“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit de Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Buna­vestire?

Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… Mă uitam aseară. Vorbeam despre ce s-a întâmplat la Paris. Cineva spunea că la Roma, unde a fost adunarea Papei – nu înţeleg de ce s-a ţinut la 1 ianuarie 2000 şi a dat binecuvântare lumii şi cetăţii, când nu este nici un eveniment care să fie celebrat – spunea că au curs nu ştiu câte milioane de sticle de şampanie. Şi venea altcineva şi ne spunea: mai multă şampanie a curs la Paris! Atunci în Germania mai multă bere! Deci aceasta era măsura „sfinţeniei” Anului Nou!

Acest început de an nou lumesc este un lucru diabolic. A fost stabilit de satana prin slujitorii lui, ca să ne abată de la lucrurile creştineşti, de la adevărul credinţei. Şi Domnul a dovedit minciuna tuturor. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care voiau să omoare mulţimea în masă, vorbesc de atentatele musulmane. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care spuneau: în noaptea aceasta va coborî Iisus şi trebuie să omoram cât mai multă lume, să ne sinucidem ca să mărim suferinţa în lume şi să se îndure Dumnezeu de noi să vină, să fie sfârşitul acestei lumi! Toţi s-au dovedit mincinoşi, toţi au fost slugile satanei. Inspiraţia lor n-a venit de la Dumnezeu, ci de la diavol.

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dum­nezeu şi nu se va atinge de dânsele munca (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1).

Iubiţi credincioşi,

Cuviosul părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui prăznuire o avem astăzi, era de la sudul Dunării, născut într-un sat neînsemnat cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii săi şi neavând cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale a păscut vitele acelui sat, ducând o viaţă singuratică de rugăciune şi înfrânare.

Mai târziu, văzând că toate cele omeneşti sunt deşertăciuni, a părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu prea departe, unde era o mică mănăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a început a trăi în cele mai aspre nevoinţe pustniceşti, acolo a ajuns în scurtă vreme la o viaţă desăvârşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru şi metanii, prin rugăciuni neîncetate şi lacrimi, prin multă sărăcie şi adânc de smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie? continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=cb4PgVAUp78]

| ortodoxiacatholica

Citiți și: 1 Septembrie – Inceputul noului an bisericesc. La multi ani tuturor din Biserica lui Hristos!

Despre masonerie – Omul care a intrat în masonerie, a ieșit din Biserică!

[soundcloud url=”https://api.soundcloud.com/tracks/105988776″ params=”” width=” 100%” height=”166″ iframe=”true” /]

[soundcloud url=”https://api.soundcloud.com/tracks/105988861″ params=”” width=” 100%” height=”166″ iframe=”true” /]

Evocarea portretului marelui mărturisitor, Părintele Justin Pârvu

[youtube=https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=5sbl9bIgPhE]

| atitudini.com

„Şi iată glas din nori zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Matei 17, 5).

Religia noastră, iubiţii mei, este singura adevărată în lume. Pe cât se deosebeşte diamantul de pietriş, atât se deosebeşte religia noastră de toate religiile din lume. Şi este singura adevărată, pentru că Cel care a întemeiat Sfânta noastră Biserică nu este un om, ca noi toţi, ci este Dumnezeu şi om, Dumnezeu-Om. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu. O strigă îngerii şi arhanghelii, proorocii, miriade de oameni. O strigă şi nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor. Iar una din cele mai mari minuni ale Sale este aceasta pe care o sărbătorim astăzi: Schimbarea la Faţă. Să vedem în câteva cuvinte această minune şi ce anume ne învaţă.

Când Hristos s-a născut din Preasfânta, s-a arătat în lume ca un om comun, ca cel mai sărac om. Noi toţi avem o căsuţă; nimeni nu este fără acoperiş. El nu a avut unde să locuiască. Când cineva a vrut să-L urmeze, Hristos i-a spus:

„Păsările şi vulpile au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20; Luca 9, 58).

Haine scumpe n-a purtat. Bani în buzunar nu a avut, pe jos mergea din sat în sat ca să propovăduiască Evanghelia. Aşadar, văzându-L oamenii aşa, nu au putut să-şi imagineze că sub această înfăţişare smerită se ascunde dumnezeiasca măreţie, se ascunde Dumnezeirea.

Ştiţi ce a făcut Hristos? Ceva asemănător cu ce a făcut odată un împărat din Rusia, înainte cu mulţi ani, în vremea ţarilor. Acesta, în palat, purta coroană pe cap, era îmbrăcat în veşmânt, cu sabie şi însemnele regale, iar când ieşea afară toţi i se închinau. A înţeles însă că toate acestea sunt formale şi ascund o ipocrizie. De aceea, ce a făcut? Într-o noapte şi-a scos coroana, sabia şi hainele de mătase, s-a îmbrăcat în hainele unui cerşetor, a luat un toiag şi a început să se plimbe desculţ printre supuşii săi. Toţi îl alungau. Puneau şi câinii să-l alunge. Şi nimeni nu-şi închipuia că sub zdrenţe se ascunde ţarul tuturor ruşilor. Doar o colibă din afara Moscovei s-a deschis şi l-a primit… Aşadar, ceva asemănător a făcut şi Hristosul nostru. Nu S-a arătat pe pământ ca un împărat al îngerilor şi arhanghelilor, cu măreţia orbitoare a Dumnezeirii Sale. S-a arătat ca un om comun şi sărac, şi, de aceea, puţini au crezut în El.

