raţiune a acelora va fi, pe bună dreptate, pedepsit mult, pentru că s-a arătat nerecunoscător faţă de atâta binefacere.” [3]

de Petru G.

Foto: citateortodoxe.ro

Pentru a descrie cu aproximație situația Ortodoxiei într-o alta țară (și alt continent!) e nevoie de o scurta prezentare a locurilor respective. Nu am călătorit mult în Australia, dar pot cit de cit sa o descriu, în nevoile, împlinirile seculare și lipsurile ei notabile.

. continuare »

Răspuns la articolul “Gânduri despre adunarea din Creta și urmările ei” publicat în data de 12.10.2016 pe adresa https://manastirea.petru-voda.ro/2016/10/12/ginduri-despre-adunarea-din-creta-si-urmarile-sale/

Încă de la începutul acestui articol, autorii arată o oarecare opoziţie față de așa-zisul ” Sfânt și Mare Sinod” căruia îi atribuie titlul dispreţuitor –“adunarea din Creta”– neacordându-le nici măcar titlul de adunare ierarhică.

Cititorii ar putea crede că gânditorii anonimi care au alcătuit acest text au o autoritate cel puţin egală cu episcopii din Creta, dacă nu superioară acelora, pentru că altfel cum s-ar explica faptul că cei de la Petru-Vodă își permit să dea lecţii de ortodoxie celor 165 de episcopi, reprezentanţi ai 10 Biserici Ortodoxe locale?!

Sau poate vor să sugereze că dezacordul lor față de sinodul din Creta, exprimat în titlu, implică automat și garanția pozitiei lor corecte de luptă impotriva ecumenismului.

Sub o aparentă haină ortodoxă, sunt strecurate cu viclenie în mintea cititorului, rând pe rând, idei greșite, manipulative, neortodoxe si neargumentate.

Vom încerca să analizăm fragmente din acest articol, urmate de punctul nostru de vedere.

1.“ Considerăm că documentele din Creta: (…)au adus în vedere Bisericii nevoia de propria recatehizare ortodoxă, apostolică, scripturistică şi patristică a tuturor ortodocşilor, de la catehumeni la episcopi, cateheza trebuind să înceapă neîntîrziat prin lectura Sfintei Scripturi şi a tîlcuirilor Sfinţilor Părinţi; este de netrecut această sfîntă însoţire dintre lucrarea Duhului Sfînt prin Proroci şi Apostoli (mărturisită în Crez) şi lucrarea Aceluiaşi Duh Sfînt prin Sfinţii Părinţi”( https://manastirea.petru-voda.ro/2016/10/12/ginduri-despre-adunarea-din-creta-si-urmarile-sale/) continuare »

Acelasi ziar intunecat, Lumina, publica urmatorul articol:

Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” din Sibiu, a gazduit, la sfarsitul saptamanii trecute un dialog intre studentii anului al III-lea si Frere James din partea Comunitatii Taize – Franta. Din partea Facultatii de Teologie din Sibiu a participat pr. conf. univ. dr. Constantin Necula. Invitatul le-a prezentat studentilor Comunitatea Taize, a vorbit despre pedagogia micilor grupuri de studiu biblic din comunitate si de vocatia surorilor si a fratilor implicati. Pr. Constantin Necula a prezentat personalitatea lui Frere Rogers, fondatorul Comunitatii Taize. Evenimentul a fost organizat de Centrul Arhidiecezan de Diagnoza si Cercetare Catehumenala, Omiletica si in Pedagogia si Metodologia Religiei “Mitropolit Andrei Saguna”, Facultatea de Teologie “Andrei Saguna” si Asociatia Ortodoxa pentru o Lume Noua.

Sibiul nu se dezmite de rolul sau in propovaduirea ereziei ecumenismului, chiar prin reprezentantii Bisericii Ortodoxe din acea zona. Despre C-tin Necula se stie de mult timp ca este un pro-ecumenist notoriu si ca are un limbaj “colorat” si bombastic chiar si cand vorbeste de cele sfinte. La Taize este o mica comunitate de calugari protestanti ce practica o dubla identitate: sunt in acelasi timp catolici si protestanti, dar doctrina lor e de fapt protestanta. Cat despre “fratele” Roger, iata ce ne spune Parintele Gheorghe Calciu:

… eu m-as gandi la Roger, “fratele” Roger, care era un demonizat, era cel mai mare pacatos. El a fost un cuib al diavolilor. Si toata Biserica plange, si se lamenteaza, si vai, ce ne facem, ca nu o sa mai fie acolo, ca sa mai trimitem tinerii astia din Romania, din ortodoxie sa ii trimitem la pierzare, acolo era pierzare. Acolo era un demon foarte mare. El isi facuse asa, o chestie demonica, un fel de administrator al tainelor, aparea in alb… Cel mai mare pacatos a fost el. Era pur si simplu un new age-ist. Toata chestia asta era New Age. Si bisericile de aici isi trimiteau copii lor la pierzare.– Deci este o mare greseala…

– O mare greseala, este un mare pacat! Este un pacat de neiertat. Ce cautau aia acolo? Se duceau sa stea cu genunchii incrucisati sub ei si sa se legene ca niste oameni cuprinsi de nebunie? Asta a fost un pacat care, cred ca Dumnezeu a lovit… Adica, diavolul a vrut sa faca din acest Roger, ca nu ii spun frate, sa faca din el un martir al New-Age-ismului, trimitand tot o indracita sa il omoare. Lucrurile cred ca s-au schimbat in cele din urma pentru ca diavolul nu are perspectiva si el nu si-a dat seama ca prin asta isi taie firul acolo la… Si sper ca Taize-ul va disparea asa cum se intampla cu toate actiunile diavolesti.

Si ca dracul sa fie si mai negru, mai avem si Asociatie “ortodoxa” pentru o Lume Noua (New World…), deci un fel de new-age-ism ortodox.

Slava lui Dumnezeu ca am avut si avem Parinti care ne-au vorbit despre toate aceste pericole si sa ne tina bunul Dumnezeu in ascultare fata de invataturile lor. Sa lepadam pe invatatorii mincinosi, ce amesteca intunericul cu Lumina.

Alte ispravi ale ziarului Lumina:

Despre erezia monofizita din Ziarul Lumina. Un motiv in plus de a boicota aceasta publicatie

Ghidul Codului de Bare oferit de… cititi mai jos

SCANDALOS: Ziarul Patriarhiei recomanda VACCINUL UCIGAS

GRAV: Ziarul Lumina rataceste credinciosii cu traditia Ramakrishna …

Ziarul LUMINA il elogiaza pe Bogdan Petriceicu Hasdeu. Dar acesta a fost un fervent practicant al SPIRITISMULUI …

ADAM A FOST UN MAIMUTOI? Ziarul Lumina promoveaza evolutionismul

Asociatia Tinerilor Crestini Ortodocsi Romani (A.T.C.O.R.) si revista “Veghea” organizeaza duminica, 14 februarie, ora 17, la Facultatea de Silvicultura, Corpul S, sala S I 1, conferinta publica cu tema: Dictatura pseudo-stiintei. Conferentiar va fi Ion Vladuca, om de stiinta si profesor de apologetica ortodoxa.

Profesorul Ioan Vladuca, autor al mai multor carti dedicate apararii adevarurilor fundamentale ale religiei crestine, va vorbi despre dictatura minciunii in stiintele naturii (mitul evolutiei speciilor, mitul efectului de sera, mitul incalzirii globale etc) si in medicina (Codex Alimentarius, organisme modificate genetic, aditivi alimentari, droguri legale, vaccinuri etc). Conferentiarul avertizeaza ca anticrestinismul comunismului marxist si evolutionismul darwinist pregatesc ceva mult mai rau: un crestinism antitraditionalist care «sa amageasca, de va fi cu putinta si pe cei alesi », dupa cum spunea si Sfantul Serafim Rose.

Cu acest prilej, va avea loc si lansarea cartii Dictatura pseudo-stiintei, editata de Fundatia Petru-Voda.

Puteti comanda cartea pe ATITUDINI.COM

De la concepţia materialist-atee la ,,ştiinţa” new age.

