Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 17:

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe,
Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!
Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.
Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.
Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.
Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?
Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?
Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit. continuare »

Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de ravna trupeasca si sufleteasca, ce se īnfatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea rāvna, nepricepānd ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta rāvna ei o preamaresc ca rāvna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta īn osāndirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor īn privinta moralei si pentru cele īmpotriva bunei orānduieli si īntocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre rāvna, rāvnitorii lipsiti de īntelepciune socot ca, lasāndu-se īn voia acestei rāvne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitānd ca ei rāvnitorii nu sunt sfinti, ci pacatosi. Daca sfintii īi mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfāntului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa īi faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai īntelept si mai virtuos decāt cel acuzat de el, ca lucreaza sub īnrāurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Māntuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si bārna din ochiul tau nu o iei īn seama? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata bārna este īn ochiul tau? Fatarnice, scoate īntāi bārna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau” (Mat.7, 3-5). Ce este aceasta bārna? Este cugetarea trupeasca, groasa ca o bārna, care rapeste orice putere si orice corectitudine puterii vazatoare daruite de Ziditor mintii si inimii. Omul mānat de cugetarea trupeasca nu poate nicicum sa judece drept nici despre propria lui stare launtrica, nici despre starea aproapelui. El judeca despre sine īnsusi si despre ceilalti dupa felul īn care se īnchipuie el īnsusi pe sine si dupa felul īn care īi apar ceilalti pe dinafara, potrivit cugetarii sale trupesti bineīnteles, gresit; si de aceea l-a numit Cuvāntul lui Dumnezeu, pe buna dreptate, fatarnic. Crestinul, dupa ce a fost tamaduit prin Cuvāntul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu, primeste o vedere dreapta a propriei sale īntocmiri sufletesti si a īntocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea trupeasca, lovind ca o bārna pe aproapele care a gresit, īntotdeauna īl tulbura, nu arareori īl pierde, niciodata nu aduce si nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra pacatului.

Dimpotriva, cugetarea duhovniceasca lucreaza numai asupra neputintei sufletesti a aproapelui, miluindu-l, tamaduindu-l si māntuindu-l. Este vrednic a fi luat īn seama faptul ca, dupa dobāndirea īntelegerii duhovnicesti neajunsurile si pacatele aproapelui īncep sa para de foarte mica īnsemnatate, rascumparate fiind de Māntuitorul si lesne de tamaduit prin pocainta, aceleasi greseli si neajunsuri care pentru īntelegerea trupeasca pareau necuprins de mari si īnsemnate. Apare lesne de vazut ca aceasta cugetare trupeasca le dadea o īnsemnatate atāt de uriasa pentru ca ea īnsasi este bārna. Cugetarea trupeasca vede la aproapele pacate care nu sunt nicidecum: din aceasta pricina, cei atrasi de rāvna lipsita de judecata au cazut adesea īn clevetirea aproapelui si s-au facut unealta si jucarie a duhurilor cazute. […] continuare »

“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: iata, împaratul
tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30). continuare »

“Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” (Ioan 20, 29)

Aceste cuvinte le-a grait Domnul credinciosului Sau ucenic, care n-a vrut sa creada in invierea Domnului atunci cand ea i-a fost adusa la cunostinta de catre fratii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grait Domnul ucenicului care spusese sus si tare ca el nu va crede in invierea Domnului pana ce nu se va capata dovada vie a acestei intamplari atat de minunate si atat de insemnate pentru lume.
“Am vazut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfantului Apostol Toma ceilalti Apostoli, carora li S-a aratat Domnul chiar in ziua invierii Sale, seara, intrand in camara fara a deschide usile.
Camara era zavorata bine de frica urii iudeilor, ce de-abia savarsisera uciderea de Dumnezeu si luasera toate masurile impotriva invierii care fusese prevestita.
“De nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor”, a raspuns Toma, pe care il uimise preaimbucuratoarea veste, si “de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si de nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Vorbind astfel, a aratat nu necredinta cea vrajmasa lui Dumnezeu, ci bucurie negraita; asa a aratat ce simtea sufletul lui inaintea maretiei intamplarii ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos si in Hristps omenirea a inviat.
Atotbunul Domn nu a intarziat sa ii dea iubitului Sau ucenic dovada pe care acesta o dorea. Dupa ce a trecut o saptamana de cand Se aratase Apostolilor pentru intaia data, Domnul S-a aratat din nou, fiind ei cu totii impreuna si Toma aflandu-se cu ei. Usile erau inchise, ca si intaia data, de frica iudeilor.

