In doar cateva zeci de pagini, cartea „Papismul ieri si azi”, editata recent de eruditii si foarte misionarii parinti de la Sfanta Manastire Paraklitu – Grecia, ne descopera cauzele pentru care papalitatea s-a instrainat de Biserica lui Hristos, alegand puterea lumeasca in locul harului si slavei dumnezeiesti. Lucrarea are meritul de a fi redactata intr-un limbaj pe inteles si intr-un duh foarte echilibrat, urmarind marturisirea adevarului cu dragoste, „sine ira et studio”. Cuvintele noastre sunt de prisos in fata dovezilor istorice, a cuvantului Sfintilor Parinti si, indeobste, al Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Vom reproduce in cele ce urmeaza un fragment semnificativ din aceasta carte, care apare in limba romana in traducerea parintelui ieroschim. Stefan Nutescu, recomandand-o cu caldura oricarui crestin dreptslavitor.

„De la sfarsitul secolului al IV-lea, pana in secolul al VI-lea, diferite rase germane barbare (francii, gotii, longobarzii, vandalii s.a.) au inundat si au cucerit eparhiile prospere ale Imperiului Roman de Apus, luand in robie populatiile bastinase si schimband radical situatia social-culturala din zona. Colonistii barbari – intre care rolul principal l-au jucat francii –, in incercarea lor de a se civiliza, imbratiseaza Crestinismul, insa il amesteca cu elemente idolatre. Cu acest fel de crestinism problematic intra si in cler, indepartandu-i treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericeasca. Acesti episcopi franci traiesc insa ca «nobilii» mireni ai epocii lor (contii, ducii s. a.): detin functii lumesti, participa la expeditii militare, poarta uniforme militare etc. Iata cum descrie Sfantul Bonifatie, in Epistola sa catre papa Zaharia, in 741, situatia bisericeasca din Galia Romana, unde predominau episcopii franci:

Credinta este calcata in picioare. Timp de optzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat in sinod si nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care participa la incursiuni militare imbracati cu echipament militar complet, ucigand cu mainile lor fara deosebire crestini si idolatri.

(Pr. prof. Ioannis S. Romanidis, Romiosini-Romania-Rumeli, editura Purnaras, Tesalonic 1975, p. 322.)

In fata acestui peisaj sumbru, pe care l-a creat invazia barbara, episcopul Romei sta, de obicei, la inaltimea misiunii sale duhovnicesti si isi asuma rolul de conducator al natiunii pentru protectia romanilor inrobiti. Unii papi, insa, pentru a-si intari tronul lor, au urmat o tactica lumeasca. Scot in evidenta cu emfaza autoritatea lor bisericeasca, prezinta tendinte de suprematie si se inconjoara de stapaniri politice. De pilda, in 754 papa Stefan II accepta autonomia politica a Bisericii Romei pe care i-o ofera regele francilor, Pepin cel Scurt. Astfel continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=PpCMB5syQyY]

E bine de stiut ca asemenea persoane nu pot fi de incredere in totalitate, caci unul dintre planurile masonilor este de lansa ei insisi dezvaluiri socante despre masonerie, in care strecoara minciuni pentru a ne duce pe piste false.

Restul interviul il gasiti aici.

„Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei cati murdaresc sfanta credinta cu eresuri sau incheie vreo intelegere cu ereticii!”
Sfantul Efrem Sirul

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=IdlYrSeHneI&feature=player_embedded]

DOWNLOAD: (valabil timp de 10 zile, incepand din data 03.06.2010.)

UPDATE:Vedem ca si reprezentatii Bisericii Ruse se milogesc la papistasi si se mai si lauda ca merg si se roaga alturi de ereticii catolici

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=81Qq50cn6JU]

“Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori.”(Matei 7:15)

Pe ereziarhul Tihon Ivanov, cel care apare surprins in aceste imagini, il putem gasi pe site-ul oficial al Patriarhiei Bulgariei, alaturi de ceilalti sinodali, la pagina https://www.bg-patriarshia.bg/index.php?file=bishops.xml, pe al treilea rand de poze de sus in jos (in partea stanga).