        Originea ştiinţelor naturii trebuie căutată în Grecia antică, şi anume la filosofii secolelor VI-V î. d. Hr. mai exact în şcolile din Miletul Ioniei. Aceşti filosofi se mai chemau şi hylosoici – „cei ce cred că materia e vie“, o concepţie organicist-monistă ce nu făcea distincţie între spirit şi materie. Heraclit din Efes folosea pentru această unitate termenul de logos, termen ce a fost preluat ulterior de Sfântul evanghelist Ioan cu binecunoscutele semnificaţii teologice creştine.

Revenind în antichitate, şcoala eleatică a introdus un principiu henoteist, promovând o cosmologie de tipul raţionalismului materialist, consecinţă a viziunii dualiste spirit – materie. Ultimul domeniu fiind cel accesibil simţurilor, s-a urmărit a se răspunde întrebărilor existenţiale legate de apariţia cosmosului din haos, a originii multitudinii şi varietăţii aspectelor şi fenomenelor naturale, s-au cercetat cauzele mişcării şi schimbării, relaţia dintre formă şi materie. Materia (φισις) ca atare era considerată a fi universală, veşnică şi necreată. Metodele folosite de aceşti filosofi au fost atât observarea empirică directă a fenomenelor naturale cât şi folosirea pe scară largă a ipotezelor generale şi speciale, urmărindu-se elaborarea unor teorii ale mişcării de natură metafizică şi matematică. Din această nevoie de explicare a antitezei unitate-diversitate observată în natură a luat naştere şi s-a dezvoltat în secolele V-III teoria ,,atomistă” susţinută de Leucip, Democrit şi Epicur. În esenţă această teorie presupune că la baza materiei se află particule indivizibile (α-τομος), identice, veşnice şi indestructibile. Organizarea materiei era socotită a fi discontinuă, ea fiind alcătuită din corpuri solide, lichide şi gazoase. Atomii respectivi au o mişcare liberă într-un spaţiu ce conţine elemente de tip ,,vid”.

Această teorie a fost combătută în aceeaşi perioadă de către stoicii Zeno, Chrisip şi mai târziu de Poseidon din Apamea. Aceştia au subliniat caracterul de continuitate al naturii elaborând concepţia ,,pneumatică” potrivit căreia spaţiul şi materia reprezintă un continuum străbătut şi unificat de un fel de spirit aerian pe care l-au numit πνευμα, cuvânt cu înţeles atât de familiar mai târziu creştinilor vorbitori de greacă. Ştiinţele naturii fiind un domeniu supus fluctuaţiilor şi arbitrarului, subiectivităţii şi unilateralităţii inerente posibilităţilor limitate ale înţelepciunii (σοφια) omeneşti, au beneficiat de gândirea unei noi personalităţi care a răsturnat ambele concepţii: marele Aristotel. Acesta s-a preocupat în primul rând de problema filosofică a mişcării constante, ce are o cauză constantă şi se produce într-un mediu de rezistenţă. De aici el a dedus imposibilitatea existenţei vidului, acesta fiind cum se ştie un mediu de rezistenţă zero. În fizica lui Aristotel cosmosul a fost divizat în două domenii, unul celest şi celălalt terestru, guvernate de legi calitative diferite.

În secolul următor notăm activitatea şi contribuţia remarcabilă a lui Arhimede, care a aplicat fizicii soluţii matematice şi geometrice, urmând în acest sens avansatelor cunoştinţe ale egiptenilor aplicate în construcţia piramidelor, preluate după cum se ştie de Pythagora şi aduse astfel în spaţiul elenistic. De la Arhimede ne-a rămas legea sa legată de echilibrul forţelor hidrostatice.

Ultimul reprezentant de seamă al antichităţii greceşti (perioada elenistă) este Ptolemeu în secolul II î.d.Hr., a cărui concepţie astrofizică a rămas normativă în Europa timp de peste 1500 de ani.

Până în acest moment cu privire la ceea ce se va numi mai târziu Europa constatăm o diviziune de tip latitudinal nord-sud. Astfel preocupările la care ne referim sunt specifice spaţiului mediteranean, spaţiu ce devine după cum se cunoaşte o mare internum a imperiului roman. În secolele erei creştine se profilează următoarea ,,falie” culturală de data aceasta longitudinală est-vest, iar imperiul se va împărţi în două. Romanitatea capătă doi centri de putere, vechea şi noua Romă, iar cele două părţi se vor ,,latiniza” în apus şi ,,eleniza” (greciza) în răsărit.

Din punctul de vedere al ştiinţelor naturale se constată o stagnare pe toată perioada milenară (500-1500) numită de către savanţii iluminişti ai secolului XVIII ,,evul mediu întunecat”. Această stagnare este explicabilă prin avântul creştinismului, prin creştinarea treptată a Europei cu ponderea din ce în ce mai mare a Bisericii universale (catolic-ortodoxă), şi deci a concepţiilor de viaţă superioare propovăduite de aceasta. Accentul se mută pe viaţa şi fericirea veşnică, pe mântuire, sfinţire, urmărind ca scop suprem îndumnezeirea (θεοσις), pentru care se cereau alte eforturi, o altă cunoaştere, şi mult mai puţin cercetarea ştiinţifică. Dar aceste preocupări duhovniceşti s-au dovedit a fi prea înalte pentru popoarele din jumătatea apuseană a imperiului, în special cele creştinate mai recent cum au fost francii şi germanii (saxonii), normanzii, longobarzii şi alţii. Ponderea lor a început să covârşească Apusul, iar după anul 800 dominat de personalitatea lui Carol cel Mare, interesele duhovniceşti din zonă încep să scadă treptat, făcând locul unor interese de dominaţie lumească, de concurenţă cu partea răsăriteană mult mai civilizată şi mai cultă. La rândul ei aceasta a suferit două şocuri puternice: apariţia islamului cu ascensiunea sa fulgerătoare şi pierderea în numai 2-300 de ani a jumătate din populaţie, teritoriu şi resurse. Al doilea şoc strâns legat de acesta a fost iconoclasmul, biruit în final în secolul al IX-lea.

După ruptura din 1054, cele două părţi ale Europei vor avea o traiectorie separată şi adesea presărată de conflicte. De această situaţie au ştiut cu dibăcie să profite popoarele islamice, mai întâi arabii, ce şi-au întins califatul până în peninsula iberică ameninţând cu invadarea Franţei. Contactul creştinătăţii apusene cu cea răsăriteană s-a produs în timpul cruciadelor, dar după cum se ştie cu rezultate nefaste ce au adâncit ruptura anterioară. Apusenii au intrat însă în secolele XII-XIII în contact direct şi cu arabii, atât cei din Spania, cât şi cei din Orient. Acesta este momentul ce ne interesează în ceea ce priveşte dezvoltarea ulterioară a fizicii. Dacă rolul arabilor în răspândirea aristotelismului în evul mediu apusean (peninsula iberică) începând cu anul 1000 este arhicunoscut, constatăm că în mod curent lipseşte din această perspectivă culturală curentă veriga anterioară: şi anume cum au putut ajunge arabii la Aristotel? Aflaţi sub ocupaţia arabă (secolele VII-VIII), unii gânditori sirieni, cunoscători ai limbii greceşti, (aşa cum a fost de exemplu familia Mansour a Sfântului Ioan Damaschinul) au putut traduce opera Stagiritului mai întâi în siriacă şi apoi în arabă. Urmărind expansiunea şi apogeul califatului arab din Bagdad şi mai târziu a celor din Spania – Alhambra, Cordoba – avem lanţul completat cu această verigă trecută sub tăcere: creştinii orientali monofiziţi. Astfel Apusul primeşte pe această cale întortocheată moştenirea greacă pe care se va baza temelia de granit a teologiei, filosofiei şi în final a ştiinţei sale: scolastica.

