Citat din FRATII KARAMAZOV (vol. I):

– Cine sint acesti detinatori de taine care accepta sa poarte povara nu mai stiu carui blestem pentru a ferici omenirea? Cind s-a vazut asa ceva? Ii cunoastem noi pe iezuiti si stim cite lucruri urite se spun pe socoteala lor! Cum ii infatiseaza insa poemul tau? Sint altfel, crede-ma, cu totul altfel decit ii prezinti tu… De fapt, menirea lor e sa alcatuiasca armata Romei in slujba viitorului imperiu mondial, in frun­tea caruia urmeaza sa fie suveranul pontif… asta e idealul lor. Un ideal care nu ascunde nici o taina si nici un fel de sublima melancolie… in fond, nu este decit cea mai vulgara rivnire de putere, o lacomie dupa josnicele placeri lumesti, dorinta de a subjuga… de a introna o noua stare de sclavie, in care ei sa joace rolul unor latifundiari… asta-i tot. Se prea poate ca pina la urma nici sa nu creada in Dumnezeu.

– As vrea totusi sa te intreb ceva: esti convins intr-adevar ca miscarea catolica din ultimele secole nu se rezuma decit la setea de putere, la dorinta de a dobindi unele satisfactii josnice?

– Ba pot sa-ti spun chiar mai mult: unul sin­gur ca el ajunge pentru a se descoperi, in sfirsit, adevarata idee calauzitoare a intregului catolicism roman, cu toate armiile si iezuitii lui, ideea suprema a acestei miscari. iti marturisesc cinstit: sint convins ca acest om unic n-a fost nici un moment absent din rindurile celor aflati in fruntea miscarii. Cine stie daca asemenea exceptii nu se vor fi gasit si printre inaltii pontifi romani! Poate batrinul asta afurisit, care, in felul lui, iubeste cu o nemasurata dragoste omenirea, mai exista inca si azi, si chiar in mai multe exemplare, sub infatisarea unor mosnegi singuratici ca si dinsul si unici in felul lor. Si nu printr-o simpla coincidenta, ci ca o organizatie, o uniune secreta, de mult injghebata pentru a pastra cit mai bine taina, despre care ti-am vorbit, ferind-o cu grija de lumea celor marunti si neputinciosi, pentru ca sa-i poata face fericiti. Trebuie sa existe asemenea asociatie, nu se poate sa nu existe. Mi se pare ca si masonii au la origine tot ceva similar, de aceea cred ca si sint priviti cu atita ura de catolici, care vad in ei niste concurenti, o sciziune a miscarii lor, cind, de fapt, ar trebuie sa fie o singura turma si un singur pastor…

Citat din IDIOTUL:

– Pavliscev era un spirit luminat si un crestin, un adevarat crestin, declara brusc printul. Cum a putut el sa treaca la o credinta care nu e crestina?… Catolicismul nu este de fapt o religie crestina! adauga el deodata, invaluind dintr-o privire scinteietoare intreaga societate.

– Asta-i cam prea mult, murmura „inaltul demnitar” si se uita cu mirare la Ivan Feodorovici.
– Cum vine asta, ca religia catolica nu este o credinta crestina? se rasuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinta este?

– Si totusi nu este o religie crestina! raspunse emotionat si peste masura de taios printul. Asta in primul rind, iar in al doilea rind catolicismul roman e chiar mai rau decit ateismul, iata parerea mea! Da! asta e parerea mea! Ateismul, de fapt, se margineste la negare, reduce totul la zero, pe cind catolicismul merge mai departe: predica un Hristos denaturat, un Hristos ponegrit si profanat, un Hristos care este contrariu celui adevarat! Catolicismul il predica pe Antihrist, va asigur, v-o jur! E convingerea mea intima pe care mi-am format-o de ani de zile si care m-a facut sa sufar cumplit… Catolicismul roman crede ca biserica nu poate sa traiasca pe pamint daca lumea intreaga nu este supusa puterii sale politice si striga: Non possumus.

Dupa mine, catolicismul nici nu este propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, si totul in el, incepind cu credinta, e subordonat acestei idei. Papa a pus stapinire pe pamint, pe un tron terestru si a luat sabia; de atunci totul merge asa, numai ca sabiei i-au mai adaugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstitia, ticalosia si crima; continuare »