In vremurile de astazi, cand apostazia este confundata cu Ortodoxia, cei sinceri totusi pot observa cum erezia ecumenismului patrunde ca un sfredel, tot mai adanc, in jurisdictiile bisericilor oficiale, ce par a fi unite doar in neadevar.

O alta dovada edificatoare, pe aceeasi “frecventa” cu prima, este si ce a declarat “Mitropolitul” Filaret de Minsk si Slutsk, exarhul Patriarhiei Moscovei peste intreaga Bielorusie, ce se poate citi la

https://www.catholica.ro/2010/05/07/este-timpul-unor-pasi-decisivi-spre-unitate/ :

Acum este timpul pentru Bisericile Ortodoxa si Catolica sa faca pasul spre unitate, si pentru Papa Benedict al XVI-lea si Patriarhul ortodox al Moscovei sa se intalneasca. […] Conform Mitropolitul Filaret a sosit timpul sa se faca pasi decisivi pe drumul unitatii. Liderul ortodox a spus ca ambele Biserici cauta unitatea deplina, lucru pe care l-a constatat din intalnirile avute cu reprezentantii Bisericii Catolice.

Acestei declaratii blasfemiatoare si inselatoare, extrem de potrivita pentru a-i fi opusa, socotim ca este, autoritatea chiar a unui sfant rus, anume Sfantul Ioan de Kronstadt (+1908):

Care dintre ortodocsi nu ar dori unirea cu toti catolicii sau luteranii si sa fie una cu ei in Hristos, o singura Biserica, o singura obste a celor credinciosi! Care insa, dintre aceste-zise biserici, mai ales dintre intai-statatorii numiti papi, patriarhi, mitropoliti, arhiepiscopi si episcopi, xiondzi sau pateri se va invoi sa se lepede de ratacirile sale? Nici unul. Iar noi nu putem sa ne invoim la invatatura lor eretica fara sa aducem vatamare mantuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele de neunit – minciuna cu adevarul?

Dar ce este de facut in aceste imprejurari tulburi, pentru cei mai multi dintre credinciosi si care sunt reperele la care ei trebuie sa se raporteze, atunci cand mai toti duhovnicii ii indeamna la nejudecarea pacatelor [de fapt in acest caz este vorba de o veche confuzie intre pacat si erezie] si ramanerea in ascultare, fata de episcopii care nu Il urmeaza pe Hristos?

Tocmai in astfel de momente trebuie sa cautam cuvant de invatatura la Sfintii Parintii, cei prin care a lucrat si lucreaza Dumnezeu si dupa marturiile carora ar trebui sa se ghideze episcopii si toti ceilalti povatuitorii duhovnicesti, chiar daca cuvantul lor este greu de purtat.

Atunci cand Credinta e primejduita, porunca Domnului este de a nu pastra tacere. Daca e vorba de Credinta, nimeni nu are dreptul sa zica: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un carmuitor? Nici acesta nu doreste sa aiba vreun amestec. Sau un sarac care de-abia isi castiga existenta?… Nu am nici cadere, nici vreun interes in chestiunea asta”. Daca voi veti tacea si veti ramane nepasatori, atunci pietrele vor striga – Sfantul Theodor Studitul, Epistola II, 81.

Iar Sfantul Ioan Gura de Aur, in talcuirea Epistolei catre Evrei, ne spune foarte raspicat:

Daca episcopul sau clericul este viclean in chestiunile credintei, atunci fugi si leapada-te de el, nu numai ca de un om, ci chiar si inger din cer de-ar fi.

Sa fim cu luare aminte la aceste indemnuri si sa nu nesocotim, fie si din nestiinta, marturia lasata noua de catre Sfantul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, ultimul stalp al Ortodoxiei la sinodul talharesc de la Ferrara-Florenta (1438-1439), de unire cu papistasii:

Credinta noastra este dreapta marturisire a Sfintilor Parinti ai nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne infatisam inaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosenie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. In materie de credinta nu exista concesie. Chestiunile credintei nu admit iconomia.