Ne aflăm în spaţiul apusean unde de aici înainte se vor dezvolta ştiinţele naturii, deci şi fizica, într-un ritm nemaiîntâlnit. Explicaţia acestui fenomen constă în rolul atribuit cunoaşterii. Un dicton german spune: ,,Cunoaşterea este putere”, inspirat probabil din scripturisticul: ,,Mai puternic este un înţelept decât un voinic şi cel priceput decât unul plin de putere” (Pilde 24, 5). Ispita luciferică din Eden, fructul oprit al cunoaşterii de acest gen, se manifestă cu putere în această cultură ducând la o mentalitate de tip magic, faustic. Mai sus am arătat că prin cunoaştere se obţine o putere, dar accentul specific acestui mod de gândire se referea la o putere de dominaţie asupra a ceva, a cuiva, un accent practic. Cunoaşterea se îndreaptă astfel către ceva inferior ce poate fi analizat, demontat, controlat. Motto-ul ştiinţei şi mentalităţii apusene va fi până astăzi: ,,Cum funcţionează?”, spre deosebire de aristotelicul ,,de ce?”. Acest domeniu inferior ce poate fi astfel cunoscut este lumea fenomenală, cosmosul, imanentul, materia. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a împărăţiei Sale devine din ce în ce mai depărtată de preocupările acestei lumi.

Având ca bază de plecare fizica aristotelică, savanţii medievali au început să dezvolte mai întâi mecanica, în special mişcarea corpurilor într-un mediu şi forţele ce sunt angrenate în acest fenomen. Precursorii acestor preocupări au fost Ioan Filippon din Alexandria în secolul VI, iar în secolul XI Avicenna şi Abu al Barakat al-Baghdadi.

Cu timpul influenţa arabă ce şi-a pus amprenta decisivă prin al-chimia, şi al-gebra ce s-a dezvoltat cu precădere de către savanţii arabi, începe să scadă treptat, savanţii europeni din apusul scolastic se grupează în universităţi ce susţin pe mai departe cercetările din domeniu. La sfârşitul evului mediu, în secolul al XIII-lea teologii universităţii din Paris au sesizat ca inacceptabilă ideea veşniciei materiei, aceasta neputând, din punct de vedere al dogmelor, să fie coeternă cu Dumnezeul creştin, un Dumnezeu Creator şi nu demiurg de tip platonic-gnosticist. Se ştie că în această perioadă autoritatea lui Aristotel în biserica romano-catolică era egală cu cea a Sfintei Scripturi, ambele fiind prezente pe sfânta masă. Şi totuşi în anul 1227, în apogeul scolasticii, papa Ioan al XXI-lea a condamnat un număr de 219 propoziţii, în majoritatea lor emise de Aristotel şi urmaşul acestuia, doctor ecclesiae, Toma d’Aquino.[1] Printre aceste propoziţii se afla şi aceea precum că ,,prima cauză (Dumnezeu) n-a putut face mai multe lumi”. Primul articol al Crezului afirmă: ,,…Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.” La ce se referă propoziţia incriminată? Dacă se are în vedere lumea fizică (cele văzute), ne raliem poziţiei ce susţine unicitatea[2]. Astăzi se vorbeşte despre universuri paralele, anti-materie şi găuri negre prin care s-ar putea trece dintr-un univers într-altul, universuri multidimensionale, simple speculaţii nefundamentate suficient nici măcar ştiinţific, ca să nu mai vorbim teologic.

Extrapolând, bineînţeles că nimic nu ne îndreptăţeşte scripturistic să presupunem existenţa altor lumi fizice, eventual locuite de alte fiinţe cu inteligenţă superioară nouă. De aici şi până la noua mitologie OZN nu e decât un pas, pe care teologic nu-l putem accepta în nici un caz, nici măcar ca ipoteză de lucru (vom vedea mai târziu cum a fost tratată această problemă în cadrul new age). Această metodă de investigaţie ştiinţifică este foarte periculoasă în teologie, putând duce la grave erezii, aşa cum a fost cazul eruditului Origen, condamnat definitiv la două sinoade ecumenice, în ciuda unor încercări recente de ,,reabilitare” a sa, unele venite, surprinzător, chiar din spaţiul teologic ortodox.

Odată cu căderea Constantinopolului în 1453 ia sfârşit perioada evului mediu, iar o parte din ,,intelighenţia” Bizanţului în frunte cu Ghemistos Plethon se refugiază în Italia, unde aceşti intelectuali bizantini de formaţie gnostică şi neo-platonică vor pune bazele a ceea ce s-a numit peste veacuri ,,Renaşterea”. Nu se spune explicit că era vorba de renaşterea unui duh păgân panteist, a practicilor astrologice şi magice, a alchimiei. În ceea ce ne interesează pe noi, ştiinţele naturii capătă un avânt fără precedent, tinzând să devină autonome, adică libere de tutela bisericii. Ne aflăm de acum înainte în spaţiul apusean în care domina după cum se ştie scolastica aristotelică, de care savanţii renascentişti decid să se îndepărteze treptat, dar totodată ei se ,,emancipează” de doctrina şi revelaţia creştină în general, inclusiv cea ortodoxă, recurgând din ce în ce mai mult exclusiv la resursele intelectului omenesc mărginit, arbitrar, imperfect şi atât de supus greşelii. De aici urmează binecunoscutul drum al ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice, unele cu pretenţii de adevăr absolut şi veşnic, dar a căror durată n-a depăşit 2-300 de ani, după care au fost infirmate de noi ipoteze şi teorii şi aşa mai departe. Caracterul acestor ştiinţe devine unul predominant raţionalist, cantitativ şi mecanicist. Universul descris de fizica clasică este determinist şi infinit cu legi fixe. Savanţii din această perioadă, în rândul cărora a strălucit Galileo Galilei au abandonat sistemul ptolemeo-aristotelic cu pământul ca centru fix într-un univers static cu legi ale mişcării naturale. Sub influenţa lui Copernic fizica face un salt important prin aceea că în centrul universului se află soarele iar pământul execută o mişcare circulară (ce în sistemul ptolemeic era rezervată planetelor).

La 24 martie 1616 la Roma comisia teologică de sub conducerea cardinalului Bellarmino a combătut următoarele propoziţii ale lui Galilei:

,,1. Soarele se află aşezat în centrul lumii şi, prin urmare, este lipsit de mişcare locală.

Cenzura: Cu toţii au spus că o asemenea teză era neghioabă şi absurdă, din punct de vedere filosofic, şi categoric eretică, (subl. ns.) deoarece contrazicea în mod expres afirmaţiile Sfintelor Scripturi din multe pasaje.

2. Pământul nu se află aşezat în centrul lumii şi nici nu este nemişcat, ci se mişcă în întregime, într-o rotire zilnică.

Cenzura: Toţi au spus că această teză merită o cenzură identică cu cea anterioară, din punct de vedere filosofic: dacă este analizată din punct de vedere teologic, ea este greşită cel puţin în ce priveşte modul cum se referă la credinţă.” (sublinierile ne aparţin).[3]

La 5 martie a urmat emiterea edictului de condamnare a operei lui Copernic. A urmat abjurarea lui Galilei din 1633, iar pentru apologetica ,,liber cugetătorilor” s-a născut un ,,martir”, sau cel puţin ,,mărturisitor” al adevărului de pe altarul ştiinţei, ,,prigonit pentru dreptate”. Pentru a-l face şi mai impresionant, ,,hagiografia” ştiinţifică a pus în gura lui Galilei celebrele cuvinte: E pur si muove.

Ceea ce putem remarca dincolo de aspectul pur ştiinţific şi al libertăţii de cercetare şi gândire,[4] trebuie avut în vedere efectul în plan duhovnicesc al acestor descoperiri, şi anume anularea treptată a importanţei pământului ca centru spiritual al universului – aici este viaţa, aici a fost creat omul, chipul lui Dumnezeu, stăpânul universului şi cunună a creaţiei, pe acest pământ S-a întrupat Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Omul. Confuzia planurilor tipică spiritualităţii occidentale din această perioadă a dus până azi, la conflictul dintre ştiinţă şi teologie cu consecinţe ce încă nu s-au vindecat, ba dimpotrivă, au fost ,,exportate” şi în alte spaţii datorită puterii şi dominaţiei mondiale exercitate în ultimii 2-300 de ani de către naţiunile vest-europene. Este adevărat că lui Galilei i se datorează descoperirea legii căderii libere în care distanţa s variază după pătratul timpului t, aflarea unei traiectorii parabolice a unui proiectil folosind principiul inerţiei, cu aplicaţiile ce au dus tehnologia occidentală pe culmi, de la balistică până la zborurile interplanetare de astăzi. Dar poate că în măsură mai mare chiar decât de Galilei, fizica a fost sute de ani influenţată de marele matematician şi filosof francez René Descartes, preocupat în secolul XVII de a rezolva problemele materiei şi mişcării creând astfel filosofia mecanică. Contrar atomiştilor antici, Descartes a respins existenţa spaţiilor libere din univers (a vidului în termeni moderni) introducând astfel noţiunea la fel de ipotetică a ,,eterului”.

