† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
S-au ivit zorii zilei de pomenire a celei mai mari faradelegi pe care a vazut-o soarele pe pamant. Zi de groaza si de rusine pentru constiinta omeneasca pana la sfarsitul vremurilor. Este obiceiul ca inchinatorii sa strabata in aceasta zi cu picioarele si cu gandurile Calea Durerii. Aceasta este calea pe care Domnul a mers sub cruce spre Golgota. Am plecat din Ghetsimani in sus. Am trecut pe la casa lui Ioachim si a Anei, nascatorii Nascatoarei. Ne-am gandit la Ea, Maica marii dureri. Ea a fost, oare, in acel cumplit alai? Nu. Vom vedea mai tarziu.
Palatul lui Pilat. Ca si cum am privi la cenusa unui vulcan stins – dar focul patimii si putoarea nedreptatii inca se simt. Aici a fost judecat si osandit invatatorul Dreptatii. Aici a fost biciuit de cei fara de lege Omul Nevinovatiei. Nu a ramas pe El nici o fasie de piele intreaga. Evreii s-au ostenit noaptea trecuta ca sa nu fie. Si soldatii romani cu bicele lor nu au facut decat sa adanceasca aceleasi rani in acelasi trup. Cei care studiaza dreptul roman si legile romane ar trebui sa vina in acest loc ca sa se ingretoseze pentru totdeauna de aceasta putreziciune lipsita de omenie.
Locul in care Domnul a cazut sub cruce. Cum sa nu cada? Greu i-a fost sa poarte si tacerea de-a lungul intregii nopti pline de invinuiri mincinoase, de clevetiri si de martori mincinosi – cu atat mai mult intreaga putoare a scuipaturilor in fata si a tot atator rani pe cate lucruri bune le facuse El oamenilor. O, Doamne, de ce nu am fost noi atunci aici ca sa luam crucea Ta, si pe Tine sa Te ridicam pe maini si sa Te purtam? Asa am gandit toti, varsand lacrimi pe aceasta Cale a Durerii, ce s-ar fi prefacut in Rau al Durerii daca toate lacrimile varsate de crestini ar fi tasnit din el. Ferice de Simon Cirineanul, pe care judecata cea buna a lui Dumnezeu l-a adus aici in acea zi ca sa ia Crucea Domnului asupra sa si sa usureze chinurile Celui care S-a chinuit pentru toti oamenii.
In fata casei sfintei Veronica. De la fereastra casei sale, Veronica a vazut cumplitul alai. Fata desfigurata a lui Hristos a starnit compatimire in inima ei de fata – ea nu mai semana a fata omeneasca, ci mai degraba cu o bucata de panza murdarita de amestecul sangelui cu scuipatul, sudoarea si praful. I s-a facut mila de El fetei; a alergat inaintea Osanditului si cu o marama curata i-a sters fata. Mucenicul tacut nu a putut sa-i spuna „multumesc”, insa i-a rasplatit slujirea intr-un alt chip: pe acea marama a ramas zugravit chipul lui Hristos.
Iata-ne acum in locul unde s-a intalnit Nascatoarea de Dumnezeu cu Fiul. Cautandu-L incolo si incoace, ea a aparut dintr-o ulicioara si deodata s-a aflat fata in fata cu El. De-abia L-a mai recunoscut. Oare ea a nascut ASTA? Aceasta mare rana, de marimea omului? Din aceasta Rana s-a vindecat, insa, otravitul neam omenesc. El nu i-a zis nimic. Ea nu I-a zis nimic. Dar sufletele lor s-au inteles si s-au salutat. „Fiul meu”, s-a tanguit sufletul mamei, „primavara mea dulce, cum a pierit frumusetea Ta!”.
In fine, suntem aici. Inaintea stancii insangerate. Inaintea Golgotei. Este vremea amiezii. Intocmai vremea cand a fost inaltat pe cruce. Bataia ciocanului starneste ecouri in sufletele noastre. Aici am stat pana la ceasul al treilea al dupa-amiezii, sufletele noastre la picioarele crucii Lui; ah, fie ca sa le spele sangele Lui! In ceasul al saselea, natura s-a razvratit impotriva faradelegii omenesti: pamantul s-a cutremurat, pietrele au crapat, soarele si-a acoperit cu marama cernita fata sa. La ceasul al noualea, El Si-a dat duhul.
Doar Invierea putea sa rasplateasca atata patimire. Numai prin Invierea lui Hristos pot natura si constiinta noastra sa se impace.
(Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi, vol. I, Editura Sophia, 2002)