Dar astăzi, în această sfântă zi, Hristos a arătat că este Dumnezeu. Cum a arătat-o? Prin minunea pe care a făcut-o. Schimbarea la Faţă este o minune diferită de celelalte. Hristos a făcut minuni în natură: pe mare, pe uscat, în copaci, în multe făpturi ale Sale; dar această minune a făcut-o asupra propriei Sale Persoane. Adică? continuare »

“Ale Tale dintru ale Tale…” continuare »

Sfantul Pavel arata in urmatoarele cuvinte puterea inaltarii Domnului: ”S-a suit la inaltime, a robit robime si a dat daruri oamenilor” (Efes. 4, 8). impacand dreptatea lui Dumnezeu, Domnul a deschis pentru noi toate vistieriile bunatatii dumnezeiesti. Aceasta este robimea sau prada dobandita in urma biruintei, incepatura impartirii acestor daruri oamenilor este Pogorarea Sfantului Duh, Care S-a pogorat o singura data, ramane in Biserica si da fiecaruia cele de trebuinta, luand totul din aceeasi robime o singura data robita. Oricine ai fi, vino si ia: dar pregateste-ti vistierie pentru comori – inima curata, maini cu care sa iei, credinta neindoita – si te apropie cu cautare plina de nadejde si pururea rugatoare.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Sfântul Iustin Popovici: Cununa nevoinței lui Hristos

Astazi se incheie Pastele, astazi ia sfarsit nevointa mantuirii, astazi se incheie intreaga cale a intruparii lui Dumnezeu, de la nasterea pe pamant, de la Craciun, si toate pana la infaptuirea mantuirii neamului omenesc. Astazi, acest minunat praznic ne dezvaluie intreaga taina a Domnului si Dumnezeu-Omului Hristos. De ce a luat asupra Sa trup, de ce S-a intrupat, de ce a devenit om? A luat asupra-I trup pentru ca acest trup sa-l izbaveasca de pacat, de moarte, de diavol, si sa-l ridice, sa-l inalte mai presus de toate Cerurile si sa-l aseze pe insusi tronul Domnului Slavei (Marcu 16,19). Acesta este intreaga cale a Dumnezeului-Om, a Domnului Hristos, intreaga Sa cale in aceasta lume si in aceasta viata, pentru ca aceasta sa fie calea fiecaruia dintre noi, a fiecarui trup omenesc.

Si marele sfant praznic de astazi chiar aceasta arata: Cat de lunga este calatoria trupului nostru in aceasta lume, de unde incepe si unde se termina. Incepem de la nasterea pe pamant, ca sa incheiem deasupra tuturor Cerurilor, deasupra ingerilor si Arhanghelilor, Heruvimilor si Serafimilor. Lucruri minunate se petrec cu omul, cu neamul omenesc, pentru aceea ca Dumnezeu a devenit om si a intrat in matca vietii noastre omenesti. Lucruri minunate si neobisnuite si miraculoase, se petrec de la Pasti pana in ziua de astazi, si in timpul intregii vieti a Mantuitorului pe pamant. In minunatele cantari de astazi se canta si se slaveste inaltarea trupului omenesc mai presus de toate Cerurile, mai presus de ingeri si Arhangheli. Se graieste in ele cum ingerii se minuneaza ca se intampla aceasta: de unde trupul, omul, sa fie deasupra noastra, a Heruvimilor si Serafimilor? Aceasta este maretia omului, maretia dumnezeiasca a omului! continuare »

Se ştie că, sărbătorile toate laolaltă sunt voinţa adâncă de a trăi prin înlăturarea zădărniciei timpului şi coborârea în efemer a sensurilor adânci şi luminoase ale existenţei. Ideea de sărbătoare este o idee de organizare totală a existenţei. Fiindcă sărbătoarea este o horă gravă de comuniuni cu toată realitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. La sărbătoare, cum este şi Învierea lui Hristos Mântuitorul „Sărbătoare a Sărbătorilor şi Praznic al Praznicelor” este o comuniune cu transcendentul; este o comuniune cu natura cosmică; este o comuniune cu tine însuţi, prin contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor şi aşa se trece înspre o direcţie precisă, care este chiar mersul spre sărbătoare.

Desigur, se poate obiecta mult asupra sărbătorilor, însă cu precădere aş pune într-un cadru mai larg Sărbătoarea Sfintelor Paşti, Lumina Învierii, consistenţă a sufletului nostru, realitate cosmică care nu poate fi confiscată nici într-un fel. Lumina din noaptea Sfintelor Paşti ne scoate din iluzii şi ne aşează în realitatea, în splendoarea dătătoare de puteri şi miracol, la care creştinul ia parte şi se implică cu maximul vieţii lui pentru sărbătoare, valorificând momentul ca pe un act mântuitor, salvator, punând fiecare după cât înţelege în minte şi-n suflet suferinţa Mântuitorului şi a Învierii Sale. Mai departe, voim să spunem că omul creştin, oricât ar fi de îndepărtat, de însingurat, în noaptea Sfintelor Paşti, încearcă de a-şi construi în minte o altă gândire, transformând haosul din mintea lui, într-un cosmos în care sufletul intră în raza paternă a Divinităţii. continuare »