Sfârşitul acestui secol ,,de aur” care a reprezentat pentru fizică ceea ce a însemnat secolul IV în teologia patristică, a fost încununat de figura lui Newton (1643-1727) cu preocupările sale din domeniul calcului integral şi diferenţial, al masei, forţei şi inerţiei în celebra sa operă Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687). În acest tratat s-au pus bazele celor trei legi ale mecanicii clasice ce vor guverna fizica timp de 300 de ani. Nu numai atât, ci Netown a depăşit limitele carteziene şi galileice postulând o forţă a gravitaţiei, a cărei propagare rămâne până astăzi un mister încă neexplicat satisfăcător de ştiinţă. Tot în cadrul preocupărilor fizicii secolului XVII se încadrau şi calculele privind viteza luminii, cea care ulterior a rămas unicul punct de sprijin, constanta, în sistemul relativităţii einsteniene.

În secolul următor asistăm la apogeul iluminismului, în care matematicienii se despart de fizicieni şi astronomi, acestea devenind de acuma ramuri de cunoaştere independente. Matematicile se orientează spre o abstractizare tot mai mare, având ca rol un fel de substituţie a filosofiei şi teologiei de tip pitagoreic, dar lipsite de mistica numerelor din antichitate. Acum se desăvârşeşte mecanica clasică, ajungându-se prin Euler şi d’Alembert, în Tratat de dinamică 1743, la mecanica raţională a ,,filosofiei naturale”.[5]

Începând cu anul 1738 se manifestă în Franţa preocupări intensive legate de razele luminii şi atracţia universală, domenii ce au avut peste 170 de ani rolul decisiv în mecanica relativistă a lui Einstein. De asemenea s-au dezvoltat cercetările legate de căldură şi ca o premieră la început firavă, electricitatea şi magnetismul. În privinţa spaţiului în secolul XVIII avem în continuare spaţiul-timp euclidian uniform şi fix pre-relativist.

Din punct de vedere teologic, doctrina creştină a suferit mai întâi din partea filosofilor şi apoi a oamenilor de ştiinţă atacul deismului. Apărut în special în Anglia ca un sistem filosofic raţionalist, deismul a căutat să promoveze aşa numita ,,religie naturală” raţională, opunându-se minunilor, tainelor, revelaţiei supranaturale şi învăţăturilor (dogmelor) oricărei biserici. După cum ştim şi în teologia dogmatică se recunoaşte existenţa unei revelaţii ,,naturale”, iar apologetica, sau teologia fundamentală, a căutat să argumenteze în disputele de credinţă cu ajutorul metodelor filosofice şi chiar ştiinţifice. Dar savanţii apuseni hotărâţi să cucerească autonomia domeniului lor cu orice preţ s-au îndepărtat tot mai mult de Biserică mai întâi, iar peste o sută de ani chiar de Dumnezeu căzând în ateism. Deocamdată suntem în secolul XVIII când Montesquieu scrie: ,,Dumnezeu Se află în raport cu universul, în calitatea Sa de Creator şi de Păstrător[6] al acestuia: legile după care l-a creat sunt şi cele după care îl păstrează… El cunoaşte regulile pentru că El este Cel Care le-a făcut şi pentru că ele sunt în raport cu înţelepciunea şi cu puterea Sa.”[7] Putem observa în aceste cuvinte continuarea liniei carteziene a dualismului în care se face diferenţă şi separaţie între subiect şi obiect, conţinut şi conţinător, între cunoaşterea raţională şi revelaţie, şi se neagă în chip agnostic posibilitatea unei intuiţii globale. Vom vedea ulterior că fizica de tip new age s-a ridicat tocmai împotriva acestei ,,paradigme” înlocuind-o cu noua paradigmă de tip holist. Nu este aici altceva decât neputinţa scolasticei medievale, moştenitoare în acest caz a nestorianismului, incapabilă de a recepta definiţia catolică şi unificatoare a Calcedonului. Pentru filosofii şi savanţii iluminişti universul era fragmentat în ,,fenomene” separate, ele putând fi studiate şi cunoscute rând pe rând, neexistând în calea acestei cunoaşteri nici un fel de cenzură transcendentă de tipul Marelui Anonim al lui Lucian Blaga.

Ajunşi în acest punct socotim necesar a ne opri asupra conceptului de ,,energie”, deoarece el va juca un rol preponderent atât în noua fizică relativistă, cât şi în cadrul mai larg al new age-ului. Termenul vine din grecescul εργον ce a dat ενεργια însemnând lucrare, activitate, acţiune. În fizică energie înseamnă capacitatea unui sistem fizic de a presta o lucrare sau acţiune. Materia produce energie ca rezultat al mişcării sau poziţiei în relaţie cu forţele active ce constituie energia mecanică.[8] Pe lângă aceasta mai există multe alte forme de energie dintre care bioenergia constituie un domeniu pe care se pune mare accent în new age. Din punct de vedere ştiinţific bioenergetica este studiul proceselor prin care celulele vii folosesc, stochează şi eliberează energie. Aici se încadrează şi procesul fotosintezei.[9] Dar în cadrul noii mitologii scientiste new age bioenergia are un conţinut oarecum diferit, definit în cadrul filosofic asiatic ca fiind acea qi a chinezilor, sau prana hindusă.

Întrucât s-a observat în secolul XIX că diferitele forme de energie se pot transforma unele într-altele savanţii Sadi Carnot, Rudolf Julius Emanuel Clausius şi Lordul Kelvin au formulat legea conservării şi transformării energiei, în care mai importantă este doua lege a termodinamicii (1850) potrivit căreia într-un sistem izolat componentele interne de temperaturi diferite vor tinde întotdeauna către o unică temperatură uniformă de echilibru. Aplicarea consecvent logică la scara universului (privit ca un sistem închis şi izolat) a principiului numit de Clausius entropie, ce ne arată stadiul de echilibru termic, a dus la aşa numita ,,moarte termică”, sistarea tuturor proceselor termice posibile. S-a observat că această lege se aplică numai în domeniul macroscopic, ea nefiind validă în microscopic, întrezărindu-se astfel viitoarele descoperiri ale mecanicii cuantice şi ale teoriei relativităţii.

Savanţii secolului XIX se bazau desigur pe observaţii empirice, lipsite de lumina revelaţiei divine. Ei sesizau necesitatea permanenţei energiei solare pentru întreţinerea vieţii pământeşti, dar această energie era şi ea la rândul ei creată şi prin aceasta în mod necesar finită. Ceea ce le-a lipsit teologilor romano-catolici medievali, energiile necreate prin care lucrează pronia lui Dumnezeu, le lipsea cu atât mai mult savanţilor secularizaţi şi cvasi atei ai secolului trecut. Aşadar părerea acestora era că energia se transformă, dar nu poate fi creată sau distrusă lucru care în mod necesar ne duce direct la caracteristicile energiilor divine.

Ne apropiem astfel la sfârşitul secolului de apogeul mecanicii clasice ce va fi urmată de fizica modernă care susţine că la viteze apropiate de cea a luminii energia şi materia sunt interconvertibile, producându-se astfel unificarea conceptelor de energie şi masă.

Preludiul fizicii moderne l-a constituit, asemănător fenomenului muzical de pildă, fizica clasică newtoniană cu preocupările sale din domeniul naturii compuse a luminii şi a forţei gravitaţiei. Dar a sosit acel moment de cotitură din istoria ştiinţei 1905 când Albert Einstein a publicat teoria specială a relativităţii. El a plecat de la preocupările din domeniul câmpurilor electromagnetice în care a excelat Maxwell, cu noutatea renunţării la spaţiul absolut şi introducerea unei constante în cadrul de referinţă valabile pentru toţi observatorii, indiferent unde s-ar afla, viteza luminii c = 300 000 km/sec. Astfel a căzut şi ideea timpului absolut, introducându-se noţiunea ce a dat numele teoriei, cuprinsă în celebra formulă E = mc² . Constanta c este cum am arătat absolut necesară pentru a salva sistemul de pericolul pan-relativismului.