Apostolii L-au vazut dintr-o data pe Domnul stand inaintea lor. Pace voua, le-a grait El. Apoi, intorcandu-se catre Toma, i-a zis: “Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele, si adu mana ta si o pune in coasta Mea, si nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). continuare »

Iarasi iti aduc, fiu credincios al Bisericii de Rasarit, cuvant de sfat nemincinos si bun. Acest cuvant nu e al meu: este cuvantul Sfintilor Parinti. De la ei vin toate sfaturile mele.
Pazeste-ti mintea si inima de invatatura mincinoasa. Nu vorbi despre crestinism cu oameni molipsiti de invataturi mincinoase; nu citi carti despre crestinism scrise de dascali mincinosi. Adevarul se afla in tovarasia Duhului Sfant: El este Duhul Adevarului. Minciuna o insoteste si o ajuta duhul diavolului, care este minciuna si parintele minciunii.
Cel ce citeste cartile dascalilor mincinosi intra negresit in partasie cu duhul viclean si intunecat al minciunii. Lucrul acesta sa nu ti se para ciudat si de necrezut: asa spun raspicat luminatorii Bisericii, Sfintii Parinti. Daca in mintea si sufletul tau nu este scris nimic, Adevarul si Duhul sa scrie in ele poruncile lui Dumnezeu si invatatura Lui duhovniceasca.
De ti-ai ingaduit a-ti mazgali de tot tablele sufletului cu felurite cugete si intipariri neduhovnicesti, fara a lua aminte cu intelepciune si fereala: Cine e scriitorul, ce scrie el?, curata cele scrise de scriitori straini, curata prin pocainta si lepadarea a tot ce este impotrivitor de Dumnezeu. Sa scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.
Pregateste pentru acest scriitor minte si inima curata, vietuind cu evlavie si intreaga intelepciune: atunci, rugandu-te tu si citind sfintitele carti, pe nebagate de seama si in chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tau legea Duhului.
Nu-ti este ingaduit sa citesti alte carti despre religie decat cele scrise de catre Sfintii Parinti ai Bisericii Sobornicesti a Rasaritului. Acest lucru il cere Biserica de Rasarit de la fii sai.
Iar daca gandesti altfel si socoti porunca Bisericii mai putin intemeiata decat socotinta ta si a celorlalti de un cuget cu tine, atunci nu mai esti fiu al Bisericii, ci judecator al ei.
Ma numesti marginit, neluminat indeajuns, rigorist? Lasa-ma in marginirea si in celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a ramane, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Rasarit, decat ca, avand toate parutele calitati, sa ma fac mai destept decat ea si, ca atare, sa-mi ingadui a nu-i da ascultare si a ma desparti de ea. Adevaratilor fii ai Bisericii de Rasarit le va face placere glasul meu.
Acestia stiu ca cel care voieste a primi intelepciunea cereasca trebuie sa lepede intelepciunea sa pamanteasca, oricat de mare ar fi ea, sa o lase deoparte, sa o taie, s-o recunoasca drept nebunie, asa cum este ea de fapt (I Cor. III,19). continuare »

Astazi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spanzurat pe ape.
Cu cununa de spini a fost încununat Imparatul îngerilor.
Cu porfira mincinoasa a fost imbracat Cel ce îmbraca cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu sulita a fost împuns Fiul Fecioarei.
Inchinamu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne noua si slavita învierea Ta!

Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile (Luca 23, 48).
Ce priveliste sa fi fost aceea care ii adusese pe privitori in cea mai desavarsita nedumerire? Ce priveliste sa fi fost aceea care pecetluise cu tacerea gurile privitorilor si le cutremurase, totodata, sufletele? Ei venisera ca sa-si indestuleze pofta de iscodire, si au plecat batandu-si piepturile si ducand cu sine o infricosatoare nedumerire… Ce priveliste sa fi fost aceea?
La acea priveliste priveau nu numai oamenii: priveau la ea cu spaima si cu cea mai adanca evlavie toti ingerii lui Dumnezeu; lucrurile ceresti nu le mai atrageau luarea-aminte; privirile lor erau atrase, tintuite de privelistea care se arata pe pamant. Soarele a vazut ceea ce nu mai vazuse pana atunci si, neputand suferi, si-a ascuns razele cum isi ascunde ochii omul in fata unei privelisti pe care nu o poate indura: el s-a invesmantat in intuneric adanc, aratand prin acest intuneric intristarea sa amara, precum moartea. Pamantul s-a clatinat si s-a cutremurat sub intamplarea savarsita pe el. Templul Vechiului Legamant si-a sfasiat mareata catapeteasma cum nu isi cruta omul hainele cele mai de pret in fata celor mai mari nenorociri.
Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile… Ce priveliste sa fi fost aceea? A fost o priveliste pe care noi o contemplam acum in pomenire, in slujba care se savarseste, in sfantul Epitaf care sta inaintea ochilor nostri. Privelistea a fost Fiul lui Dumnezeu, pogorat din ceruri, inomenit pentru mantuirea oamenilor, batjocorit, omorat de oameni.
Ce simtamant, daca nu cel al groazei, trebuie sa cuprinda inima pe de-a-ntregul in fata privelistii acesteia? Ce alta stare decat starea de nedumerire desavarsita trebuie sa cuprinda mintea? Ce cuvant poate fi rostit inaintea privelistii acesteia? Oare nu va ingheta orice cuvant omenesc pe buze mai inainte de a fi rostit Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile. continuare »

Predica in Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Buna este rugaciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie si lui Tobit, cu post si cu milostenie si cu dreptate (Tob. 12, 3). Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru pacatosi, fiind singura usa prin care se iese din starea trupeasca, prin care se intra in mantuitoarea pajiste a pocaintei si se ajunge la petrecerea necurmata in aceasta mantuitoare pajiste. Mare bine este el, si nu doar pentru pacatosi: el e un mare bine si pentru drepti, o mare arma in mainile lor. In toata vremea pribegiei lor pamantesti ei nu o parasesc – prin el se pazesc in curatie si sfintenie. Ei isi intemeiaza postul pe milostenie; ei isi pun postul pe temelia rugaciunii; prin rugaciunea credintei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).
Trupul nostru – filosofeaza Preacuviosul Marcu(Preacuviosul Marcu, Cuvantul 7, Despre postire si smerenie) – este luat din pamant si prin firea sa se aseamana pamantului: are nevoie sa fie lucrat. Precum semintele semanate in tarina nelucrata cu uneltele plugaresti pier fara sa aduca nici o roada, asa si rugaciunea ramane fara roada daca trupul, daca inima nu sunt pregatite pentru ea prin postire. Imprastierea si ingreunarea gandurilor, raceala si impietrirea inimii, visarile desarte si pacatoase care apar mereu in inchipuire nimicesc rugaciunea celui imbuibat. Si dimpotriva: precum in tarina lucrata osardnic cu uneltele plugaresti, insa nesemanata cu seminte folositoare, cresc cu deosebita putere neghinele, asa si in inima postitorului, daca acesta se multumeste doar cu nevointa trupeasca si nu isi ingradeste mintea cu nevointa duhovniceasca, cu rugaciunea adica, cresc des si cu putere neghinele parerii de sine si semetei cugetari.
Semeata cugetare si parerea de sine sunt in postitorul lipsit de dreapta socotinta si impietrit impreunate totdeauna cu defaimarea si osandirea aproapelui, cu o deosebita inclinare spre sminteala – in fine, cu amagirea de sine, trufia, pierzarea. Postul, aceasta arma puternica, devine pentru nevoitor arma a sinuciderii atunci cand este lasat de sine statator si din arma se preface in scop al vietii, spre slava desarta. Post ca acesta posteau fariseii – si posteau mult, posteau spre vatamarea lor (Matei 9, 14). Nu acest post am ales Eu… de ti-ai si stramba ca un cerc grumazul tau si ai asterne sub tine sac si cenusa, nici asa nu veti chema post primit. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul: ci dezleaga toata legatura nedreptatii, dezleaga datoriile cele cu sila facute, lasa pe cei prinsi intru slobozenie si rupe tot zapisul cel cu nedreptate. Frange celui flamand painea si pe saracii cei fara de casa adu-i in casa ta; de vezi pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea cei ce sunt din samanta neamului tau. Atunci va iesi de dimineata lumina ta, si sanatatea ta curand va rasari, si va merge inaintea ta dreptatea ta, si slava lui Dumnezeu te va inconjura. Atunci vei striga si Dumnezeu te va auzi, si inca graind tu rugaciunea ta va zice: aici sunt (Is. 58, 5-9). Prorocul cere ca milostenia sa mearga inaintea postului si sa il intovaraseasca; el da fagaduinta ca rugaciunea nevoitorului care imbina postul cu milostenia va fi ascultata fara intarziere, ca un asemenea nevoitor se va invrednici de cercetarea harica a lui Dumnezeu.
Si pretutindeni Sfantul Duh legiuieste imbinarea postului cu rugaciunea, intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, ii cheama Domnul pe pacatosi prin gura unui alt Proroc, indemnandu-i si imbarbatandu-i la pocainta, cu post, cu plangere si cu tanguire, si va rupeti inimile voastre, iar nu hainele voastre, si va intoarceti la Domnul Dumnezeul vostru… continuare »

Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie, le-a grait Domnul ucenicilor Sai, chemandu-i inaintea Sa, precum am auzit astazi in Evanghelie (Marcu 8, 34).

Iubiti frati! Si noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindca suntem crestini. Si noi suntem chemati inaintea Domnului in aceasta sfanta biserica pentru a asculta invatatura Lui. Stam inaintea fetei Domnului; privirile Lui sunt atintite asupra noastra, inaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gandurile noastre de taina si simtamintele noastre ascunse sunt aratate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte si gresalele facute de noi din tineretile noastre; vede toata viata noastra, atat trecuta cat si viitoare; cele nefacute inca de noi sunt deja scrise in cartea Lui. El vede dinainte ceasul mutarii noastre in nemasurata vesnicie si ne vesteste pentru a noastra mantuire porunca Lui cea atotsfanta: Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie.

Prin puterea credintei vii sa inaltam catre Domnul ochiul nostru gandit – si-L vom vedea! Il vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de fata aici, impreuna cu noi. Sa deschidem inima noastra, pravalind de la intrarea ei greaua piatra a invartosarii; sa ascultam, sa privim, sa primim, sa ne insusim invatatura Domnului nostru. Ce inseamna lepadarea de sine? Lepadarea de sine inseamna sa parasesti viata pacatoasa. Pacatul, prin mijlocirea caruia s-a savarsit caderea noastra, a cuprins intreaga noastra fire in asa chip ca ni s-a facut ca si cum ne-ar fi firesc: lepadarea de pacat s-a facut lepadare de firea noastra; lepadarea de firea noastra este lepadarea de sine. Moartea vesnica, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefacut pentru noi in viata. Ea cere hrana sa – pacatul, desfatarea sa – pacatul: prin mijlocirea acestei hrane si a acestei desfatari, moartea vesnica sprijina si pastreaza stapanirea sa asupra omului. Insa omul cazut socoate sprijinirea si cresterea in el a stapanirii mortii crestere si sporire a vietii. Astfel, cel molipsit de boala ucigasa e stapanit de cerinta silnica a bolii si cauta mancaruri care sporesc boala – le cauta ca pe mancarea cea mai de trebuinta, ca pe o desfatare de care este neaparata nevoie si cat se poate de placuta. Impotriva acestei morti vesnice, care se infatiseaza drept viata omenirii bolnave de caderea ei infricosatoare, Domnul rosteste osanda Sa: Cine voieste sa mantuiasca sufletul sau sporind in el viata caderii, altfel spus moartea vesnica, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie omorand in sine poftele pacatoase si lepadandu-se de indulcirea cea pacatoasa, acela il va mantui pe el (Marcu 8, 35). continuare »

Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Pasti, a fost instituita de catre Sinodul de la Constantinopol (843) ca sarbatoare ce subliniaza biruinta dreptei credinte asupra iconoclasmului si, in general, asupra tuturor ereziilor.

Iubiti frati! Cuvantul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie sa inceapa, in chip firesc, cu intrebarea: Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este inchinarea la Dumnezeu in Duh si Adevar; Ortodoxia este proslavirea lui Dumnezeu prin adevarata Lui cunoastere si inchinare la El; Ortodoxia este proslavirea de catre Dumnezeu, prin daruirea harului Atotsfantului Duh, a omului care slujeste Lui cu adevarat. Duhul este slava crestinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie in invataturile si filosofarile omenesti: in ele domneste stiinta cu nume mincinos, care e roada a caderii. Ortodoxia este invatatura Sfantului Duh, data de
Dumnezeu oamenilor spre mantuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mantuire. „Cine voieste sa se mantuiasca, mai inainte de toate se cade lui sa tina credinta soborniceasca, pe care daca nu o va pazi omul intreaga si fara de prihana, fara nici o indoiala, va pieri pe veci”.

