O părere ortodoxă despre clonare

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Inst. Teologic Sf. Tihon, Moscova)

În discuţiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocşilor: oameni absolut necredincioşi, necreştini declaraţi, se pronunţă împotriva clonării. Noi am observat cu nedumerire că acele grupe cu care noi, de obicei, ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeaşi linie cu noi. Cine din ortodocşi ar fi putut să vadă un aliat în congresul american sau în preşedintele Clinton? Dar uite că şi ei s-au pronunţat împo-triva clonării oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurătoare. Dar mirarea este o reacţie emoţională. Însă, în ortodoxie, se obişnuieşte a gândi asupra reacţiilor proprii, asupra motivelor acţiunilor şi sentimentelor personale. Dacă noi, în această problemă, ne-am dovedit a fi împreună cu necreştinii, ce înseamnă asta?

Reflexele partinice se revoltă: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu duşmanul tău, înseamnă că ai greşit ceva. Însă aici, de acum, e treaba raţiunii şi a conştiinţei să spui acestor reflexe: “taci!” Nu merită să te cerţi cu tabla înmulţirii, chiar dacă cu ea e de acord cel mai înrăit duşman al tău. Lumea oamenilor e foarte complicată. Şi în această lume, noi nu avem duşmani absoluţi. Nu există oameni cu care noi să ne contrazicem absolut în toate. Contrazicându-ne în ceva, noi avem păreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur: “Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însă cu toţi oamenii, noi avem multe în comun”.

Înseamnă că nu pe tine trebuie să te condamni pentru neatenţia în urma căreia, dintr-o dată, te-ai dovedit solidar cu oponenţii tăi tradiţionali, ci să te bucuri pentru aceea că ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât ceea ce le desparte. Şi aici apare întrebarea: motivele pentru care creştinii ortodocşi se feresc de experimentele clonării sunt strict bisericeşti sau nu? Noi ne pronunţăm împotriva clonării deoarece această activitate contrazice ceea ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar creştinismului ortodox, ceea ce deosebeşte concepţia noastră de concepţia celorlalţi oameni ne obligă să fim împotriva clonării sau poate că argumentele noastre, dacă e să ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleaşi pe care le înaintează oamenii altor credinţe şi convingeri?

Eu cred că merită să ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre împotriva clonării. Se ştie că atât în Rusia, cât şi în alte ţări, cea mai mare prăpastie între Biserică şi “societatea civilă” se iveşte anume în sfera problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor, a avorturilor etc., Biserica le tratează evident (şi spre mâhnirea lumii laice) altfel decât o fac stereotipurile conştiinţei de masă. În conştiinţa de masă, e foarte adânc înrădăcinat stereotipul potrivit căruia “Biserica întotdeauna e împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai să nu ne amăgim, autoritatea Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în conştiinţa oamenilor nebisericeşti, opinia susţinută de Biserică să devină de la asta mai autoritară şi mai acceptabilă. Dimpotrivă, în conştiinţa multor oameni, problemele legate de viaţa sexuală se rezolvă mai degrabă printr-o reacţie inversă celei bisericeşti: “Ei, dacă până şi călugării ăştia care nu înţeleg nimic în dragoste şi plăcere ne spun să ne ferim de asta, cu atât mai mult merită să încerci!” Înseamnă că noi trebuie să înaintăm argumente care să fie înţelese nu numai pentru oamenii care acceptă întru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente înţelese pentru “cei din afară”. Eu cred că e de folos a specifica oamenilor că noi avem aceleaşi motive împotriva clonării ca şi voi, majoritatea oamenilor… În primul rând, noi ne ferim să pătrundem într-o sferă despre care cunoaştem foarte puţin. Câştigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult mai important, deocamdată neobservat pentru noi? O dată noi “am făcut-o”. Nouă “ne-a mers” în acea joacă pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. După martiriile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu ştiau dacă reacţia atomică provocată de ei va avea un efect local limitat sau, o dată începută descompunerea atomică, va înghiţi materia la nesfârşit, şi până la urmă va nimici toată substanţa vie din jur, va nimici Pământul, tot Universul… Atunci nouă ne-a mers. Sub lopata noastră îndrăzneaţă, nu s-a dovedit a fi nici o mină. Dar oare există garanţia că în locul unde sapă astăzi biologii nu este o astfel de mină? Analogia cu atomicienii ne ajută să exprimăm şi a doua teamă a noastră. Unde e garanţia că din clonare nu se poate face o “bombă biologică”? Unde e garanţia că stăpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza această practică pentru producerea unei noi rase umane care să corespundă mai bine închipuirilor lor despre alegătorul ideal? Oare nu vor creşte laboratoarele pentru clonare nişte “elţinoizi” şi ziuganoizi” docili?