Cu numai câţiva ani înainte, în 1900, germanul Max Planck a marcat o nouă etapă de referinţă în fizică prin introducerea conceptului de cuantă de energie, mai întâi ca o ipoteză ce venea să infirme conceptul clasic natura non facit saltus, stabilindu-se prin aceasta că în lumea microscopică domneşte discontinuitatea.

În afara savanţilor europeni în domeniul acesta al ştiinţelor pozitive au început Deoarece este important de semnalat influenţa, ca metodă de abordare a fenomenului, a modului de gândire talmudic, trebuie amintit faptul că în gândirea europeană au început să strălucească savanţi de origine evreiască. Astfel se cunoaşte adagiul lui Descartes dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Dar mult mai puţin cunoscut este faptul că în gândirea rabinică talmudică principiul contestării, al îndoielii, al dubiului, al dezbaterii critice, polemice, este unul din pilonii de bază. De aici provine atitudinea refractară în faţa dogmelor şi autorităţilor: totul poate fi contestat şi contra-demonstrat prin gimnastica minţii, precum făceau sofiştii greci sau fariseii şi cărturarii din vremea Mântuitorului. Îndoiala a fost folosită şi în ştiinţă ca motor al progresului, dar cu rezultate modeste. Totodată, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, fizica a fost şi este în continuare strâns legată de filosofie. Mecanica clasică newtoniană se baza pe conceptul filosofic al determinismului, al strictei cauzalităţi predictibile şi astfel controlabile. Este cunoscut faptul că relaţia funcţionează şi în sens invers: şcolile materialismului, naturalismului au pus fizica la baza demersului filosofic, lucru familiar generaţiilor post-belice, educate decenii de-a rândul în acest spirit pozitivist.

Să ne întoarcem acum asupra conceptului de eter, discutat ceva mai înainte în fizica clasică. Într-o celebră comunicare făcută de către Albert Einstein la data de 5 mai 1920 universităţii din Leyden a fost tratată tema Eterul şi Teoria relativităţii. Pentru început, Einstein menţionează rolul lui Newton cu a sa teorie a gravităţii, interpretată ca fiind o acţiune de la distanţă. Ipoteza existenţei eterului a devenit pentru savanţii secolelor următoare o axiomă necesară explicării unificate a universului şi relaţiilor dintre corpuri. În secolul al XIX-lea preocupările legate de proprietăţile luminii şi cele ale undelor elastice au folosit în continuare această ipoteză. Eterul a ajuns a fi privit ca un mediu luminifer cvasi-rigid, iar explicaţia pur mecanică a naturii a fost treptat abandonată. Cu toate acestea dualismul de care voiau să scape savanţii a persistat, în ciuda introducerii şi studierii noţiunilor de vid (eter liber) şi câmpuri electromagnetice (de către savanţii Maxwell şi Lorentz). O ieşire din acest impas a fost ipoteza inexistenţei eterului, câmpurile electromagnetice fiind considerate entităţi autonome ireductibile, asemănător concepţiei antice de atomi ai materiei.

O personalitate de prim rang din lumea ştiinţei ce este revendicată de către mişcarea new age a fost părintele iezuit şi antropologul francez Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955). Din opera sa a fost reţinută ideea potrivit căreia lumea este un întreg în care totul se leagă împreună şi este interdependent, adică totul se ţine împreună. Fiind ca formaţie ştiinţifică biolog, Teilhard vedea toate fiinţele ca pe o urezeală fără fir ţesută într-un proces universal. Încercând să împace biologia cu teologia savantul iezuit a ajuns la o formă originală de evoluţionism, de la primele forme simple şi aparent neînsufleţite către forme din ce în ce mai complicate cu o conştiinţă din ce în ce mai înaltă. În acest fel el a strecurat erezia scientistă evoluţionistă deghizată într-un limbaj creştin. T. d Chardin deschide perspectiva evoluţiei omului spre o formă superioară de viaţă, în loc de îndumnezeire şi urcuş duhovnicesc, dovedind în fond o viziune materialistă. Elementul ce evoluează necontenit în cosmos căpătând grade de complexitate tot mai mari este conştiinţa. În acest fel universul evoluează tot timpul prin propria sa putere şi voinţă. Nu este de mirare că prin concepţiile sale naturalist panteiste Teilhard a intrat în conflict cu învăţătura bisericii. Mărturisirea sa de credinţă ia forme tot mai subiective, văzându-L pe Hristos ca pe coroana lumii şi ca pe o expresie a ,,sufletului lumii”.[10]

Savantul de renume mondial Erwin Schrödinger, cel care alături de Broglie, Bohr şi Heisenberg a fost unul din întemeietorii teoriei cuantice a scris în lucrarea sa Ma conception du monde următoarele: ,,Oricât de neconceput ar putea să pară gândirii obişnuite, voi şi toate fiinţele conştiente ca atare, sunteţi totul în totul. Din cauza aceasta viaţa pe care o trăiţi nu e numai un fragment al existenţei întregi, ea este într-un anumit sens, totul.”[11] Am ales acest nume, deoarece în concepţiile sale Schrödinger ne apare ca un precursor al savanţilor fizicieni new age D. Bohm şi F. Capra (n. 1939). Ca şi aceia mai târziu, acest new ager avant la lettre, a avut revelaţia corespondenţei observaţiilor sale ştiinţifice cu tradiţia indiană, Sf. Toma d’Aquino, Meister Eckhart, şi alţi mistici occidentali. Potrivit constatărilor sale înainte de apariţia fizicii moderne savanţii şi filosofii erau aceeaşi, iar concepţia lor avea două ipoteze fundamentale: 1. Lumea este formată din aşa-numiţii atomi care formează la rândul lor corpuri.2. Lumea formează o realitate independentă de cel ce o observă. După apariţia fizicii secolului XX s-a constatat că elementele constitutive ale universului nu mai pot fi considerate separate unele de altele, şi nici observatorul de ele.

În lucrarea sa Hristos şi karma[12] teologul francez Francois Brune face o mică antologie a noii metafizici începând cu citate din Michael Talbot, Mysticisme et physique moderne, (Mercure de France, Le Mail, 1984) anume că fiecare particulă afectează pe toate celelalte, că structura materiei nu poate fi independentă de conştiinţă, că psihicul uman este în interferenţă cu toate punctele din univers, că nu mai este prezentă deosebirea dintre subiect şi obiect, iar realitatea este una şi omnijectivă.

În acest fel, pe nesimţite aproape, autorul ne introduce în lumea concepţiilor noii lumi: paradigma hologramei. Dându-şi seama ca teolog de acest lucru F. Brune ne previne că acestea nu sunt intuiţii new age, ci lucrări ştiinţifice. Ajungând la unul din autorii mai sus citaţi, fizicianul englez D. Bohm, se afirmă că lumea toată e o hologramă, fiecare dintre noi este un punct hologramic ce reflectă întregul univers într-un raport static şi dinamic. Potrivit lui Bohm: ,,…marea hologramă numită Creaţie, care este EUL fiecăruia dintre noi.”

Fizicianul francez Olivier Costa de Beauregard susţine în lucrarea sa La Physique moderne et les pouvoirs de l’esprit[13] că ,,separarea spaţială a obiectelor este în parte un mod al sensibilităţii noastre”. Se constată din nou afinitatea acestor gânditori ai noii ere cu tradiţiile religioase orientale, cu spiritualitatea indienilor americani şi cu misticii apuseni. Pentru toţi aceşti fizicienii aceştia Dumnezeu nu este o persoană şi nu au o relaţie de iubire cu El, după modelul creştin, sau măcar al marilor religii recunoscute.

