Vi se pare că Biserica Ortodoxă se interesează prea puţin de criza mondială, şi acest lucru vă roade. Cum „se interesează prea puţin”? Cine ar putea dori pacea mai mult decât chinuiţii şi mucenicii? Asta o scriu nu ca laudă de sine, ci doar mărturisind faptele istorice confirmate. Şi pe limba dvs. puteţi găsi cărţi, istorii şi însemnări de călătorie în care sunt descrise pătimirile şi chinurile de veacuri ale popoarelor ortodoxe. Acestea, însă, arată doar o măruntă parte a nedescrisului adânc de pătimire prin care au umblat sute de ani popoarele ortodoxe. Dacă popoarele bogate şi libere doresc pacea, ele o doresc, mă tem, pentru o viaţă în confort, neaducătoare de folos; iar când popoarele chinuite şi sărace doresc pacea, ele o doresc ca pe o odihnă trebuincioasă. Este firesc, deci, pe deplin firesc ca Biserica Ortodoxă,ca ocrotitoare şi hrănitoare a sufletului popoarelor ortodoxe, să dorească din toată inima pace în lume – pacea, nu războiul. De aceea se înalţă dimineaţa şi seara în bisericile noastre rugăciuni „pentru pacea a toată lumea”. De ce rugăciuni? Fiindcă noi, ortodocşii, credem că pacea pe pământ este dar al lui Dumnezeu, la fel ca vremea bună, şi rodirea, şi ploaia, şi sănătatea, şi însăşi viaţa. De aceea ne rugăm Dăruitorului tuturor darurilor bune să dăruiască pace lumii.
Ştiţi şi dvs. că pacea este o urmare a virtuţii, nu o chestiune de abilitate. Ştiţi că îngerii lui Dumnezeu, deasupra peşterii de la Betleem, în cântarea lor au vorbit mai întâi şi apăsat despre slăvirea lui Dumnezeu, şi apoi despre pacea pe pământ: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,şi pe pământ pace, întru oameni bună voire. Cei ce nu încep prin a-L proslăvi cu credinţă şi rugăciune pe Făcătorul lor Cel Preaînalt cum pot avea pace în suflet, şi cum pot da lumii ceea ce n-au în sine? Apoi, ştiţi spusa lui Pavel despre Hristos: El este pacea noastră. Şi ce să mai zic? Ştiţi toată Evanghelia lui Hristos, care este în esenţă singura Carte despre Pace care există în lume. Şi ştiind toate acestea, cum aţi putea şi dvs. să gândiţi altfel decât că pacea este urmare a virtuţii, nu o chestiune de abilitate, şi că pacea poate fi atinsă doar prin virtute, nicicând prin abilitate? Luaţi ca exemplu o familie în care bărbatul şi femeia, amândoi fără virtute, păstrează pacea între ei doar prin abilitate. Oare pacea dintr-o asemenea familie poate fi trainică? Iar în familia unde Dumnezeu este slăvit, unde domneşte cinstea, acolo nu se vorbeşte despre pace, fiindcă în ea este deja pace de la sine, ca urmare a virtuţii. La fel, să zicem, precum căldura sau lumina este urmare a focului. Aşa este şi într-un popor, şi în întreaga omenire. Dacă virtutea n-ar fi şubrezită în lume, nu s-ar vorbi atâta despre pace. continuare »