în al treilea rând, cum vor arăta relaţiile între oamenii acestor rase diferite? Oare toţi vor recunoaşte clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor receptare? Cum vom arăta noi în ochii lor? Mai în scurt, aici noi ajungem la întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor şi juriştilor să o rezolve: “ce este omul”? când începe şi când se termină viaţa omenească? (problema avorturilor şi a eutanasiilor); ce îl face pe om să fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).

În al patrulea rând, se va declanşa oare instinctul matern la femeie, dacă ea nu va trece prin purtarea sarcinii şi naşterea copilului? Oare va fi iubit un astfel de copil? În general, aceste argumente se pronunţă în jurul problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul şi cine anume deţine aceste drepturi? Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonării, care să fie specific creştine? Deocamdată eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigătele emoţionale de felul că crearea omului de către om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, şi de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingătoare. La urma urmei, la început şi lumina a apărut după voia dumnezeiescului “să fie!” Acum însă, crearea luminii e accesibilă şi oamenilor, şi noi nu vedem nimic blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului staţiei electrice.

Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinară povestită de Antuan de Saint-Exupery în romanul “Citadela”: “Trăia pe lume un alchimist, el voia să descopere taina vieţii. Şi s-a întâmplat aşa încât cu ajutorul resorturilor, el a reuşit să obţină un bot de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat experienţa, au amestecat prafurile şi aliajele, au aprins focul sub resort şi au obţinut încă un bot viu. Ei au plecat strigând tare că taina vieţii nu mai este taină, că viaţa este o urmare firească a cauzelor şi efectelor, influenţele pe care le suportă prin încălzire elementele lipsite de viaţă. Logicienii, ca întotdeauna, au înţeles totul de minune. Ei n-au înţeles că natura creatului şi natura creării nu seamănă între ele, puterea creativă, epuizându-se, nu lasă urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandonează creaţia sa şi creaţia intră sub stăpânirea logicii. Şi eu m-am îndreptat smerit spre prietenul meu geometrician. “Unde ai văzut tu ceva nou?- a întrebat el – viaţa a dat naştere vieţii. Noua viaţă a apărut datorită alchimistului, iar alchimistul, din câte ştiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se şi cădea, creatorul dispare şi ne lasă nouă creaţia”.

Dacă savantul cu raţiunea sa creează viaţa, asta nicidecum nu înseamnă că pentru crearea vieţii nu e nevoie de minte. Dacă omul poate crea viaţa, înseamnă că el, într-adevăr, poartă în sine chipul propriului său Creator. Eu sunt convins că orice performanţe ale ştiinţei nu fac decât să-L proslăvească pe Creatorul raţiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia să aud şi următorul argument specific “teologic” împotriva clonării: aceasta va fi o naştere fără dureri, şi prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis suferinţe în timpul naşterii pentru păcatul originar. Dar pedeapsa pentru păcat a fost triplă: nerodirea pământului, care va rodi doar “spini şi pălămidă”; greutatea muncii (“în sudoarea frunţii tale”) şi chinurile naşterii. La drept vorbind, cu toate aceste urmări ale păcatului originar, munca omenească luptă de mult şi cu destulă eficienţă, iar Biserica nu l-a condamnat niciodată pentru asta. Dacă ar fi să înţelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul Testament, va trebui să condamnăm munca amelioratorilor (cum de îndrăznesc să îmbunătăţească pământul blestemat de Domnul!). Va trebui să condamnam orice progres tehnico-ştiinţific, orice invenţii care uşurează munca omului (începând de la folosirea animalelor domestice, inventarea roţii, a morii şi a plugului). Va trebui să-i dăm anatemei pe anesteziologi, care uşurează suferinţele femeii din timpul naşterii.

Rezultatul principal al păcatului originar nu stă deloc în durerea venirii omului pe lume, ci în durerea plecării lui din ea. După cuvintele cuviosului Marcu Ascetul, de la protopărintele nostru, “noi am moştenit nu păcatul lui Adam, ci moartea provenită din el… Pentru că nu se putea ca noi, care am provenit din morţi, să fim vii”.

Dacă rodul păcatului primordial ar fi constat anume în suferinţa naşterii, atunci noi ar fi trebuit să acceptăm dogma catolică despre imaculata concepţie a Fecioarei Maria. Căci doar nu numai catolicii, ci şi ortodocşii consideră că naşterea lui Iisus din Maria a fost fără dureri. Dar catolicii văd în aceasta dovada faptului că Maria era de acum sustrasă acţiunii păcatului originar. Ortodocşii însă nu văd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în esenţă, anulează necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume şi unicitatea Jertfei Lui mântuitoare, anume pentru faptul că noi nu confundăm urmările particulare pământeşti ale păcatului originar cu acea catastrofă principală pe care el a provocat-o în relaţiile noastre cu Viaţa, adică cu Dumnezeu.

