[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=n9cI05BbYdE]

Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către ­medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. 

“Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.

În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi ­gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie (“Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se “împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România. continuare »

Evreii vor nega existenta acestor versete controversate si vor apela imediat la arma lor cea sacra „anti-semitism”. Se vor lepada de ele si vor minti ca acestea sunt inventii „rasiste” si „anti-semite” inventate de grupuri rasiste precum Ku Klux Klanul din SUA. Alti evrei ar spune ca aceste versete sunt ori in afara contextului ori traduse gresit. Pana la urma urmei cine ar admite asa ceva? Spre exemplu daca crestinii ar avea astfel de invataturi in viata de zi cu zi sau in Biblie, le-ar admite sau nu? Cu siguranta 99% le-ar nega… Totusi mai exista chiar si evrei ateisti care nu cred in religia mozaica (Iudaism) si care au confirmat si chiar contribuit la demascarea Talmudului. Un exemplu ar fi „Fratele Nathanael Kapner” care se considera „fost evreu”. El declara ca s-a nascut evreu, a crescut evreu (in religia mozaica) dar in vara anului 2007 s-a convertit la religia Crestin Ortodoxa si a incepupt sa-si demaste fostii lui frati si lucrarile lor sataniste.

Cartea evreiasca „Mizbeach” declara ca „nu exista nimic superior Talmudului Sfant”. Talmudul declara ca doar evreii sunt oameni iar non-evreii sunt „goy/goyim” care sunt pe aceeasi scara cu vitele sau orice animal. Urmeaza citatii socante dar exacte din diverse carti ale „Talmudului”.

-Aboda Sarah 37a: „O fata non-evreica care are doar 3 ani poate fi violata.”

-Abhodah Zarah 2a T: „Fa bisnita in continuare cu non-evreii daca au sa dea bani.”

-Abodah Zarah 17a: „Nu exista o singura curva in lume cu care rabinul Eleazar sa nu fi facut sex.”

-Abodah Zarah 22a-22b: „Non-evreii prefera sex cu vacile.”

-Abodah Zara 26b: „Chiar si cei mai buni dintre non-evrei trebuie sa fie omorati.”

-Abodah Zarah 36b: „Fetele non-evreice sunt in stare de „niddah” (mizerie) de la nastere.”

-Babba Bathra 54b: „Proprietatea non-evreiasca apartine evreului care a folosit-o primul.”

-Baba Kamma 37b: „Non-evreii sunt in afara protectiei Legii si Dumnezeu le-a expus banii lor Israelului.”

-Baba Kamma II 3a: „Evreii pot folosi minciuni („subterfugii”) pentru a insela un non-evreu.”

-Baba Kamma 113a: „Orice evreu ii este permis sa foloseasca minciuni si marturie falsa pentru a aduce un non-evreu in ruina.”

-Baba Mezia 24a: „Evreii pot fura de la non-evrei. Daca un evreu gaseste un obiect pierdut de un non-evreu, nu trebuie sa-l inapoieze.” (De asemenea este afirmat si in Baba Kamma 113b)

-Baba Mezia 59b: „Un rabin are o dezbatere cu Dumnezeu si il invinge. Dumnezeu admite ca rabinul a castigat.”

-Baba Mezia 114a-114b: „Non-evreii nu sunt oameni. Doar evreii sunt oameni.”

-Baba Necia 114,6: „Evreii sunt fiinte umane, dar natiunile lumii nu sunt umane ci bestii.”

-Choschen Ham (156,5 Hagah): „Evreul are voie sa se duca la Akum (non-evreu), sa-l conduca, sa faca afaceri cu el, sa-l insele si sa-i ia banii. Pentru ca bogatia non-evreilor trebuie sa fie privita ca proprietate comuna si apartine primului care o ia.”

-Choschen Ham 183, 7: „Daca doi evrei au inselat un non-evreu, trebuie sa imparta profitul.”

-Choschen Ham 266,1: „Un evreu poate pastra orice gaseste si apartine unui Akum (non-evreu). Ca cel ce intoarce proprietatea pierduta la non-evrei pacatuieste impotriva Legii prin a creste puterea infractorilor Legii. Este vrednic de lauda, totusi, sa intorci proprietatea pierduta daca este facut sa onoreze numele lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, daca faci asa, Crestinii vor ridica in slavi pe Evrei si ii vor privi ca pe oameni onorabili.”

