„Nu regret că am îmbrăcat cămaşa legionară. Regret că nu am îmbrăcat mai devreme cămaşa lui Hristos”

Valeriu Gafencu

Acum traim intr-o epoca in care crestinii descopera o alta cale de marturisire: a nebuniei crucii, a jertfei pentru Adevar. Vrajmasii lui Hristos au dezlantuit cea mai mare si mai cruda prigoana asupra crestinilor. Acum cine crede trebuie sa stea gata de moarte: calea asta e un privilegiu spiritual de o mare frumusete, din care insusi monahismul apare cu valori si semnificatii noi.

Am considerat deci necesar sa fac fagaduinta calugareasca, chiar daca ne aflam pe calea martiriului. Cand esti pus in situatia de a-ti da viata, fagaduintele aspre ale monahului raman departe, dar au valoare, caci dovedesc ravna pentru cele sfinte; cand credinta se marturiseste cu pretul umilintei si al torturilor, toate nevointele ascetice par usoare, dar primirea lor dovedeste totusi, sensul duhovnicesc al jertfei. Deci acum, cand sunt pus in situatia de a-mi da viata pentru credinta, fagaduinta mea monahala, desi nedepusa practic, e o mangaiere a sufletului meu.

Monahismul a aparut in istoria crestinismului atunci cand Biserica a devenit oficiala si credinciosii plini de ravna, nemultumiti de modul de viata al societatii crestine de atunci, s-au retras sa traiasca autentic Evanghelia.

Ei au constituit adevarate focare de inalta spiritualitate crestina si au inraurit mult lumea crestina medievala si pe cea moderna. E stiut ca manastirile au jucat un rol cultural major, ca au avut rol educativ stralucit, rol social de caritate si rol de propovaduire a crestinismului. Prin barbatii purtatori de Duh, ele au inraurit adesea politica si istoria, desi n-au reusit totdeauna sa le ridice nivelul constiintei crestine.

Astazi insa satana se teme sa nu piarda puterea asupra lumii, de aceea este in plina ofensiva impotriva crestinilor, atat monahi cat si laici. Monahismul este discreditat prin sloganuri false si rau intentionate. Diavolul ii ispiteste pe crestinii de azi, ca pe Domnul in munte, sa fie asemenea lui, iar cand ei refuza, trece la metoda exterminarii lor prin toate mijloacele. Unii vin cu aur sa ne cumpere, altii vin cu sabia sa ne taie, noi insa ne adancim in duhul evanghelic.

Avem nevoie de marturisitori si traitori crestini, monahi si laici. Nu ne retragem din batalia istoriei, ci ne formam si ne otelim in indarjita ei tensiune. Lui Hristos i-a fost incredintata toata puterea in cer si pe pamant. Torturile la care suntem supusi sunt usi prin care Hristos reimprospateaza si ridica mai sus biserica si lumea.

*

Cum era Valeriu

Valeriu nu era insa un om fericit decat printr-un mare efort launtric si mai ales prin darul lui Dumnezeu, care era deplin si puternic in el, intarindu-l sa biruiasca suferinta prin trairea in duh. Atat temnicerii si reeducatii, cat si prietenii erau impresionati de „ceva” din Valeriu, dar putini au stiut ca acel „ceva” era Hristos.

Pe chipul lui slab se descifrau lumini ce acopereau umbrele suferintei. Fruntea ii era inalta, alba, senina, brazdata cateodata de o suvita de par neastamparata. Nimic insa nu impresiona mai profund ca cerurile ce se succedau tot mai adanci si mai luminate in ochii lui albastri, patrunzatori. Era in ei ceva statornic si cald, care vibra si ii dadea o expresie vie, inteligenta, activa (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos).

Valeriu, ardere de tot

Ardea…ardere de tot, la propriu, in fata tuturor ca o faclie de lumina spre care si de la care fiecare lua putere sufleteasca si trupeasca. Cuvintele erau purtatoare de duh. Gesturile erau binecuvantari si imbratisari. Faptele, arareori sau tarziu sesizate si descoperite, erau daruri integrale ale fiintei lui.

Valeriu nu daruia, se daruia. Capacitatea de jertfa concretizata in cuvintele Mantuitorului: „Daca iti da cineva o palma pe obrazul drept, intoarce-l si pe cel stang”, „Daca iti ia haina, da-i si camasa”, „Daca te sileste cineva sa mergi cu el o mila pe jos, mergi cu el doua”, „Iubiti pe vrajmasii vostri” si „Nu este mai mare dragoste decat sa-si puna cineva viata pentru prietenii sai”, la Valeriu era asa de fireasca, incat daca n-ar fi facut-o in ascuns (tainic) pe multi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.

La inceputul prieteniei noastre, voind sa ma spovedesc pentru a ma putea impartasi, cercetandu-mi cugetul, am gasit o stare de indoiala pe care o aveam asupra sinceritatii manifestarilor duhovnicesti ale lui Valeriu. Mi se parea ca unele din formele pe care le imbraca viata lui duhovniceasca au uneori ceva artificial si chiar ostentativ. I-am descoperit vinovatia gandurilor mele. M-a ascultat cu atentie; la sfarsit, plangand, m-a imbratisat si, rugandu-ne amandoi, a luat asupra lui toata tulburarea pe care mi-o provocase. „Sunt vinovat in fata lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ti-am provocat-o: iti multumesc ca mi-ai sesizat o lacuna de care nu eram constient cu adevarat, caci nu numai prin pacatul propriu-zis poti sminti pe cineva, nu numai cu cele de stanga, ci si cu cele de dreapta, cu virtutile, cand nu sunt facute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertatii tale, tu fiind incredintat ca faci binele”

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata).

DESCARCATI SI DATI MAI DEPARTE:  ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR