Știm că sfinţia voastră aţi fost în temniţă cu Părintele Ilie Lăcătușu la Periprava. Ne-aţi mai povestit din minunile pe care Părintele Ilie le săvârșea printre deţinuţi, ce ne mai puteţi spune despre caracterul Părintelui? Ce anume credeţi că i-a conferit mai multă sfinţenie, pentru că nu toţi martirii au fost așa de proslăviţi de Dumnezeu care sunt sfintele sale moaște?

Părintele Ilie Lăcătușu a fost un model de desăvârșire creștină, de demnitate și bunătate; era un sprijin și reazem duhovnicesc, numai dacă îl vedeai. Nu a cedat niciodată în faţa anchetelor, a mărturisit cu curaj și nu a trădat pe nimeni. A fost un bărbat foarte demn, cu multă prestanţă și nu s-a compromis cu nimic. A fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos.

Era un mare trăitor, trăia rugăciunea și viaţa în Hristos. Era un model de lepădare de sine, toţi știau că părintele împărțea orice bun pe care îl avea. Și ori de câte ori primea vreun pacheţel de acasă, el imediat dădea haina sau ce altceva primea deţinutului care era mai bolnav, mai prăpădit. Iar el rămânea tot în zeghea lui ruptă. Îmi amintesc altădată că era un deţinut foarte bolnav care își arunca plămânii afară când tușea (a și murit de altfel după două luni) și Părintele Ilie își dădea porţia de mâncare acestui deţinut bolnav și cine știe pe câţi alţii nu a mai hrănit?

Această forţă imensă de dăruire către celălalt l-a sfinţit. De altfel era un om foarte bun și blând la suflet. Faptul că Părintele Ilie este proslăvit poate mai mult decât ceilalţi martiri arată cinstea cu care Dumnezeu i-a proslăvit pe acești mărturisitori din temniţele comuniste, și că nu doar cei care au fost muceniciţi acolo sunt sfinţi în faţa Domnului, ci și cei care, eliberaţi fiind, au continuat trăirea evanghelică în lume. El a ieșit din închisoare sfinţit, ca un odor de preţ al Bisericii lui Hristos și a luminat tuturor celor din jurul lui calea mântuirii.

Iar faptul că la noi nu sunt canonizaţi este lesne de înțeles. Dacă ar recunoaște sfinţenia lor, ar însemna să recunoască toată baza lor de minciuni, se prăbușesc cu totul. Ei supraviețuiesc numai prin minciuna aceasta permanentă. Dar prin martirii Bisericii trăiește Ortodoxia și va trăi. Cu cât sunt mai mult denigraţi și osândiți și după moarte, cu atât mai mult ei vor rămâne mai vii în faţa poporului nostru. Ei sunt oricum canonizaţi nu numai prin evlavia poporului român, ci și a altor popoare ortodoxe.

Creștinii adevăraţi nu se tulbură atunci când sunt osândiţi și calomniaţi, ci se bucură pentru că se aseamănă Mântuitorului Hristos așa cum zice foarte frumos și Sf. Serafim de Sarov: „O, dacă, ai știi de câtă bucurie, de câtă dulceaţă se împărtășesc sufletele drepţilor în cer, atunci ai fi gata ca în această viaţă trecătoare să pătimești orice necaz, persecuţie sau calomnie, cu mulţumire și recunoștință” (Ierom. Serafim Rose și S.A. Nilus, Sfântul Serafim de Sarov, Povăţuiri duhovnicești, Editura Axioma, 2012.)

extras din interviul cu Părintele Justin, din revista ATITUDINI,nr. 27

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt.

Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă! continuare »

„Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate”?  

Părinte, știți foarte bine că a fost acest miting împotriva actelor cu microcip, la care am participat și noi. Mulți spun că atmosfera de acolo a fost una de rugăciune şi un protest paşnic prin care s-a cerut alternativă simplă la cardurile de sănătate electronice. Din păcate majoritatea reprezentanţilor mass-mediei au prezentat manifestația în defavoarea noastră, încercând să ridiculizeze prezența noastră acolo, intervievând mai mult bătrâni sau cerșetori care se aciuaseră pe lângă manifestanți și banalizând evenimentul. Credeți că a avut vreun efect pozitiv acest miting?

Bineînțeles că cei care au fost prezenți acolo și-au făcut datoria față de societatea în care trăiesc, față de neamul din care se trag, față de generația de mâine. Acești oameni au riscat atât imaginea și poziţia lor socială, cât poate și pâinea de la gură. Aceștia sunt modele și repere pentru generația de mâine și sunt dovada existenței unei rezistențe de luptă împotriva abuzurilor acestui sistem ce se impune din ce în ce mai dictatorial. Acest sistem de control total la un moment dat se va întoarce împotriva noastră, a cetățenilor şi abia atunci vor înţelege cei care au ridiculizat și nu au înțeles jertfa acestor oameni.

Dar mai presus de acestea, pentru mine acest miting a fost mai mult ca un examen pentru societatea ortodoxă românească. Un examen cu rezultate foarte slabe pentru cinul preoţesc în general, pentru că ei trebuiau să fie primii, în fruntea poporului și în număr cât mai mare ca să fie exemplu de jertfă pentru credincioși. Dar ei au fost de fapt ultimii. De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că dacă preoţii nu au răspuns la apelul acesta, la strigătul disperat al turmei pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai avem preoţie. Nu mai are cine propovădui cuvântul adevărului în faţa credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei? Degeaba vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că Hristos este în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce mai stăm noi în altar şi apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de la noi, să spunem ceva turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de la cine, cum spune psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte deprimat când văd un preot că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să îl mai privesc, că e ţepos în convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce este vorba. Nu este o atitudine creştină. Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de pericolele ce ne înconjoară? Post şi rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata mamă nu mai are ce pune copiilor ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care trăim, se tem să spună un adevăr. Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca indivizi. Şi ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la cuvântul Scripturii: „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. Să nu risipim turma! Cum să nu fi risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate? continuare »

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Ortodoxia noastră românească, alături de celelalte popoare ortodoxe, mai apropiate sau mai îndepărtate, este în același cuget ortodox de a apăra fiinţa şi libertatea umană în faţa celui mai aprig atac îndreptat asupra vieţii noastre creştine, prin implementarea forțată a cipurilor electronice în actele noastre de identitate. Este un atentat asupra libertăţii umane, dăruită de Dumnezeu în actul creației. Nicio o forță din lume nu are dreptul sa atenteze sau să anihileze această libertate a omului, care este de origine divină. Vrem să fim tratați ca fii ai lui Dumnezeu, liberi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar nu ca infractori sau ca niște mașini, după chipul şi asemănarea omului modern, a omului satanizat.

Biserica Ortodoxă este mamă a neamului românesc. Acest popor s-a format şi menţinut la sânul Bisericii creştine. De-a lungul veacurilor Biserica Ortodoxă a fost sprijinul cel mai de seamă şi farul călăuzitor în toate nevoile şi suferințele acestui popor. Cât timp acest popor a fost însufleţit de oamenii Bisericii, Dumnezeu a revărsat binecuvântarea Sa asupra noastră şi ne-a ajutat să ieşim din toate strâmtorările.

Iată însă că acum se abate asupra noastră poate cel mai mare atac la fiinţa spirituală a neamului nostru. Avem datoria să conștientizăm pericolul de instaurare a unei dictaturi mondiale, prin urmărirea cetățenilor şi implantarea microcipurilor, începând de la actele de identitate până la corpul uman. Acesta este şi scopul: obişnuirea cu cipul şi implementarea în corpul uman, în cele din urmă, ceea ce va duce la transformarea noastră în nişte roboţi şi sclavi care nu vor mai putea fi stăpâni pe gândurile şi voinţa lor.

Acum este momentul să acţionăm, în frunte cu preoţii şi monahii, şi să susţinem drepturile acestui popor obidit. Noi, ca monahi, nu putem sta nepăsători în faţa suferinţei poporului nostru, în faţa suferinţei fraților noştri. Preoţii şi monahii sunt primii care trebuie să dea dovadă de jertfă şi poporul trebuie să simtă grija şi dragostea noastră, să simtă că suntem alături şi îl susţinem cu preţul vieţii noastre, după cum ne învaţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”(Ioan 15:12,13). Nu avem dreptul să cedăm. Dacă dăm un singur pas înapoi, înseamnă că am predat armele în faţa vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, care vor ieşi victorioși. În faţa vrăjmaşilor nevăzuți mai faci o cruce şi pier, pentru că se tem de Dumnezeu, dar aceştia văzuţi sunt mai aprigi şi nu au respect pentru niciun lucru sfânt. continuare »