Mai târziu, încercându-se împăcarea dintre monofiziţi şi ortodocşi pe baza unui compromis dogmatic, au apărut alte două erezii care spuneau că în Hristos există o singură lucrare (monoenergism) şi o singură voire (monotelism).

Împotriva acestor erezii s-au adunat la Constantinopol, în anul 680, la cel de-al şaselea Sfânt Sinod Ecumenic, o sută şaizeci şi cinci de Sfinţi Părinţi care au anatematizat pe eretici şi ereziile lor. Insuflaţi de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că în Hristos sunt două lucrări şi două voiri, corespunzătoare celor două firi. Între cele două voinţe nu există nici o contradicţie.

       Rădăcina monofizismului este apolinarismul. După ereticul Apolinarie, Fiul lui Dumnezeu a luat trup şi suflet fără minte şi fără raţi­une. Vorbind despre „o singură fire”, Apolinarie a pus temeliile ereziei monofizite. Biserica l‑a condamnat la Si­nodul al II‑lea Ecumenic.

Patriarhul eretic Nestorie al Constantinopolului susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos).

Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie şi învăţătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism (care în limba greacă înseamnă o singură fire).

Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

A apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care vorbea de două firi în Hristos, dar le considera amestecate. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a anatematizat pe cei ce încercau să folosească scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei în favoarea monofizismului.

Biserica este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” aşa cum mărturisim în Crezul alcătuit la primele două Sfinte Sinoade Ecumenice. Nu există mai multe Biserici.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă astfel: „Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici.”[1]

Sfântul Lavrentie de Cernigov spune că „Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească, celelalte ce se numesc ‹‹Biserici›› nu sunt Biserici, ci sămânţă stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos.”[2]

La primele două Sfinte Sinoade Ecumenice, Sfinţii Părinţi, luminaţi de harul lui Dumnezeu, au alcătuit Crezul Ortodox:

          „Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.     

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria  şi S-a făcut om.

Şi S-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat.

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.

Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede.

Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin Prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.

Mărturisim  un[singur] Botez spre iertarea păcatelor.

Aşteptăm  învierea morţilor.

Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.”

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Cel de o fiinţă cu Tatăl, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria  şi S-a făcut om. El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Aceasta înseamnă că are două firi: dumnezeiască şi omenească.

Domnul nostru Iisus Hristos este desăvârşit întru Dumnezeire cât şi întru omenitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, întru toate asemenea nouă afară de păcat. El este născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate.

Domnul Iisus Hristos este un singur Ipostas (o singură Persoană) în două firi. Având două firi, are două lucrări fireşti şi două voiri fireşti (dumnezeiască şi omenească).

Lucrare înseamnă puterea naturală de manifestare a fiecărei fiinţe. Lucrătoare este natura (firea) de unde provine lucrarea. A lucra înseamnă a te folosi de puterea lucrătoare. Cel care lucrează este cel ce se foloseşte de lucrare, adică ipostasul.

Având şi fire dumnezeiască, Hristos are şi lucrare dumnezeiască. Având şi fire omenească, El are şi lucrare omenească. Puterea facerii de minuni este lucrare a firii dumnezeieşti. Dar fiind şi om, avea şi lucrare omenească. Dacă n-ar fi avut lucrare omenească, atunci n-ar fi trăit ca om, n-ar fi mâncat, n-ar fi băut, n-ar fi mers, nici n-ar fi făcut ceva din cele omeneşti.

Însă Cel care lucrează este Cel ce se foloseşte de lucrare, adică Ipostasul, Care este unul singur.

Prin urmare, Hristos lucrează potrivit fiecăreia din cele două firi ale Lui, iar fiecare fire din cele două lucrează în El cu participarea celeilalte. 

El nu săvârşea în chip omenesc pe cele omeneşti, căci nu era numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea şi pătimirile Lui au fost de viaţă făcătoare şi mântuitoare. Tot pentru aceea mergea cu picioare pământeşti pe apă nestatornică.

Dar nici nu lucra în chip dumnezeiesc pe cele dumnezeieşti, căci nu era numai Dumnezeu, ci şi om. Pentru aceea săvârşea minunile prin punerea mâinilor şi prin cuvânt.

Voirea este puterea simplă de a voi. Voinţa este voirea îndreptată spre un lucru. Cel care voieşte este acela care face uz de voire, adică ipostasul.

  Aşadar, pentru că unul este Hristos şi unul este Ipostasul Lui, Unul şi Acelaşi este Cel care voieşte în chip dumnezeiesc şi omenesc. Dar deoarece are două firi voliţionale, pentru că sunt raţionale, — căci tot ceea ce este raţional este şi voliţional şi liber — vom spune despre El că are două voiri.

Aşadar, pentru că Hristos are două firi, spunem că are două voiri şi două lucrări naturale.

Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.

Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan Mitropolitul Transilvaniei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1998.

Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 1857.

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.

Pidalion sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1844.

Pravila Bisericesca, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Mineiul pe decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.

Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei Olteniei.

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, PSB 15, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

Sfântul Ioan Damaschin, Despre cele două voinţe ale lui Hristos, Ed. Anastasia, 2004.

Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.

Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Petru Vodă, 2002.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi   duhovniceşti,  PSB 81, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990.

Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii lui întru martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, II, 1999.

Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

Arhimandrit Gheorghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu – Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003.

Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie şi Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare – , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006.

Preot Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol. II, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000.

Preot C. Dron, Canoanele. Text şi interpretare, vol. II, Sinoadele Ecumenice, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935.

          Preot Prof. Ioan I, Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970.

Preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp şi temelie a Adevărului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002.

Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.

Ecumenismul, Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004.

Sunt anticalcedonienii ortodocşi?, Texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor Părinţi athoniţi privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziţi), Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007.

INTRODUCERE

Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu, nu inventată de oameni. Însă din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinşi de mândrie, care au născocit erezii, adică învăţături mincinoase, potrivnice învăţăturii ortodoxe.

Atunci când apăreau erezii, Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade

Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale, şi  luminaţi de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credinţă împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile şi îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

De ce este atât de importantă dreapta credinţă? Deoarece aceasta este o condiţie necesară pentru mântuire. Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar:      „Fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [1] De aceea, Sfinţii Părinţi luptau – prin scris şi prin grai – pentru apărarea dreptei credinţe împotriva tuturor ereziilor.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Dintre Sfinţii care au luptat împotriva monofizismului şi monotelismului, cei mai cunoscuţi sunt: Flavian Patriarhul Constantinopolului, Proteriu Arhiepiscopul Alexandriei, Leon Arhiepiscopul Romei, Martin Mărturisitorul Arhiepiscopul Romei, Dometian Episcopul Meletinei, Agapit Arhiepiscopul Romei, Sofronie Patriarhul Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Anastasie Sinaitul, Simeon Stâlpnicul, Auxenţiu cel din Munte, Leonţiu de Bizanţ, Fotie cel Mare, Maxim Grecul.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt, o adunare monofizită care nu acceptă al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.[2]

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului. După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine.” [3]

Situaţia actuală fiind foarte gravă, este necesar ca binecredincioşii creştini să cunoască pericolul unirii ecumeniste cu monofiziţii. Cei care se împărtăşesc cu ereticii sau acceptă ereziile lor, nu au nădejde de mântuire, dacă nu se întorc la Ortodoxie. Iar cei care se întorc la Ortodoxie, au datoria să anatematizeze ereziile în care au căzut, şi să primească întreaga învăţătură ortodoxă.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.