Aşa cum am mai spus, fizicianul britanic David Bohm (1917-1992) este unul din cercetătorii cei mai avizaţi citaţi de obicei de către scientismul de tip new age. El şi-a expus ideile sale în lucrarea Wholeness and the Implicate Order, apărută în 1980. Bohm susţine că toate lucrurile par a fi părţi ale unui întreg mare, nedespărţit, în care totul pluteşte şi se amestecă organic împreună cu toate celelalte, precum mişcările dintr-un curent de apă. În tot acest timp hazardul este desigur exclus. Bohm introduce noţiunea de implicate order, ce înseamnă aproximativ ordine construită apriori, ordine raţională şi nevăzută ce se manifestă în lumea experienţelor noastre pe care Bohm o numeşte explicit order, sau ordinea aparentă.

Tot în rândul savanţilor new age se înscrie şi anatomistul şi profesorul pensionar de la universitatea din Yale Harold Saxton Burr care a anunţat în anul 1972 în cartea sa Blueprint for Immortality descoperirea aşa numitului câmp vital. În consonanţă cu D. Bohm, S. Burr afirmă existenţa în cosmos a legii şi ordinii. Contribuţia sa originală constă în explicaţia ştiinţifică a acestei legi ordonate. Potrivit savantului american, cauza ar fi existenţa unor câmpuri electrodinamice care aşează toate particolele pe locurile lor potrivite şi chiar determină mişcările lor.

După cum se poate constata, descoperirea sensului existenţei şi cosmosului este lăudabilă, dar explicarea prin introducerea acestor ipotetice câmpuri vitală trădează un fond materialist pueril ce nu poate nicidecum să ajungă la esenţa fenomenelor descrise.

În cadrul fizicii noii ere un loc de frunte îl ocupă fizicianul teoretic american Fritjof Capra (n. 1939). Cartea sa de căpătâi se intitulează The Tao of Physics şi a apărut ca ştiinţă popularizată în anul1975. Numele de Taofizica se datorează paralelelor găsite de autor între fizica modernă şi mistica orientală chineză. Ceea ce l-a frapat pe Capra este faptul că atât fizica ştiinţifică raţională cât şi mistica intuitivă au ajuns la concepţii similare asupra realităţii, potrivit cărora materia nu există propriu-zis. Lumea materială este o iluzie (maya), realitatea fiind de natură spirituală, ne-materială. Capra se încadrează în curentul ştiinţific şi filosofic contemporan ce încearcă să depăşească fragmentarea imaginii ştiinţei clasice şi unificarea concepţiilor pentru a da naştere unei imagini holistice asupra realităţii. Din păcate, urmărind exclusiv linia misticei orientale, el ajunge ca şi aceia să nu mai conceapă divinul ca pe o putere care a creat şi conduce din afară lumea, ci ca pe o putere care conduce dinăuntru. Astfel Dumnezeu Se află în toate şi lucrează dinăuntru devenind de fapt sufletul nostru nemuritor ceea ce constituie o gravă erezie panteistă. În demersul său, Capra subliniază pe bună dreptate superioritatea gândirii intuitive şi religioasă asupra gândirea raţională scientiste de tip iluminist. Această valoare a intuiţiei a fost sesizată în chip magistral de către Pr. Stăniloae, iar în acest caz, faptul că ea s-ar aplica şi în ştiinţă nu poate decât să fie un lucru binevenit şi necesar. Totodată, fizicianul american a constatat cu justeţe şi existenţa unui element raţional în mistică.

Potrivit ultimelor descoperiri ale fizicii moderne, la nivelul subatomic nu se găseşte nici un fel de materie solidă, ci numai spaţiu vid şi câmpuri energetice, posibilităţi, tendinţe şi probabiltăţi statistice. Realitatea apare ca o ţesătură complicată de relaţii între diferitele părţi ale unui întreg, o parte importantă a realităţii fiind chiar observatorul care influenţează ceea ce observă. Capra afirmă că: ,,În fizica atomică nu putem niciodată să vorbim despre natură fără ca să vorbim în acelaşi timp despre noi înşine”.

Dar Fritjof Capra nu s-a rezumat la abordarea concepţiilor taoiste, ci a continuat paralelele sale şi cu filosofia hindusă, ajungând la conceptul realităţii supreme numită Brahman, ce se socoteşte a fi sâmburele tuturor lucrurilor, sufletul lumii, infinitul, veşnicul şi imposibil de cuprins cu mintea omenească. Corespondentul lui în sufletul omenesc este, conform filosofiei vedanta, Atman. Şi budismul susţine faptul că lumea este o unitate. Capra însuşi aderă la noţiunea lui T. Kuhn, acea viziune holistică asupra lumii ce duce la schimbarea vechii paradigme. Suportul teoretic pentru această nouă viziune vine din partea fizicii şi a misticii, deci a acestei taofizici. În sprijinul afirmaţiilor sale, Fritjof Capra aduce teoria laureatului premiului Nobel, Ilya Prigogine, potrivit căruia că organismele vii sunt un sistem autoorganizat, o deviaţie aberantă de la acele raţiuni plasticizante reluate în teologia ortodoxă contemporană de către Pr. Stăniloae după Sf. Maxim Mărturisitorul. Cu această teorie este răsturnat eşafodajul teoriei evoluţioniste a lui Darwin. La rândul său este citat şi un alt savant al noii ere, Gregory Bateson, care susţine că conştiinţa este o urmare necesară şi inevitabilă a unei anume complexităţi ce a început să se constituie mult înainte ca organismele vii să-şi fi dezvoltat creierul şi sistemul nervos superior. După propria sa afirmaţie, conştiinţa este fiinţa tuturor fiinţelor vii. Combătând distincţia operată de Descartes în materie şi conştiinţă ca două categorii diferite, Capra vede conştiinţa ca pe însăşi dinamica, forţa creatoare din spatele autoorganizării organismelor vii. Pentru a descrie forţele mentale ale unor organisme vii inferioare el foloseşte noţiunea mentaţie. Mai multe conştiinţe omeneşti conectate formează macroconştiinţa, adică sistemul social şi ecologic, iar acesta la rândul lui e inclus în sistemul mental al planetei, care la rândul său trebuie să fie inclus într-o conştiinţă universal cosmică. Toate aceste elemente laolaltă conduc inevitabil către acea viziune holistică de care aminteam mai devreme.

O problemă controversată a biologiei, ştiinţa vieţii, a constituit-o originea vieţii şi evoluţionismul. Naturalistul francez Lamarck a sugerat că speciile se schimbă în cursul timpului, aceasta făcându-se şi sub acţiunea unui impuls conştient către perfecţiune din partea organismelor. Aceste idei au fost contestat printre alţii de către Georges Cuvier, dar au fost îmbrăţişate şi dezvoltate ulterior de către Charles Darwin. Acesta a elaborat un sistem de ipoteze ce susţineau noţiunea transformării speciilor, sugerând chiar un mecanism prin care o atare evoluţie să aibă loc fără recursul altor cauze decât cele pur naturale conform aşa numitei selecţii naturale în lupta pentru existenţă. Ideile respective au fost expuse în lucrarea On the Origin of Species by Means of Natural Selection, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, publicată în 1859.[14]

La vremea sa scriitorul şi filosoful român Lucian Blaga s-a aplecat şi el asupra acestei problematici în studiul său dens Trilogia cosmologică[15] Gânditorul român face o interesantă paralelă a evoluţionismului darwinist cu mecanica newtoniană. Ca şi aceasta, sfârşitul secolului XIX a adus contestaţii precum cea a lui Max Planck cu a sa teorie a cuantelor. În domeniul biologiei acest lucru a fost făcut de către Louis Dollo în lucrarea sa din anul 1893 Legile evoluţiei în care se afirmă că ,,evoluţia este discontinuă”.[16] Cu şapte ani mai înainte, în 1886, savantul De Vries elaborase teoria mutaţiilor. La începutul secolului XX, în 1903 s-a produs un adevărat seism în lumea biologiei prin apariţia lucrărilor savantului şi călugărului G. Mendel care a descoperit legile eredităţii demonstrând fără putinţă de tăgadă că ,,natura face salturi”.

Urmând modul actual de propagare a informaţiei, internetul, am întâlnit şi o nouă viziune asupra acestui subiect, intitulată Ipoteza spectrului vital: o explicaţie posibilă pentru natura, creaţia şi evoluţiei moleculei ADN şi a vieţii[17] Motivul pentru care am reţinut acest articol este faptul că autorul său caută o corelare între diferitele ramuri ale ştiinţei cu vechile texte teologice.

