Gândirea europeană modernă, în special Revoluţia Franceză, prin votul din 27 august 1789 al Adunării Constituante, a decretat că „principiul oricărei suveranităţi rezidă în principal în naţiune, şi nici o altă adunare ori individ nu poate exercita autoritate dacă nu este delegată explicit de către naţiune”. Astfel, naţiunea, după Abbè Sieriès, este reprezentată de a treia stare (K.D. Gheorgoulis, „Ethnos”, ThHE 5, p. 357-359). Aşadar, naţiunea a fost instituită ca uniune politică, ca Staatsnation (Gheorgoulis, „Ethnos”, p. 357-359). Şi în spaţiul grecesc, toate Constituţiile au considerat naţiunea drept principiul fundamental al unităţii sistemului de guvernământ grecesc, deoarece „toate autorităţile derivă din naţiune/éthnos” (To sýntagma tis Elládos 1975/1986/2001, Introducere de Antónis Manitákis, ed. Sakkoúlas, Atena-Tessalonic 2001, art.1,3).

Aceste idei ale iluminismului european au pătruns şi în spaţiul creştinismului răsăritean, desfăcând legătura armonică dintre naţiune şi credinţa creştină, trăită prin intermediul experienţei vieţii duhovniceşti a Bisericii. Conştiinţa naţională a luat amploare, accentuând particularităţile proprii faţă de alte naţionalităţi şi dezvoltarea unei autorităţi de stat hipertrofiate. Acest lucru a avut drept consecinţă dezvoltarea unei geopolitici moderne a Ortodoxiei, urmaşă a celei postbizantine. Principiile ştiinţei geopoliticii, aşa cum au fost ele stabilite de către François Thual, pot fi rezumate la trei categorii: a. naţiunea şi statul se constituie complementar, întărindu-se unul pe celălalt, în vederea alcătuirii unui teritoriu, a unui areal naţional, precum în cazul Franţei, Marii Britanii, Spaniei etc.; b. autodeterminare reconstitutivă, urmată de înfiinţarea unui stat naţional, care să cuprindă un teritoriu geografic, în cadrul unei eliberări naţionale şi a conflictelor cu vecinii, situaţie întâlnită în Balcani şi în Caucaz; c. constituirea unui stat, apoi rezolvarea conflictuală a situaţiei teritoriale şi, în faza finală, alcătuirea şi instituirea unei identităţi naţionale, lucru realizat mult mai târziu, precum în cazul Americii Latine. Aceşti factori stabilesc o tipologie generală a relaţiilor dintre spaţiul geografic şi autodeterminare. O componentă comună o constituie moştenirea religioasă, care este unul din cele două elemente-cheie ale autodeterminării unui ansamblu populaţional, celălalt element-cheie fiind originea comună şi viziunile comune, în special în cadrul istoric pe care-l cercetăm, eliberarea din jugul otoman (vezi Fr. Thual, I klironomiá tou Vyzantíou, geopolitikí tis Orthodoxías, ed. Roés, Atena 2000, pp. 22-23). continuare »