Credem intr-unul Tatal, temeiul si pricina a toate; Care nu S-a nascut din cineva, singurul Care fiinteaza nepricinuit si nenascut, Care este facatorul tuturora; Care este prin fire Tatal singurului unuia-nascut Fiului Sau – Domnul, si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – si purcezatorul Preasfantului Duh. Credem si „intr-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a nascut din Tatal inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.” Cand spunem ca Fiul este „mai inainte de toti vecii”, aratam ca nasterea Lui este in afara de vreme si fara de inceput. Caci Fiul lui Dumnezeu – „stralucirea slavei, chipul ipostasului Tatalui” (Evrei 1:3), “Intelepciunea si Puterea cea vie” (1 Corinteni 1:24), „Cuvantul Lui cel enipostatic, icoana intemeiata, desavarsita si vie a nevazutului Dumnezeu” (Coloseni 1:15)[1] – nu a fost adus la a fi dintru a nu fi, ci a fost totdeauna impreuna cu Tatal si in Tatal, nascut din El din vesnicie si fara de inceput. Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul; ci, odata cu Tatal, si Fiul Care S-a nascut din El. Caci, fara de Fiu, Dumnezeu-Parintele nu S-ar putea numi „Tata”. Iar daca ar avea Fiu mai in urma, ar ajunge Tata dupa aceea, nefiind Tata inainte, si astfel S-ar schimba din a nu fi Tata in a ajunge Tata, lucru mai rau decat orice hula.[2] Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de insusirea fireasca de a naste. Iar insusirea de a naste sta in a naste din El, adica din insasi fiinta Sa, ceva asemenea cu El dupa fire.

Si este necuvios sa spunem ca nasterea Fiului s-a savarsit dupa oarecare vreme si ca fiinta Lui este mai tarzie decat fiinta Tatalui, de vreme ce zicem ca nasterea Fiului este „din El”, adica din firea Tatalui. Iar daca am zice ca Fiul nu este dintru inceput impreuna cu Tatal din Care este nascut, atunci aducem o schimbare in ipostasul [persoana] Tatalui: anume ca El nu a fost dintru inceput Tata, ci a devenit Tata pe urma. In adevar, chiar daca lumea s-a facut mai in urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa la a fi, prin vointa si prin puterea Lui, dintru a nu fi; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este lucrarea prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Iar aducerea intru fiinta prin zidire este un fapt din afara, in care ceea ce se zideste nu vine din fiinta celui care zideste, aducand asadar [intru fiinta], ci este cu totul osebit de el. La Dumnezeu, singurul nepatimitor, neschimbat si totdeauna la fel, atat nasterea cat si zidirea este nepatimitoare. Caci – fiind prin fire nepatimitor si nestricacios, deoarece este simplu (necompus) – El nu este supus patimirii si nici stricaciunii – atat in nastere, cat si in zidire – si nici nu are nevoie de ajutorul cuiva. continuare »