Actul prin care Biserica recunoaste, declara si aseaza pe credinciosii trecuti la cele vesnice, in randul sfintilor, poarta denumirea de canonizare. In primele secole, canonizarile erau facute de catre fiecare Biserica locala, care avea in fruntea ei un episcop. Proclamarea unui sfant era realizata atunci cand Dumnezeu isi descoperea lucrarea Sa prin aceste persoane care urmau a fi canonizate. Astfel, Biserica proclama sfintenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate.

Ca cineva sa ajunga sa fie trecut in randul sfintilor, nu e nevoie de un anumit numar de ani de la moartea sa si nici de un anumit numar de minuni.

Pentru a fi feriti de necredinta, autoritatea bisericeasca a fixat cateva criterii dupa care cineva poate fi trecut in Sinaxar. Din conditiile de fond amintim:

1. Ortodoxia neindoielnica a credintei celui ce urmeaza a fi canonizat, ortodoxie pastrata pana la moarte.

2. Proslavirea lui de catre Dumnezeu, manifestata prin moarte martirica pentru credinta, prin puterea de a savarsi minuni si puterea de a apara eroic Biserica Ortodoxa.

3. Raspandirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia, prin cultul spontan acordat de poporul credincios.

Pentru a se afirma unitatea Bisericii in privinta actelor de canonizare, s-au intocmit anumite randuieli care constau in acte formale de savarsit cu ocazia canonizarii solemne. Acestea sunt: instituirea unei comisii pentru cercetarea vietii persoanei ce urmeaza a fi trecuta in randul sfintilor, intocmirea unui raport in care se aduc argumentele pentru canonizare, aprobarea de catre Sfantul Sinod a raportului, pregatirea textelor liturgice (slujba Vecerniei, Utreniei, Acatistul) si icoana sfantului, intocmirea unui act sinodal de catre Sfantul Sinod (care cuprinde motivarea canonizarii, hotararea Sfantului Sinod de a trece persoana respectiva in randul sfintilor, instituirea cultului public bisericesc, general sau local, fixarea zilei de sarbatoare a sfantului, trecerea lui in calendarul bisericesc si a slujbei lui in cartile de ritual, si oranduirea ca anumite biserici sa aiba hramul sfantului respectiv). continuare »

Dupa cateva luni, am tinut la Deva pe data de 30 noiembrie 2010, conferinta: Romania intre martiraj, asumare a istoriei si teroare ideologica – consideratii teologice si bioetice –[1] dupa care am simtit nevoia sa ma duc sa ma inchin la Aiud, in Biserica de la Rapa Robilor, care adaposteste osuarul cu sfintii martiri, ucisi la Aiud.

Intre timp mai multi ierarhi si mitropoliti[2] au citit studiul meu despre martiri, prin care ceream Sfantului Sinod canonizarea lor si mi-au transmis felicitarile si multumirea lor.

Pe 28 sept. 2010 am trimis conferinta mea IPS Bartolomeu al Clujului, care a citit-o integral, si, in ciuda suferintei sale mi-a telefonat personal, multumindu-mi pentru efortul meu. A spus ca „in timp ce citeam, am simtit ca-mi retraiesc aievea atitudinea tineretii mele fata de dictatura comunista si cred ca timpul canonizarii lor a sosit”.

de pr. prof. Mihai Valica

1. Introducere

A scrie despre martiri si teroare in Romania este un mare curaj, intrucat nu cred ca cineva se pricepe cu adevarat la martiri iar daca nu ai trait nici vremurile de martiraj si teroare,  atunci poti fi atins, cu siguranta, de o umbra de impostura[1].

1.1. Motivatia titlului

Personal doresc sa cunosc adevarul istoric recent al Romaniei, care a dat ”nor de marturii”[2] ale credintei crestine. Stiu ca acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfant pese noi si tara noastra, ca sa nu ne uscam in desertul uitarii, al minciunii si al nesimtirii actuale, in special al nesimtirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astazi, sa vorbim de proprii martiri, in Romania martirizata tocmai de stapanii lor.