Comoara de mult pret este invatatura Sfantului Duh! Ea e predanisita in Sfanta Scriptura si in sfanta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoara de mult pret este invatatura
Sfantului Duh! In ea e chezasia mantuirii noastre. De mult pret, cu neputinta de inlocuit, neasemuita pentru fiecare dintre noi e fericirea sortii noastre vesnice: tot atat de pretioasa, mai presus de orice pret, este si chezasia fericirii noastre vesnice – invatatura Sfantului Duh. Spre a pastra in noi aceasta chezasie, Sfanta Biserica insira astazi, in auzul tuturor, invataturile nascute si raspandite de satana, prin care se vadeste vrajmasia fata de Dumnezeu, care se impotrivesc mantuirii noastre si cauta sa ne-o rapeasca. Ca pe niste lupi rapitori, ca pe niste serpi aducatori de moarte, ca pe niste hoti si ucigasi, Biserica infiereaza aceste invataturi; pazindu-ne de ele si chemandu-i sa iasa din taramul pierzaniei pe cei amagiti de ele, ea da anatemei aceste invataturi si pe cei ce se tin de ele cu indaratnicie.

Cuvantul anatema inseamna indepartare, lepadare. Cand Biserica da anatemei o invatatura, asta inseamna ca invatatura cu pricina cuprinde hula asupra Sfantului Duh, si pentru mantuire este de trebuinta ca ea sa fie lepadata si indepartata cum este indepartata otrava de mancare. Cand este dat anatemei un om asta inseamna ca omul cu pricina si-a insusit cu hotarare invatatura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mantuire pe sine si pe semenii sai, carora le impartaseste felul sau de a gandi. Cand cineva se hotaraste sa paraseasca invatatura hulitoare si sa primeasca invatatura pe care o tine Biserica Ortodoxa, el e indatorat, dupa randuielile Bisericii Ortodoxe, sa dea anatemei invatatura mincinoasa pe care o tinea pana atunci si care il tinea in pierzare, instrainandu-l de Dumnezeu, facandu-l sa ramana vrajmas lui Dumnezeu, hulitor al Sfantului Duh, partas al satanei. Insemnatatea anatemei este de doctorie duhovniceasca a Bisericii impotriva unei boli a duhului omenesc, boala care pricinuieste moarte vesnica. Pricinuiesc moarte vesnica toate invataturile omenesti care vara in credinta filosofarea proprie, scoasa din stiinta cu nume mincinos, din cugetarea trupeasca – aceasta mostenire de obste a duhurilor cazute si a oamenilor, in invatatura de Dumnezeu descoperita despre Dumnezeu. Filosofarea omeneasca amestecata in invatatura credintei crestinesti se numeste erezie, iar urmarea acestei invataturi – rea credinta. continuare »

Predica in vinerea primei saptamani a Postului Mare

Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfant Ce locuieste intru voi (I Cor. 6, 19).

Iubiti frati! In vremea de acum, cand ne pregatim sa ne facem partasi atotsfantului Trup si atotsfantului Sange al Dumnezeu-Omului, se cade noua sa purcedem la cercetarea insemnatatii pe care o are propriul nostru trup. Insemnatatea lui e neobisnuit de mare, si Sfantul Apostol Pavel a infatisat-o precum urmeaza: Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfant ce locuieste intru voi.

Fratilor! Oare am luat aminte asa cum trebuie la insemnatatea trupului nostru? Nu cumva l-am privit superficial si cu usuratate, ca pe un lucru ce nu are nevoie de nici o cercetare? Si totusi, Dumnezeu ne vesteste prin gura Apostolului: Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfant ce locuieste intru voi.

