„Legea educaţiei naţionale”, asumată de guvern şi considerată neconstituţională de Curtea Constituţională, enumeră în articolul 3 „principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior din România”. Sunt 13 principii referitoare la: echitate, calitate, relevanţă, eficienţă, descentralizare, răspundere publică, „garantarea identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi a dialogului intercultural”, autonomie universitară, libertate academică, transparenţă, „independenţa faţă de dogme religioase şi faţă de doctrine politice”, incluziune socială, „centrarea educaţiei pe beneficiarii acesteia”.
Un principiu lipseşte cu desăvârşire: cunoaşterea istoriei şi culturii româneşti. Absenţă cu urmări de durată, când examinăm şi alte articole ale acestei legi.
Într-adevăr, în articolul 4 citim că „educaţia şi formarea profesională a copiilor, tinerilor şi a adulţilor, au ca finalitate principală formarea competenţelor” pentru:
- „împlinirea şi dezvoltarea personală”;
- „integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate”;
- „ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei economii durabile”.
Rezultă că instruirea şi formarea profesională nu au de fel nevoie de cunoaşterea creaţiei culturale şi a istoriei României, a rostului ţării noastre în această parte a Europei. Formăm noi generaţii fără conştiinţa apartenenţei la România.
Lucrul capătă proporţii la articolul 37, aliniatul 1, care precizează: „În cadrul învăţământului preuniversitar, cu predare în limbile minorităţilor naţionale, toate disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepţia disciplinei Limba şi literatura română”. continuare »