În general, în reacţia lumii catolice împotriva clonării se conţine cu mult mai mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici, clonarea ridică o gravă problemă teologică: oare vor moşteni păcatul originar oamenii apăruţi pe lume fără actul sexual, iar dacă se va moşteni, în ce chip se va transmite acesta? Chestiunea constă în faptul că din timpul lui Augustin, catolicii consideră că păcatul originar se transmite prin actul zămislirii, deoarece de actul zămislirii se leagă o oarecare “plăcere necuvenită”. Nunta e permisă, şi zămislirea la fel. Dar, după cuvintele scriitorului creştin latin din primele veacuri, Tertulian, “Nunta este o desfrânare acceptată”. În desfătarea erotică, soţii îşi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de altul, îl uită pe Dumnezeu, şi prin această fisură, în plodul zămislit de ei, pătrunde un fel de “stricăciune”…

Dar unde e plăcerea originilor acelei vieţi care a fost obţinută printr-o operaţie asupra unei celule somatice obişnuite? Apariţia acestei celule primare e legată mai degrabă de neplăceri. Cum dar se va transmite aici “păcatul originar”? Omul zămislit fără plăcere şi fără împreunare, după logica augustinismului, se dovedeşte a fi în afara puterii păcatului originar.

Ortodoxia însă nu vede aici o problemă. Biologia mai degrabă întăreşte vechea noastră convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt într-adevăr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile să se separe la nesfârşit şi să nu moară, în cazul în care în mediul exterior nu există piedici pentru aceasta. Înseamnă că viaţa noastră e limitată nu de natura noastră, ci de condiţiile în care trăim (în care noi ne-am aruncat prin căderea în păcat). Dar, deoarece celula luată pentru clonare şi fiinţa crescută din ea oricum vor vieţui în lumea noastră cazută, suflarea mortalităţii “originare”, vai, oricum o va cuprinde. Şi nu biologii, ci doar Cel Care El singur deţine Nemurirea poate apăra viaţa noastră de moarte sau să ne întoarcă în ea… Aşa că clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxă a păcatului originar. Mai degrabă e invers, discuţiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu catolicismul şi augustinismul.

în parte, e posibilă o analiză a întrebării prin ce anume se transmite “păcatul originar”: se petrece asta “din iniţiativa” părinţilor, care, zămislind copilul, îi transmit împătimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este zămislit, ci pur şi simplu pentru că el păşeşte în lumea noastră bolnavă? În orice caz, enunţul Sinodului din Cartagina din 252 (“Să nu se interzică botezul copilului care, abia născut, nu a păcătuit cu nimic, în afară de faptul că, provenind din trupul lui Adam, a preluat molima morţii vechi prin însăşi naşterea sa”) admite o interpretare dublă.

Încă o întrebare o constituie şi aceasta: va fi oare om fiinţa clonată? În scrierile bisericeşti, uneori e exprimată părerea cum că sufletul copilului se conţine în sămânţa tatălui (teoria traduţionistă). Potrivit ei, încă în sămânţa lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toţi am fost în Adam atunci când el a greşit, şi de aceea şi noi suntem părtaşi la acel păcat… Prin urmare, copilul care îşi are originea nu în sămânţa tatălui, ci de la celula somatică a acestuia, nu va avea suflet.

Dar şi acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de ortodoxie. În concepţia ortodoxă, sufletul omului, personalitatea lui se creează de către Dumnezeu. Părinţii îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog, problema constă aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul să unească cu embrionul, obţinut în rezultatul clonării, sufletul omenesc. Pentru că aceasta e o problemă de voinţă a lui Dumnezeu, nu putem avea un răspuns anticipat. Şi extrem de îndrăzneaţă este fapta unui oarecare preot, care a refuzat să boteze un copil despre care părinţii au spus că el a fost “zămislit în “eprubetă” (preotul Anatolii Berestov a povestit despre aceasta, exprimându-şi nedumerirea, la “Rojdestvenskie citenia” 1998, din Moscova). Cred că şi în cazul clonilor, Biserica va insista pentru a-i recunoaşte ca oameni (pentru a nu admite experimentele asupra lor sau dezasamblarea lor în “piese de schimb”) şi îi va boteza şi îi va împărtăşi pe aceşti micuţi.

