În domeniul triadologiei Filioque a demonstrat faptul că Persoanele dumnezeieşti Se confundă între Ele, că de fapt neavând atribute proprii, Ele se confundă între Ele.

Prin Filioque Fiul devine şi El tată în raport cu Duhul, iar Duhul chiar nepot pentru Tatăl care deja L-a născut pe Fiul. Fiul nu poate avea calitatea de cauză, prin naştere este cauzat ca Fiu şi nu poate fi la rândul Lui o altă cauză pentru Duhul pe care Îl purcede, deşi Sfinţii Părinţi afirmă purcederea Duhului de la Tatălui prin Fiul, înţelegând întodeauna prin ca însoţirea şi nu cauza Duhului de către Fiul.[1] „Formulele de purcedere a Patre Filioque şi έκμόνου τόυ Πατρός se înfruntau arătând o divergenţă triadologică. Acel δία Υίόυ, interpretat în sensul unei mijlociri a Fiului în purcederea ipostatică a Sfântului Duh, a devenit o formulă de conciliere pentru partizanii unirii în secolul XIII, tocmai fiindcă triadologia lor nu era aceeaşi ca cea a adversarilor lui Filioque”.[2]

Din punct de vedere ortodox un Dumnezeu care îşi revelează fiinţa nu mai este Dumnezeu. Dacă esenţa precede persoana, ca în cazul lui Filioque şi în esenţă persoanele sunt văzute ca relaţii trinitare fiinţiale, Dumnezeu este abstract ca în panteism, unde esenţa este slăvită şi iubită anevoios. În acest sens Vladimir Lossky vede filiocvismul ca generator de ateism.[3]

Biserica Ortodoxă insistă asupra vieţii de comuniune a Persoanelor dumnezeieşti pe plan treimic, şi arată că Duhul Sfânt purcede, iese din Tatăl şi rămâne în Fiul, unde se odihneşte şi străluceşte. Această odihnire şi strălucire a Sa în Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu întrupat, este mărturisită de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, şi are începutul chiar de la Întrupare ca lucrare a întregii Treimi. Separaţia pe plan iconomic, prin Filioque, între Duhul Sfânt care este Duhul lui Hristos (Gal. 4, 6) şi Mântuitorul Iisus este o separaţie fie hristomonistă, în sensul că Hristos singur este Cel care săvârşeştie mântuirea neamului omenesc, fie pnevmatomonism, în sensul că Duhul singur continuă lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Astfel Duhul Sfânt nu mai poate însoţi Cuvântul întrupat, deşi Sfânta Scriptură Îi prezintă nedespărţiţi de la Buna Vestire (Luca 1, 35), la Botezul în Iordan a Mântuitorului (Ioan 1, 32), la Schimbarea la faţă, la Înviere. Însuşi cuvântul de Hristos se traduce prin Unsul lui Dumnezeu, semn al sălăşluirii, odihnirii şi strălucirii Sfântului Duh asupra Sa. Cunoaşterea lui Hristos e posibilă doar în Duhul care este asupra Lui.[4] Apusenii au confundat purcederea Duhului Sfânt din veci din Tatăl, cu trimiterea Lui de către Hristos în lume, trimitere iconomică, pentru desăvârşirea creaţiei.

Trimiterea Duhului Sfânt de către Fiul întrupat este o lucrare în timp ad extra a lui Dumnezeu treimic, ţine de iconomie, de implicarea lui Dumnezeu în lucrarea mântuitoare a lumii. „Afirmaţia că dependenţa exterioară ad extra presupune legătura corespunzătoare interioară ad intra, căreia îi este un simplu reflex şi manifestare, este măsura comună, cu care teologii apuseni măsoară citatele scripturistice, este premiza majoră, care, în mod conştient, subzistă la bază în toate scrierile latine pentru demonstrarea lui Filioque”.[5]

Odihnind şi strălucind Sfântul Duh şi în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, El este prezent în noi prin energiile Sale necreate în urma împărtăşirii de Duhul Sfânt. Viaţa noastră devine o viaţă unită cu Hristos în Duhul Sfânt.[6] „Teologia răsăriteană face deosebire între teologie, ca misterul vieţii interioare a Sfintei Treimi, relevat Bisericii, şi iconomie, ca operă comună acestor Persoane în raport cu lumea. În fiecare lucrare dumnezeiască venită în lume cunoaştem Treimea iconomică. În felul acesta, energiile ţin un loc de mijloc, fiindcă ele aparţin atât teologiei, ca forţe eterne şi inseparabile ale Treimii, independent de actul creării lumii, fiindcă Dumnezeu, în libertatea Sa absolută, le activează după sfatul etern al voii Sale, dar ele aparţin şi de domeniul iconomiei, pentru că Dumnezeu se manifestă creaturilor prin energii”.[7]

Filioque devine barieră în calea dobândirii asemănării lumii cu Dumnezeu Cel în Treime. Cosmosul, lumea, Biserica, toate sunt purtătoare ale chipului întreit-ipostatic. „Din orice latură ne-am apropia de Biserică, ea este întotdeauna din Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Biserica are un caracter treimic, ea este treimică atât în ceea ce priveşte natura cât şi în ceea ce priveşte lucrarea ei. Tot sufletul ei este treimic şi după chipul Treimii cum este toată conştinţa ei, toată voinţa ei, toată lucrarea ei. Toată viaţa ei este o arătare a acestei intrimizări şi treimificări după har. Fiecare mădular al bisericii trăieşte după har viaţa treimică şi viaţa treimică vieţuieşte după har în fiecare mădular al ei.”[8] Aceasta este Biserica, extinderea dumnezeirii în creaţie, extensiune care în urma păcatului se face doar prin omenitatea lui Hristos plină de Duhul Sfânt, îndumnezeită, cu care El a pătimit, a murit şi a înviat. Fără legătura lui Hristos, a Bisericii Lui cu Duhul Sfânt această extindere n-ar putea avea loc. Filioque face din Biserica lui Hristos o Biserică exclusivă a Sa. Aşa se explică cum în Apus, datorită filiocvismului, fie că Biserica rămâne a lui Hristos fără Duhul Sfânt, sau a Vicarului Său pe pământ, fie că e o Biserică în exclusvitate a Duhului, ca de exemplu „Bisericile Penticostale”, generatoarele mişcărilor harismatice. Astfel Filioque separă pe Hristos, ca Ipostas divino-uman, de Biserica Sa; lucrările sau energiile sunt astfel estompate, sunt eclipsate. Or, fără acestea Biserica nu mai e un trup viu, mădularele îşi pierd seva dătătoare de viaţă. Energia dumnezeiască reflectă viaţa de comuniune a Celor Trei Persoane.[9] Conform filiocvismului viaţa creştină este, fie „imitatio Christi”, fie viaţă „trăită în Duhul harismelor”.

Filiocvismul pătruns în ecclesiologie nu poate decât să insufle Bisericii nota de instituţionalistă, a unei societăţi pur lumeşti, în care locul lui Hristos este luat de un locţiitor creat, şi pe de altă parte, promovează un indvidualism specific protestantismului care este tributar gândirii şi practicilor harismatice unde locul vieţii de comuniune ecclesială în Hristos, şi prin El cu Treimea, este luat de haos, tulburare şi dezbinare.[10]