-Choschen Hamm 388, 15: „Daca se poate dovedi ca cineva a dat banii Israelitilor la Goyim, trebuie gasita o posibilitate prudenta sa-l razi de pe fata pamantului.”

-Erubin 21b: „Oricine nu se supune rabinilor merita moarte si va fi pedepsit prin a fi fiert in excremet fierbinte in iad.”

-Erubin 43b: „Cand Mesia va veni toti vor fi sclavii evreilor.”

-Gad. Shas. 2:2: „Un evreu poate viola o fata non-evreica, dar nu se poate casatori cu ea.”

-Gittin 57a: „Iisus este in Iad si este pedepsit prin a fi fiert in sperma. Crestinii sunt fierti in balegar.”

-Gittin 57b: „4 miliarde de evrei au fost omorati de romani in orasul Bethar.”

-Gittin 58a: „16 milioane de copii evrei au fost infasurati in hartii si arsi de vii de catre romani.”

-Gittin 69a: „Pentru a-si vindeca carnea, un evreu trebuie sa ia praf care zace in umbra unei toalete exterioare, sa-l amestece cu miere si sa-l manance.”

-Gittin 69b (p. 329): „Pentru a vindeca boala pleurezie un evreu trebuie sa ia excrementul unui caine alb, sa-l framante cu balsam, dar daca se poate ar fi preferabil sa nu manance excrementul cainelui.”

-Gittin 70a: „Rabinii au crezut: Dupa ce iese de la toaleta, un barbat nu ar trebui sa intretina raport sexual pana nu a asteptat suficient sa mearga jumatate de mila, pentru ca demonul toaletei este cu el in acea perioada; daca o sa intretina, copiii lui vor fi epileptici.”

-Hagigah 27a: „Niciun rabin nu poate ajunge in iad.”

-Hilkkoth Akum XI: „Nu salva Goyim in pericol de moarte.”

-Kilkhoth Akum X1: „Nu arata nici o mila la Goyim.”

-Kethuboth 3b: „Actul sexual cu non-evreii este precum actul sexual cu animalele.”

-Kethuboth 11b: „Sexul este permis cu o fetita de 3 ani, lacrimile vor veni din ochi din nou si din nou, tot asa si virginitatea se va intoarce fetitei de sub 3 ani.”

-Kerithuth 6b pagina 78, Jebhammoth 61a: „Doar evreii sunt oameni, non-evreii nu sunt oameni, ci vite.”

-Kiddushin 66c: „Cei mai buni dintre non-evrei… omoara-i.” continuare »

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

Avortul – rana de moarte a iubirii

de preot Ilie Moldovan

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de avort

Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul de faţă, ea nu are numai menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi care este gravitatea lui, ci are şi îndatorirea de luptă, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte.Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieşire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul „viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan X, 10).

Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de „Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de „Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de „Convenţia privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanţul unui sfârşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare ţară, bunăoară, cu aproximativ două zeci de milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort peste un milion de copii. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să ştie ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generaţiilor viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.

Avortul în perspectiva responsabilităţii şi a culpei

Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i, astfel, răspunderea şi vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei.

Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi culpa criminală. Prima priveşte eul personal şi spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Aflându-se amândouă în atenţia Bisericii, le vom analiza pe rând.

Motivele religios – morale ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

Calendarul Bisericii Răsăritene cunoaşte patru sărbători care prăznuiesc nu doar naşterea, ci chiar zămislirea unora dintre sfinţi. Bunăvestirea este însăşi sărbătoarea conceperii Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu Însuşi se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic al Mariei, cu nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar, orice prunc, chiar şi numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după cuvântul Scripturii, „duh de viaţă”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul dintâi, mai precis, în ziua a şasea a creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om, se petrece şi în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia fiinţă sufletul copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII, 22). Existenţa, în sânul mamei, a unei „suflări de viaţă”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenţii divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea şi orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet şi trup. Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după raţiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a colaborarii lui Dumnezeu cu părinţii. În acelaşi timp, însă, ştie că numeroase date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine, întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel, constrânge raţiunea de a le constata şi accepta.

(extras din „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245)

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=UeUfSvIARqE]

vizitaţi Dreptul la viaţă şi Adevărul despre avort