Din pamant a fost luat trupul omenesc, insa n-a fost facut pentru pamant. El a cazut in stricaciune – dar nu a fost facut pentru stricaciune. Zidit, impodobit de Facator pentru vesnicie si ceea ce este vesnic, el, indata dupa zidirea sa, a fost inviat cu suflet nemuritor si sfant, impreuna cu acesta a fost rapit de pe pamant in raiul luminos pentru a petrece in el, pentru a lucra duhovniceste, pentru a se desfata duhovniceste; el nu era in stare de placeri trupesti. El nu putea iesi din mainile Atotsfantului Facator decat pe de-a-ntregul curat si sfant; mai apoi l-a schimonosit pacatul. Ochiul lui era atat de neprihanit ca nu vedea goliciunea celorlalte madulare, care, la randul lor, nu infatisau nimic care sa trebuiasca acoperit. Sufletul nu era inviforat si tulburat de patimi; nu era tulburat de ele nici trupul. Sangele nu fierbea de manie si nici nu se racea de intristare si trandavie. Moartea nu era in firea acestui trup; nu erau in firea lui bolile; el nu avea nevoie sa se apere de inraurirea stihiilor; nu era lant si temnita pentru suflet: el era pentru acesta o haina minunata, vesnic noua. Omul a cazut. Pacatul a lovit cu moartea atat sufletul, cat si trupul lui. Stapanirea mortii asupra omenirii este atat de atotcuprinzatoare si atat de puternica incat nimeni din numerosul neam omenesc n-a scapat de ea; fiecare om se naste avand in sine temeiul mortii, poate sa fie ajuns de ea in orice clipa a vietii sale pamantesti – si negresit va fi, la ceasul cuvenit. Fara a gresi putem sa-i socotim niste morti ce umbla pe toti cei surghiuniti pe pamant! Ce este viata noastra pe pamant, daca nu o necontenita lupta cu moartea? Din aceasta stare nu putem nicicum sa tragem concluzii asupra starii care era fireasca omului inainte de caderea sa; pornind de la trupul nostru nu putem judeca deloc cu privire la trupul celor intaiziditi. continuare »

Iubiti frati! Am intrat in limanul Postului Mare. Sa ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi insine cu luare-aminte si in amanuntime: usile pocaintei se deschid pentru noi mai larg! Locuitori ai sfintei manastiri! Ucenici indeaproape ai lui Hristos! Fii iubiti ai Bisericii, ce va aflati neincetat la sanii ei duhovnicesti! Ar fi trebuit ca noi sa nu avem nevoie de o vreme aparte pentru a lua aminte la noi insine, pentru a ne curati petele pacatelor prin marturisire si pocainta: ar fi trebuit ca toata viata noastra sa fie alcatuita din neincetata luare-aminte, din neincetata pocainta – daca viata noastra ar fi fost pe masura numelui nostru. Acel chip al curatiei la care noi trebuie sa ajungem este desavarsit. El este Domnul nostru Iisus Hristos. Dupa Sfantul Care v-a chemat pe voi, spune Apostolul, si voi fiti sfinti in toata petrecerea, caci scris este: Fiti sfinti, ca Eu Sfant sunt (I Petru l, 15-16). Nesfarsita fiind desavarsirea pildei de curatie pe care o avem inainte, alergarea pocaintei si curatiei e si ea nesfarsita. Chiar daca cineva a strabatut-o cu toata osardia si silinta de care poate da dovada omul, nici acela nu va putea ajunge la curatia desavarsita. Chiar daca ar trai mii de ani in pocainta necurmata, nici atunci nu ar ajunge la curatia desavarsita. Cei mai mari dintre sfintii monahi au recunoscut in pragul mortii ca pocainta lor era nu numai nedesavarsita, dar nici macar inceputa13. Iar noi, dupa neputintele noastre, care cresc si se inmultesc fara incetare, vom fi in ziua plecarii noastre din viata pamanteasca foarte departe si de acea sfintenie cu care ieseau din trupurile lor cuviosii nostri Parinti, vasele alese ale lui Dumnezeu, locuitorii pustiei – acum locuitori ai cerului pentru osardnica lor statornicie in pocainta din vremea calatoriei prin pustia vietii pamantesti.

Asa este! Cei care isi petrec viata in luarea-minte necurmata, care iau mereu seama la sufletul lor, care baga de seama in el lucrarea cea de multe feluri a pacatului, care se lecuiesc mereu de aceasta otrava prin pocainta, nu ajung la plinatatea vietii duhovnicesti. Ce sa mai spunem atunci de cei care traiesc in nepasare, care se afla in necurmata imprastiere, care nicicand nu se gandesc – sau se gandesc foarte rar, parca in treacat – la lucrul la care este cea mai mare nevoie sa se gandeasca: la mantuirea lor? continuare »

Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!
Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei. Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca “sanatoasa”, va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu? continuare »

“Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt.

Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!”

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. “Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu. continuare »