Este de luat exemplu acest intelectual grec de catre mintile intelectualitatii ortodoxe romanesti. Dar oare vor risca ei intr-atat? Vor risca sa-si piarda functiile si conduita politic-corecta de pana acum?

Articol scris de domnul Nikitas Aliprantis, Profesor de Drept al Universitatii „Demokritos” din Tracia si Profesor onorific al Universitatii din Strassbourg, membru in Consiliul Europei in perioada 1998- 2008 (Fiu duhovnicesc al Parintelui Marcu Manolis)

Un dialog isi justifica existenta daca se ambitioneaza sa ajunga la un anume rezultat si sa abordeze toate temele spinoase care motiveaza necesitatea lui. In acest sens se naste intrebarea referitoare la dialogul dintre ortodocsi si romano-catolici: reprezinta primatul papei si chestiunile ecleziale legate de acesta singurele chestiuni care diferentiaza continutul si trairea credintei crestine a unora de a celorlalti? Se intelege ca intrebarea nu vizeaza trecutul, ci diferente care exista astazi si nu sunt doar particularitati de exprimare si politice dintre Rasarit si Apus, nici „teologumene”, adica chestiuni care pot primi mai multe abordari in functie de mentalitatea si de conditiile de existenta diferite. Cu ochii neteologului vom semnala, nu insa exhaustiv, anumite laturi esentiale ale romano-catolicismului, care constituie diferente fata de credinta ortodoxa.

1. Prima „piatra a scandalului”, atat de mare si de veche incat, probabil din cauza obisnuintei, nu se mai semnaleaza frecvent este dimensiunea politica a bisericii Romano-Catolice. Daca astazi aceasta dimensiune reprezinta un simplu stat simbolic, – datorita interventiei revolutionarilor italieni din secolul al XIX-lea – se pastreaza insa integral infatisarea si ideologia statala: teritoriu, populatie, sistem legislativ si judecatoresc, autoritati, caracterul international al locuitorilor[1]. Justificarea acestei structuri ramane pana astazi aceeasi: puterea politica asigura „libertatile si independenta” bisericii romano-catolice, adica ale ierarhiei bisericesti si mai ales ale papei, care „nu poate, fara a prejudicia serios exercitarea slujirii sale universale, sa fie subiect al vreunui conducator lumesc oarecare”[2]. Se considera ca aceasta putere se legifereaza prin „suprematia speciala (care) apartine bisericii, (ca) societate perfecta, datorita demnitatii supreme a scopului spiritual la care aspira”[3].

Intrebarea fundamentala care se pune aici este daca are sens Biserica crestina configurata dupa dimensiunile „Cezarului”? Nu se auto-submineaza oare in acest mod si prin aceasta ideologie ca Biserica? A aspirat Hristos la independenta Sa fata de Cezar din pricina scopului spiritual al Bisericii Sale? Este clar ca aceasta ideologie romano-catolica nu are doar repercusiuni periculoase, dar denatureaza si continutul credintei crestine, amestecand-o cu elemente ale dependentei politico-juridice si prin urmare ale denaturarii religioase. Este intamplator oare ca cuvantul „dogma” a ajuns, incepand din Occident, sa aiba o conotatie negativa si sa fie considerat o invatatura impusa de sus si din exterior, in loc sa fie trait ca bunavestire libera si eliberatoare catre om?

2. Duhul legalist, care adapa pana astazi romano-catolicismul si care a fost semnalat in mod repetat, nu este independent de dimensiunea politica a acestuia. Aici ne intereseaza doar in ce masura duhul legalist, fie sub forma canoanelor si a sanctiunilor rigide, fie in expresia dreptatii compensatorii sau justificatoare, afecteaza continutul credintei si trairea acesteia de catre credinciosi. In acest punct se va face referire pe scurt la trei manifestari (ale catolicismului), iar cea de a patra va fi dezvoltata separat datorita repercusiunilor ei decisive in credinta crestina. continuare »