Punctul de plecare teologic al acestei ipoteze este luat din Noul Testament, şi anume 1Ioan I, 5: ,,Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” Această afirmaţie poate fi pentru început luată în sens literal. Versetul 7 continuă ,,Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.”

Ipoteza spectrului vital susţine că ADN-ul ar putea fi manifestarea fizică a luminii. De aici decurge posibilitatea convertirii energiei luminoase în materie. Dacă acest lucru este real, atunci avem de-a face cu latura opusă a legii de echivalenţă masă-energie a lui Einstein: E=mc². Afirmaţia că Dumnezeu este lumină apare în Sf. Scriptură de cel puţin zece ori. Reţinem părţile bune ale intuiţiilor lui Greg Hatton urmând ca cercetări ulterioare aprofundate în lumina revelaţiei ortodoxe să dea un răspuns satisfăcător acestei problematici.

Întrucât mişcarea new age a apărut şi s-a dezvoltat într-un mediu impregnat de scientism în care aşa cum am arătat oamenii de ştiinţă reprezentau până la cel de-al doilea război autoritatea supremă, era de la sine înţeles că printre preocupările noii spiritualităţi se vor număra şi cele legate de ştiinţă. Potrivit viziunii astrologice era Peştilor s-a caracterizat printre altele printr-o separaţie a religiei de ştiinţă, ajungându-se după evul mediu chiar la un conflict deschis. Prin urmare noua eră conciliantă a Vărsătorului va realiza şi această împăcare a celor două domenii divergente. Acest lucru a fost descris printre alţii de către Marilyn Fergusson în lucrarea sa The Aquarian Conspiracy apărută în anul 1980 la capitolul ,,Psi: necunoscutul în fizică şi parapsihologie”[18] Prin termenul grecesc ,,psi” (y) se înţelege aici necunoscutul în fizică teoretică şi parapsihologie. Potrivit ultimelor cercetări din domeniul fizicii materia are doar ,,tendinţa de a exista”, particolele fac “quantum leaps”, iar universul este o “scattering matrix”. Aceste afirmaţii au la bază lucrările unor savanţi ca elveţianul J. S. Bell, autorul teoremei ce-i poartă numele (1964), precum şi a efectului Einstein-Podolsky-Rosen. O altă lucrare de referinţă din domeniul new age legată de noua fizică este The Dancing Wu-Li Masters de Gary Zukav. El aduce în discuţie printre altele teoria complementarităţii enunţată de către danezul Niels Bohr, şi afirmaţia francezului Paul Dirac ce susţine că ,,materia este creată din nimic” Ca şi Fritjof Capra, G. Zukav găseşte la tot pasul analogii evidente între noile descoperiri ale fizicii şi mistica orientală taoistă. Îmbinarea ştiinţei cu psihologia a dus la afirmarea aşa numitului domeniu al ,,paranormalului” în care fenomene cum ar fi sincronicitatea propusă de Wolfgang Pauli şi C. G. Jung nu poate fi supusă experimentului. Printre cercetătorii celebri preocupaţi de “psi” sunt citaţi J. J. Thomson, William James, Alexis Carrel, Max Planck, cei doi Curie, Schrödinger, Einstein, C. G. Jung, Wolfgang Pauli, Pierre Janet, şi Thomas Edison.

„În chestiunea omului, am dat înapoi pe toată linia. Toate cercetările întreprinse în scopul de a găsi continuitatea în desfăşurarea progresivă, au rămas fără rezultat. Nu există proanthropos. Nu există om-maimuţă. Lanţul intermediar este o fantomă.”

(Rudolf Virchow, medic, profesor universitar la Würzburg şi Berlin, fondator al anatomiei patologice[1])

 

„Paleontologia – fără îndoială vrednică de cel mai viu interes şi emoţionantă în aspiraţia de a ţese o mare poveste şi de a o face veridică – a născocit o sumedenie de specii numai din cioburi, numai din ciuntite rămăşiţe păstrate între relicvele de muzeu, dar pe care nimeni nu le-a văzut trăind, adică nu le-a cunoscut felul de viaţă, obiceiurile, fecunditatea, etc. Corespondenţa între aceste specii ticluite la masa de lucru şi realităţile care vor fi fost e mai mult decât problematică. Ceea ce se ştie sigur e că nu există, în înţelesul strict al cuvântului, făpturi intermediare între viermi, echinoderme, moluşte sau artropode.”

(Alexandru Mironescu, doctor în Ştiinţe Fizice la Sorbona, profesor de Chimie Organică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti[2])

 

„Avem datoria de a respinge doctrina transformării speciilor ca antiştiinţifică, fiindcă ea este în dezacord cu un mare număr de fapte bine stabilite. ”

(Nicolae Paulescu, medic, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, descoperitorul insulinei[3])

 

„Prin uzul şi abuzul unur postulate ascunse, al unor îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o pseudoştiinţă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul Biologiei, făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi.”

(Pierre Grassé, biolog, preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe[4])

 

„Eu cred că într-o zi mitul lui Darwin va fi tratat ca cea mai mare înşelătorie în domeniul ştiinţei.”

(Soren Lovtrup, embriolog suedez [5])

 

„Cu cât urcăm pe scara complexităţii animale, cu atât scad şansele ca o mutaţie să fie compatibilă cu existenţa purtătorului – sau, şi mai improbabil să fie utilă. La vertebrate, mutaţii utile nu au fost evidenţiate nicicum. Factorii mutageni aplicaţi animalelor superioare induc mutaţii neutre, dezavantajoase sau letale.”

(Oana Iftime, Alexandru Iftime, biologi [6])

„În anul 1859, cercetătorul britanic Charles Darwin lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin creaţie. Conform acestei teorii, speciile ar evolua în mod natural unele din altele, de la forme mai simple la forme mai complexe, şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi, inclusiv omul, despre care se afirmă că ar proveni dintr-o specie de maimuţă.

Această teorie nu a fost demonstrată niciodată, dar unele partide politice, fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă atunci suntem liberi să ne comportăm ca animalele), au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. Astfel s-a ajuns ca în toate şcolile din ţările guvernate de asemenea partide, să se înveţe că omul se trage din maimuţă. Multă vreme am crezut şi eu că aşa stau lucrurile, deoarece aşa învăţasem la şcoală, dar, atunci când am început să studiez mai serios problema, am descoperit numeroase probe care demonstrau netemeinicia teoriei evoluţioniste. În cele din urmă a trebuit să accept faptul că omul nu se poate trage din maimuţă, că există un Dumnezeu care a creat lumea şi deci că teoriile materialiste în care crezusem până atunci erau false. […]

Evoluţionismul este departe de a fi o teorie cu adevărat ştiinţifică, fiind de fapt o colecţie de falsuri şi ipoteze nedemonstrate. În plus, există numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluţioniştii între ei nu se înţeleg, teoria unui autor fiind contrazisă de cea a altuia.”

(Firmilian Gherasim, biofizician[7])

Evoluţionismul se bazează pe următoarele erori de logică:

Confuzia între evoluţie şi selecţie. Evoluţioniştii folosesc dovezi ale selecţiei naturale sau artificiale, încercând să demonstreze evoluţia speciilor.

Confuzia între evoluţie şi adaptare la mediu. Exemple de adaptare sunt prezentate drept exemple de evoluţie.

Falsa implicaţie „asemănare morfologică implică descendenţă”. Asemănarea morfologică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice (se afirmă că o specie provine din alta sau că cele două specii au un strămoş comun).

Falsa implicaţie „asemănare genetică implică descendenţă”. Asemănarea genetică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „asemănare biochimică implică descendenţă”. Asemănarea biochimică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „asemănare embrionară implică descendenţă”. Asemănarea embrionară dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „varietate implică evoluţie”. Marea varietate a lumii vii este considerată o dovadă a evoluţiei.

Generalizarea nejustificată. Se folosesc noţiunile generale de „floare” şi „frunză”, pentru a se evita demonstrarea transformării frunzei în floare la fiecare specie de plantă cu flori.

Condiţii necesare luate drept condiţii suficiente. Se spune că viaţa a apărut odată cu apariţia primelor gene. În realitate, genele sunt elemente necesare, nu suficiente.

