Suntem iarăşi în preajma Crăciunului.

Ne-am apropiat oare noi sufleteşte de el?

Asemenea măsurători de distanţe sufleteşti nu ne pot fi indiferente, dacă avem o cât de mică credinţă în Dumnezeu şi în adevărul că rosturile şi bucuriile vieţii nu pot fi temeinic împlinite decât în măsura în care procesul de asimilare cerească a făcut ceva spor înlăuntrul fiinţei noastre omeneşti.

Să ne întrebăm, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie să fi făcut noi pentru a putea zice azi că de Crăciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din anul acesta şi prin isprăvile gastronomice de care ne pregătim, ci şi printr-o orânduire nouă a sufletului, a adevăratei noastre vieţi?

Iar răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor şi legilor respectate, un examen tehnic asupra conformării la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei creştine: ai furat, ai nedreptăţit, ai respectat poruncile în ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebaţi dacă a fost ceva viu sufleteşte în noi, vom fi întrebaţi ce disoluţii sufleteşti adânci s-au întâmplat în noi şi ce reconstrucţii interioare pe un alt plan, de jertfă, de prefacere vie. Cineva care ar cerceta apropierea noastră sufletească de Mântuitorul, ne-ar coborî în acele adâncuri de rană vie în care a fost coborât bogatul căruia Mântuitorul îi cerea o totală disoluţie a structurii lui lăuntrice, vinderea tuturor bogăţiilor, arătându-i că simpla conformare oarecum contractuală faţă de porunci, simpla atitudine aparent corectă dar lipsită de prefacerea vie interioară, nu-l pot apropia pe om de cer şi de mântuire. continuare »