Această problemă, cât n-ar părea de straniu, de acum e rezolvată de tradiţia bisericească. În “Trebnicul” Sf. Petru Movilă, există rânduiala “Despre botezul celor asemenea cu animalele şi a altor ciudăţenii născute”. În el găsim prescris: “Dacă vreun monstru sau o oarecare ciudăţenie se va întâmpla să se nască din femeie, dar nu va avea chip de om, să nu se boteze. Dar dacă faptul se va pune la îndoială, să se boteze cu o condiţie: Dacă acesta este om, se botează robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui ş.a.m.d.”. în genere, pentru Biserica e caracteristic să se insiste asupra faptului că graniţele clasei fiinţelor numite om să se lărgească. Pentru concepţia laică, dimpotrivă, e caracteristică tendinţa spre îngustarea limitelor existenţei umane (copiii în pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatoză nu sunt oameni, copiii născuţi fără creier nu sunt oameni, copiii afectaţi de boala lui Daun la fel…). Aşa că şi în cazul clonării, nu merită să mergem împotriva tradiţiei bisericeşti şi să rezolvăm negativ întrebarea dacă sunt sau nu oameni aceste “ciudăţenii”.

Mai există în scrierile bisericeşti precauţii împotriva activismului care depăşeşte limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca argument care explică ostilitatea ortodoxiei în faţa clonării. Dar dacă ar fi să folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui să interzicem să se mai ardă în biserici lumânări de parafină (această substanţă nu a existat în “lumea creată de Dumnezeu” până la apariţia chimiei omeneşti), să se toarne vazilină în candele, să se poarte haine sintetice, să se coacă anafure (ele doar nu cresc în curtea bisericii) şi, în genere, să interzicem traiul în lumea culturii. Lumea “noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic: noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omenească) este mediul nostru de viaţă inevitabil. Şi aici e foarte greu de hotărât: ce putem atinge noi cu „dreapta noastră reformatoare” şi ce nu. În orice caz, interdicţia de a schimba lumea şi chiar omul nu se susţine (numai dacă noi nu vrem să anulăm medicina ca atare). Pot fi puse în discuţie doar scopul şi urmările intervenţiei noastre. În încheiere, vreau să atrag atenţia că goana nesăbuită după argumente teologice împotriva clonării poate da rezultate neaşteptate. Cât n-ar părea de straniu, clonarea este înfăptuirea unei scheme prezente în literatura ascetică. În orice caz, în şcoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea că omul, până la cădere, era capabil de o înmulţire în afara sexualităţii, de o astfel de înmulţire a neamului său care să nu fie legată de plăcerea trupească.

Altă problemă este că adepţii clonării susţin această idee, desigur, nu din simpatie pentru extremităţile ascetice. Visul lor nu este înmulţirea fără excitarea sexuală, ci jocurile erotice lipsite de complicaţiile gravidităţii şi ale naşterii. Dar aceasta iarăşi este o problemă de o posibilă utilizare socială a clonării, şi nu o problemă de atitudine faţă de clonare ca atare.

Aşadar, după părerea mea, clonarea în sine nu este păcat. Nu este încălcarea vreunui aspect al învăţăturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, şi de aceea ar fi mai înţeleaptă şi mai morală abţinerea de la astfel de experimente ciudate.

Prin acest text, eu am vrut doar să-i ajut pe oamenii bisericeşti să poarte discuţii referitoare la clonare, să-i ajut în alegerea acelor argumente care să nu fie trase de păr, care să nu fie criptocatolice şi care să fie înţelese de oamenii neîmbisericiţi. Iarăşi repet: noi suntem împotriva clonării. Dar noi suntem împotriva ei nu pentru că ne apărăm catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul că suntem pur şi simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne împotrivim clonării sunt aceleaşi ca şi la oamenii din afara Bisericii. Unele argumente se vor dovedi a fi aceleaşi cu ale oamenilor necredincioşi. Unele se vor dovedi că circulă nu numai la noi, ci şi în mediul altor tradiţii religioase. Dar argumente serioase, care să fie specific creştine, eu încă nu am reuşit să găsesc. Nu trebuie să ne ruşinăm de asta. Dimpotrivă, faptul merită evidenţiat: căci şi aşa se depun nu puţine eforturi de către oponenţii noştri pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor “ludiţi”, reacţionari, duşmani dintotdeauna ai ştiinţei. De aceea e cazul să subliniem: lupta noastră nu este împotriva ştiinţei. Noi pur şi simplu vrem ca folosirea performanţelor ştiinţei să fie omenească sau deloc.

Traducere din ruseşte de ierodiacon Savatie