Afirmaţii contradictorii. Se afirmă că primele vietăţi au avut o alcătuire simplă, acelulară. Iar apoi se spune că nu există viaţă decât în formă celulară.

Argumentarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţiei se trasează un arbore filogenetic. Acest arbore este adus apoi ca dovadă a evoluţiei.

Ajungem astfel la concluzia profesorului Nicolae Paulescu:

„Generalizări nejustificate, raţionamente defectuoase – iată firul cu care este cusută doctrina transformării speciilor.”[1]

Noţiunea de „dovadă experimentală a originii vieţii” este lipsită de sens. Activitatea coordonată a unor cercetători (fiinţe raţionale) nu poate fi o dovadă a apariţiei spontane a vieţii, prin fenomene întâmplătoare (fără intervenţia unei fiinţe raţionale).

În evoluţionism, virusurile sunt denumite “forme de viaţă acelulare”, pentru a se crea impresia că a avut loc o evoluţie de la forma acelulară la forma celulară. Această denumire este greşită, deoarece virusurile nu au metabolism propriu şi nu se autoreproduc, deci nu sunt forme de viaţă. Chiar şi unii evoluţionişti recunosc faptul că „viaţa se manifestă numai în cadrul organismelor cu structură celulară” [1], adică nu există viaţă în formă acelulară.

Evoluţioniştii consideră că prima genă a apărut prin combinaţii chimice întâmplătoare. Noţiunea de „primă genă” este lipsită de rigurozitate ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă folosirea noţiunii de „primă genă” fără dovedirea clară a existenţei procesului evolutiv abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti. „Prima genă” ar fi primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există, atunci nu există nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem „genă”, spunem implicit „informaţie”. Dar, în sistemul ateist-evoluţionist, această informaţie nu are sens în absenţa unui receptor informaţional. Iar receptorul informaţional nu exista în acel moment, deoarece nu exista gena pentru sinteza lui (nu poate exista o genă înainte de prima genă).

Noţiunea de „dovadă experimentală a originii comune a două proteine” este lipsită de sens. Eventuala origine comună a două proteine nu poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se realizează în prezent, în laborator, de către cercetători (fiinţe raţionale), iar originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi evoluţionişti, în urmă cu sute de milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinţe raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada originii naturale a unei structuri.

---

Faptele ştiinţifice sunt realităţi dovedite prin observaţii sau experienţe ştiinţifice. Exemple de fapte ştiinţifice: îngheţarea apei, transportul aminoacizilor prin membrana celulară, faptul că grâul conţine proteine cu toţi aminoacizii esenţiali necesari omului, existenţa reflexelor condiţionate.

Evoluţia speciilor nu este un fapt ştiinţific. „Dovezile directe ale evoluţiei”, prezentate de evoluţionişti, nu dovedesc evoluţia, ci adaptarea la mediu şi selecţia. Referindu-se la derivaţie, adică la transformarea speciilor, profesorul universitar Nicolae Paulescu – descoperitorul insulinei – arăta foarte clar că „numai observaţia directă a transformării dintr-o specie actuală în alta poate constitui o probă ştiinţifică în favoarea derivaţiei.”[1]

 

O teorie ştiinţifică este un model explicativ sau un sistem de modele explicative pentru un fenomen real sau pentru o clasă de fenomene reale. Subliniem că fenomenul studiat trebuie să fie real, trebuie să existe. De exemplu, există fenomenul de transport prin membrana celulară şi există diverse mecanisme explicative.

Deşi evoluţia speciilor nu a fost dovedită, evoluţioniştii au imaginat mai multe mecanisme explicative. Este o eroare gravă să se construiască modele explicative pentru un fenomen care nu există. Având în vedere acest aspect, afirmăm că evoluţionismul nu este o teorie ştiinţifică.

Evoluţionismul este o concepţie filosofică bazată pe noţiuni lipsite de sens şi pe raţionamente greşite.

---

Cărţi de Teologie Ortodoxă

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod,

1992.

2. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, 1993.

3. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000.

4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

6. Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă. Puterea sfinţitoare a Ortodoxiei, Ed. Amacona.

7. Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, ed. Sophia, Bucureşti, 2001.

8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

9. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te apropii de ea, Ed. Anastasia, 1997.

10. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Ed. IBMBOR, 1986.

 

Cărţi de Apologetică Ortodoxă

11. Arhim. Cleopa Ilie, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, 1996.

12. Firmilian Gherasim, Ion Vlăducă, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă, Ed. Scara, 2002.

13. N. C. Paulescu, Fiziologie filozofică, vol.I., Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944.

14. I. Gh. Savin, Apărarea credinţei, 1996.

15. Ion Vlăducă, Elemente de Apologetică Ortodoxă, Ed. Bizantină, 1998.

16. Ion Vlăducă, Mic dicţionar de Apologetică Ortodoxă, Ed. Bizantină, 2002.

 

Manuale şcolare

17. Marin Andrei, Ion Popescu, Florica Mărăscu, Maria Şoigan, Biologie IX, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996.

18. Maria Brânduşoiu, Constanţa Androne, Biologie VI, Ed. Didactică

şi Pedagogică, 1998.

19. Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean, Aurora Mihail, Biologie V, Ed.

ALL 1997.

20. Gh. Năstăsescu, Zoe Partin, Biologie X, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

21. Petre Raicu, Nicolae Coman, Bogdan Stugren, Doina Duma, Florica Mărăscu, Biologie. Genetică şi evoluţionism, XII, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

22. I. Teodorescu, L. Gavrilă, M. Matei, V. Braghină, F. Ţibea, I. Bădără, Biologie. Genetică, ecologie, evoluţionism, VIII, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

 

Alte lucrări ştiinţifice

23. Mircea Alexan, Ovidiu Bojor, Fructele şi legumele – factori de terapie naturală, 1983.

24. N. H. van Blyenburgh, Tous différents. Pourquoi?, Science&Vie, hors serie 200, sept 1997, pg. 50-52.

25. Marius Cârlan, Elemente de genetică animală normală, 1996.

26. T. Crăciun, I. Tomozei, N Coleş, Galia Butnaru, Genetica vegetală, 1991.

27. P. Darlu, A quelle distance sommes-nous de nos voisins singes?, Science&Vie, 200, sept. 1997.

28. Constantin Dumitrescu, Brad Segal, Rodica Segal, Citoprotecţia şi alimentaţia, 1991.

29. Dan Georgescu, Biologie umană, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999.

30. Y. Hérault, D. Duboule Comment se construisent les doigts, La Recherche 305, janvier 1998.

31. J.J. Kupiec, P. Sonigo Eloge du hasard et de la sélection. L’A.D.N. ne detient pas tous les secrets des formes vivantes, La Recherche 305, janvier 1998.

32. Langaney, Pourquoi nos “genes de comportement“ sont-ils des fictions?, Science&Vie, 200, sept. 1997.

33. L.Meşter, Zoologia vertebratelor. Amphibia, 1987.

34. Gh. Mohan, P. Neacşu, Teorii, legi, ipoteze şi concepţii in biologie, 1992.

35. Tudor Opriş, Mica enciclopedie pentru tineret, cartea 2, varietatea lumii vii, 1994.

36. Tudor Opriş, Zoologia, 1997.

37. Ariel A. Roth, Geneza. Legătura dintre ştiinţă şi Biblie, Centrul de studii ale naturii (CSN), 2002.

38. Valeriu Rusu, Traian Baran, Dimitrie D. Brănişteanu, Biomembrane şi patologie, 1991.

39. L. Schalchli, Comment notre cerveau s’est-il forme?, Science&Vie 200, sept. 1997.

40. M.P. Schutzenberger, Lacunele darwinismului, în Scara, Treapta a treia.

41. Petru M. Şuster, Tachinidele şi problema selecţiei naturale, Revista V. Adamachi, vol. XIV, nr. 2, aprilie, 1928.

42. C. B. Thaxton, W. L. Bradley, R. L. Olson, Misterul originii vieţii. Reevaluarea teoriilor actuale, Philosophical Library. Inc., New York,

1984.

43. Elemente de radiobiologie vegetală, coordonator Corneanu Gabriel, 1989.