Chiar daca adevarul este crud si barbar, am credinta ca el ne poate ajuta la purificare si mantuire. Stim ca ”cel mai mare pacat al oamenilor e frica, spaima de-a privi in fata si a recunoaste adevarul. El e crud, acest adevar, dar numai el foloseste”[3] spune Eminescu si doar el” te face liber”[4] ne invata Mantuitorul Hristos. Iar ”acolo unde lipseste curajul nici o alta virtute nu poate supravietui”, spune un apologet crestin[5].

Doresc doar sa cunosc Istoria nationala sau ”nationalitatea in marginile adevarului”[6] pentru a putea trai in viitor cu demintate nationala si sa am raspunsul gata pregatit cand voi merge la judecata Domnului” cu slava neamului meu”[7].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cereasca a fiilor lui Dumnezeu de dupa invierea si judecata ob­steasca, sta scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, si‑mparatii pamantului intr‑insa isi vor aduce slava”[8]; si „cine nu se va teme de Tine, Doamne, si nu va slavi numele Tau? Ca Tu esti Sfant, si toate neamurile vor veni si se vor inchina inaintea Ta, pentru ca judecatile Tale au fost aratate”[9].

Deci scriu despre martiraj si teroare ideologica din Romania recenta, din perspectiva eschatologica, ca teolog si preot si nicidecum din postura de martir sau erou si nici ca judecator moralist al istoriei.

Cu toate ca in mizeria ideologica a epocii in care traim ”s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, sa fie nevoie de curaj… iar cand e vorba de martirii romani care au murit in inchisorile comuniste nu-ti trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteala” [10], eu imi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevarului si de dragul vesniciei neamului meu.

Doresc sa arat apoi, ca martirajul este un act de credinta crestina profunda si o sansa enorma spre mantuire, in ciuda faptului ca unii laici democrati  nu au intelegere pentru martiraj iar in conceptia lor ”martirul fiind o victima idioata, care se chinuie degeaba, cu ochii atintiti la o himera… iar opinia curenta este ca martirii au fost niste bieti nenorociti care au crapat fara nici un rost si de aceea ii putem lesne da uitarii. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic daca tacem in privinta martirilor. In realitate, daca ii uitam pe ei, ne uitam fundamentul pe care stam, ne uitam radacinile”[11] si nu mergem la judecata lui Dumnezeu decat cu rusinea neamului dat uitarii si nicidecum cu slava lui…

Cu toate ca nu exista martiri universali, insa respectand martirii fiecarui neam, respectam pe sfintii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”impreuna cetateni cu sfintii  si casnici ai lui Dumnezeu”[12], doar daca au facut actul martiric in numele si de dragul lui Dumnezeu in Vechiul Testament si al lui Hristos si a credintei crestine, in Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori tortionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, daca ”ce-i martiric pentru mine devine dusman postum pentru altul”, precizeaza Sorin Lavric[13].

2. Ce este un martir dupa invatatura ortodoxa?

Martirul reprezinta o sinteza a smereniei si a jertfei personale cu lucrarea harica a lui Dumnezeu in el, in lupta impotriva raului de orice fel[14], rabdand chinul, nedreptatile sau dandu-si viata de dragul lui Hristos, a adevarului si a credintei crestine.

Cand cineva  eclipseaza sau isi asuma de unul singur suferinta multora, doar ca a supravietuit terorii si temnitelor comuniste, sau cand deturneaza suferinta altora in favoarea unei confesiuni[15], a unei tagme, a unei etnii, sau a unei miscari politice, cu scopul de a-si etala meritele  sau curajul, sau si mai rau cu scopul de a falsifica si musamaliza istoria[16], atunci asistam la o competitie martirica ridicola si frivola, ducand in desuitudine notiunea de martiraj si o poate  transforma, facand-o fara valoare hristica. Acestia nu sunt martiri crestini, ci victime a unui sistem sau erori umane. continuare »