Sfantul Sinod Ecumenic al VI-lea, care a fost convocat in anul 680 d.H. (noiembrie) in Palatul Trulan din Constantinopol, a fost rezultatul a 50 de ani de divergente teologice si ecleziastice (secolul VII) asupra temei daca Dumnezeul-Om Hristos, desavarsit Dumnezeu si desavarsit Om, intr-un singur Ipostas (o singura Persoana), are doua lucrari si doua vointe sau doar o lucrare si o vointa.

Sinodul Sfintilor Parinti a condamnat hristologia monotelitilor, adica a celor care sustineau ca Hristos are doar o singura vointa si o singura lucrare, pentru ca aceasta hristologie nu era decat „o reinfatisare” mascata a ereziei monofizismului deja respins si condamnat (in cadrul Sfantului Sinod al IV-lea Ecumenic din anul 451 d.H.). Sinodul al VI-lea a indreptatit substantial teologia si stradaniile Sfintilor Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, si Maxim Marturisitorul impotriva ereziei monotelismului si a dogmatizat:

Sfantul Maxim Marturisitorul (580-662), mai intai egumen al Manastirii Hrisopolei de langa Constantinopol, s-a luptat pentru Ortodoxie vreme de multi ani fara vreun sprijin bisericesc „mai inalt”, in timp ce patriarhiile Rasaritului si Roma primisera erezia sub presiunea imparatului monotelit Constant al II-lea (641-668). Sfantul Maxim a strabatut pamantul si marea, de la Constantinopol pana la Roma, unde a avut o contributie decisiva in Sinodul din Lateran (649 d.H.) impotriva monotelismului, convocat de ortodoxul papa Martin (649-655). Sfantul Maxim a fost arestat si a murit in exil in Laziki. Cand era judecat, patriarhul eretic Petru al Constantinopolului i-a spus sa se uneasca cu Biserica Universala, care acceptase erezia, Sfantul Maxim i-a raspuns:

Dusmanii Ortodoxiei, patriarhii eretici ai Constantinopolului, Serghie (610-638), Pir (638-641, 654), Pavel al II-lea (641-653) si Petru (654-666), patriarhii eretici Macarie al Antiohiei (650-685) si Chir al Alexandriei (630-642), ereticul papa al Romei Honorius (625-638) si Stefan, Polihronie si Constantin au fost anatematizati de catre Sfantul Sinod al VI-lea. Patriarhul Serghie, condamnat ca eretic, era cel care, odinioara, purtand icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu pe zidurile Constantinopolului, salvase cetatea de arabi si de persi, pe cand imparatul Herakleios se afla intr-o campanie in Persia (626). Cu aceasta ocazie a fost alcatuit Imnul Acatist (Acatistul Buneivestiri) catre Nascatoarea de Dumnezeu.

Sfantul Maxim, singur impotriva intregii „biserici oficiale”, a fost conform marturiei istoricilor „prea mare teolog, care a pecetluit prin taria sa luptatoare si prin bogata sa contributie scriitoriceasca recursul teologic al ereziei monotelite”; de asemenea, „este greu sa se gaseasca un alt teolog care sa fi influentat mai mult mersul teologiei elin-ortodoxe in afara lui”.

Monotelismul si monergismul constituie componentele teologiei actualilor monofiziti „moderati” (severieni), adica a monofizitilor copti (din Egipt), a armenilor, etiopienilor, siro-iacobitilor si a indienilor din Malabar. Din nefericire, dialogul teologic contemporan din 1990 incoace, a ajuns la concluzia contrara Sinoadelor Ecumenice ca monofizitii mai sus mentionati sunt ortodocsi si ca Sfintii Parinti nu i-au inteles (i-au rastalmacit).

Proclamarea dogmei despre cele doua vointe si doua lucrari in Hristos de catre Sinodul al VI-lea Ecumenic, ii condamna de asemenea (implicit) si pe ereticii latini („biserica” romano-catolica papala), care cateva veacuri mai tarziu (secolul XIV), prin gura teologilor lor scolastici si ev-medievali si a filozofilor antipalamiti si anti-isihasti din Rasarit, aveau sa nege existenta lucrarii firesti in Dumnezeu, contrar Sfintilor Parinti de la Sinodul al VI-lea Ecumenic si intregii invataturi a Bisericii.

