Cuvantul αἵρεση provine de la verbul αἱρέομαι–οῦμαι si semnifica alegerea si preferarea unui anumit aspect dintr-o invatatura, aspect care este absolutizat in defavoarea intregului, a adevarului integral.

Din perspectiva Ortodoxiei, erezia este abaterea de la invatatura consacrata a Bisericii, asa cum a fost ea exprimata de Apostoli si de Parintii Bisericii, mai ales in Sinoadele Locale si Ecumenice. Spre exemplu, invatatura despre unirea celor doua firi in Hristos s-a exprimat la Sinodul IV Ecumenic, potrivit careia firea dumnezeiasca si firea omeneasca s-au unit „neamestecat, neschimbat, nedespartit si neimpartit” in ipostasul Cuvantului.

Cand se accentueaza firea dumnezeiasca in defavoarea firii omenesti, se cade in erezia monofizitismului. Cand se accentueaza firea umana in defavoarea celei dumnezeiesti si mai ales in defavoarea unitatii celor doua firi, se cade in erezia nestorianismului.

Cele de mai sus arata ca trebuie sa primim dogmele Bisericii, exprimate in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie, adica in textele Profetilor, ale Apostolilor si ale Parintii, dogme pe care ultimii le-au exprimat in Sinoade Locale si Ecumenice. Altfel se altereaza adevarul revelat al credintei, iar aceasta alterare se realizeaza prin rationamente si ganduri pioase referitoare la adevarurile dogmatice ale Bisericii. continuare »

La patruzeci de zile dupa invierea Sa, Hristos S-a inaltat la c ceruri, de unde venise, asa cum El insusi Ie-a spus candva ucenicilor Sai: Va sminteste aceasta? Daca veti vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai inainte? (loan 6, 61-62). Desigur, acest lucru nu inseamna ca, incepand din ceasul intruparii, Hristos nu a mai existat ca Dumnezeu in ceruri, ci inseamna ca avea sa urce acolo mai tarziu, cu trup omenesc. De altfel, coborarea Sa din ceruri se intelege ca bunavoire dumnezeiasca, nu ca mutare din loc.
In intervalul dintre inviere si inaltare, Hristos S-a aratat ucenicilor Sai de mai multe ori. El Ie-a dezvaluit acestora tainele imparatiei lui Dumnezeu, dupa cuvantul Sfantului Evanghelist Luca: …carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1,3).
Sarbatoarea imparateasca a inaltarii are o mare importanta pentru viata crestina si duhovniceasca, pentru ca este legata de indumnezeirea omului. In continuare, prin prezentarea celor mai importante aspectele hristologice ale acestui praznic imparatesc, vom incerca sa-i intelegem insemnatatea.

Pentru inceput, este necesar sa vedem ce anume spune Sfanta Scriptura despre inaltarea Domnului. Acest mare eveniment imparatesc este proorocit in Vechiul Testament si este infatisat in Noul Testament. Nu vom expune aici toate fragmentele care contin referiri la aceasta sarbatoare, ci numai pe cele mai graitoare, cu atat mai mult cu cat, in analiza care urmeaza, vom prezenta si alte texte care se refera la inaltarea lui Hristos.
In Vechiul Testament, exista profetii despre sfanta inaltare, asa cum exista pentru toate celelalte evenimente imparatesti. Profetul lezechiel a avut o vedenie care se refera cu certitudine la inaltarea lui Hristos: Atunci slava Domnului s-a dus de la prag si s-a asezat pe heruvimi. Iar heruvimii, intinzand aripile, s-au ridicat de la pamant inaintea ochilor mei si s-au dus insotiti de roti si s-au oprit la poarta cea dinspre rasarit a templului Domnului, si slava Dumnezeului lui Israel era asupra for (lezechiel 10,18-19).
O profetie si mai reprezentativa care se refera la inaltarea lui Hristos este cuprinsa in Psalmii lui David. intr-unui din acesti psalmi este scris: Suitu-S-a Dumnezeu intru strigare, Domnul in glas de trambita (Ps. 46, 5); iar intr-un alt psalm, se spune: Si a plecat cerurile si S-a coborat si negura era sub picioarele Lui. Si S-a suit pe heruvimi si a zburat; zburat-a pe aripile vantului (Ps. 17,11-12). continuare »