Condamnarea papei Honorius de catre un Sinod Ecumenic demonstreaza clar ca din punct de vedere ecleziologic este o minciuna inadmisibila mitul teologic al papilor despre „infailibilitatea” papei.

Opera legislativa (editarea Sfintelor Canoane) a Sinodului al VI-lea Ecumenic, precum si a celui de-al V-lea (553 d.H.) a completat-o Sinodul Ecumenic al cinci-saselea (Constantinopol, 691 d.H.).

traducere din neo-greacă de ieromonahul Fotie;

sursa: https://www.impantokratoros.gr

Inradacinat cu toata fiinta sa in pamantul bun al Evangheliei lui Hristos, Sfantul Maxim Marturisitorul (praznuit astazi, 21 ianuarie), acest „calugar contemplativ si vizionar teologic”, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Rasaritene, unul dintre cei mai remarcabili ganditori crestini ai tuturor timpurilor, deschide un larg orizont de intelegere si patrundere a sensului vietii, in care Iubirea – agapica, duhovniceasca – detine locul primordial. Insasi calatoria lui prin vremelnicie reprezinta cea mai frumoasa si mai vie cuvantare despre aceasta regina a virtutilor, care „dupa calitatea ei este asemanare cu Dumnezeu pe cat cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, betie a sufletului; dupa efectul ei, izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei” (Sfantul Ioan Scararul).

Iubirea dumnezeiasca a Sfantului Maxim a coplesit cu entuziasmul ei judecata lumeasca si simtirea fireasca a trupului. Ea l-a transpus in alt plan al realitatii, in care mintea nu mai sufera nici o intrerupere in intelegerea celor ceresti, iar durerile si moartea sunt dorite si socotite adevarate bucurii. Astfel, in zguduirea credintei si amenintarea ei din toate partile, Sfantul Maxim devine sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea nepatata a invataturii ortodoxe despre doua lucrari si doua vointe distincte in Hristos. Ca un mare aparator si traitor al iubirii, a inteles ca lui ii revine misiunea de a arata cu claritate cum ca in Hristos-Iubirea se descopera sensul si scopul creatiei: unirea marginitului cu nemarginitul, a firii umane cu cea divina intr-o depasire minunata si tainica ce nu transforma firea umana in fire divina, nici firea divina in fire umana, ci care reinnoieste firea umana, conferindu-i un mod dumnezeiesc de a fi. Aceasta depasire care duce firea umana la desavarsire poarta, pentru Sfantul Maxim, numele de IUBIRE, si nu orice iubire, ci iubirea care se smereste, singura in stare sa mentina pe crestini pe „calea imparateasca” si sa aduca cu sine adevarata pace a Bisericilor.

„Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta”, declara cu tarie Sfantul Maxim, nevrand in nici un chip sa accepte solutia diplomatica a autoritatilor care urmareau prin formule de compromis si prin taceri echivoce salvarea unitatii Imperiului cu pretul ereziei. Imobilizat, impins, lovit cu pumnii si picioarele, acoperit de scuipari din crestet pana in varful unghiilor, ocarat si blestemat – dupa cum ne dovedesc actele martirice – el le opune solutia eshatologica si ascetica a marturisirii si martiriului. Indemnat sa rosteasca cu gura impotriva a ceea ce crede cu inima, Sfantul Maxim sustine ca orice om se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei, pe fata si fara nici o reticenta, deoarece

Asadar, nu-i suficienta nici credinta launtrica, nici dragostea nemarturisita in afara, oricat de sincera si de fierbinte ar fi. Si pentru ca n-a voit nicidecum sa renunte la opozitia impotriva invataturii monotelite – o singura vointa in Hristos – i se taie limba si mana dreapta, „ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici in scris”. Insa nimeni si nimic nu il poate opri sa preaslaveasca Iubirea, nici chiar taierea limbii de catre uratorii de Dumnezeu, caci cu limba faptelor sale graieste mult mai multe decat cu cuvantul. continuare »