Intarire de la Hristos!

sursa: primit pe mail

Mai adaugam faptul ca noi nu suntem lasati de izbeliste de Dumnezeu, fara vreun povatuitor, cu discernamantul necesar pentru aceste vremuri. Si e musai sa tinem de ei si sa le dam ascultare pana cand vor ramane in duhul Sfintilor Parinti. Prin urmare, atata timp cat Parintele Arsenie Papacioc si Parintele Justin Parvu nu au de gand sa se lepede de ierarhii lor, nici noi nu trebuie sa facem altfel. Sa mergem sa cerem sfat de la sfintiile lor si daca apartinem de alt ierarh considerat de noi apostat, iar unul din cei doi Parinti ne vor zice sa ne lepadam de el (sa nu-l mai pomenim sau sa nu mai participam la slujbele oficiate de acesta), atunci asa sa facem, dar nu de capul nostru. Credem ca bunul Dumnezeu, din acest motiv ii mai tine in viata pe acesti stalpi ai Ortodoxiei, cu toate ca ei traiesc mai mult in suferinta, insa este nevoie de sfaturile lor pentru incercarile cu care ne confruntam. Har in BOR este deocamdata si e posibil sa fie pana la sfarsit, tocmai pentru acei unu, doi … zece ierarhi care nu au tradat credinta. Care sunt acestia? Cine suntem noi sa discernem? O fi doar unul, dar noi vedem doar putregaiul. Garantia ca mai este har o avem de la acesti mari duhovnici cu viata sfanta, pe care Dumnezeu nu-i va lasa in inselare in probleme ce tin de mantuirea unui neam intreg. Deci nu va plecati urechile la alti oameni, ci mai intai cereti sfat acestor duhovnici. Lucrurile sunt foarte subtile si trebuie mult discernamant, nu ascutimea mintii. Sa ramanem in Biserica, caci ea nu inseamna patriarhul sau vreun episcop, ci noi suntem Biserica, alaturi de ierarhii necazuti din har, in frunte cu Arhiereul Ceresc, Iisus Hristos. Sa nu ne avantam noi in pareri personale despre unul sau altul, ci in sfat cu marii duhovnici, care impartasesc duhul Sfintilor Parinti, sa ne vedem de mantuirea nostra si sa lasam judecata si clevetirea aproapelui, rugandu-ne pentru pacatele noastre  si pentru luminarea mintii.

Nu exista premize biblice ale erorilor papalitatii, asa cum nu exista acoperire revelationala obiectiv valabila pentru greselile ereziarhilor tuturor vremurilor.

Afirmatia aceasta este ortodoxa si formularea ei, absolut corecta. Biserica noastra nu poate renunta la nicio iota si nicio cirta din ea, fara sa se expuna primejdiei de a aluneca pe povirnisurile prapastioase ale cailor batatorite de eterodocsi, fara a cadea in ireparabila greseala de a consimti sa cada la tranzactii oneroase asupra depozitului de credinta pe care l-a mostenit de la Mintuitorul Hristos, si pe care l-a formulat (definit), conservat si aparat cu atita intelepciune si dirzenie vreme de aproape doua milenii.

Si totusi, vorbim si noi, crestinii ortodocsi rasariteni, de premizele biblice ale erorilor papalitatii si ale altor comunitati crestine iesite din fagasul traditional al Bisericii celei una. De fiecare data, insa, insotim acest fel de a vorbi de precizarea expresa ca ceea ce numim, in virtutea obisnuintei, premize ale erorilor eterodocsilor, sint „premize” numai intrucit au fost ridicate la acest rang si calificate ca atare de cercuri teologice-bisericesti care zac in afara Ortodoxiei. In realitate, aceste „premize” sint simple pretexte de evadare doctrinara din limitele Revelatiei divine impartasita oamenilor, menite sa camufleze lipsa de concordanta a unor formulari dogmatice inovatoare, de data tirzie si de obirsie dubioasa, cu invatatura lui Hristos, atita cit este ea consemnata in scripturile inspirate.

Inovatiile doctrinare in numele carora a fost sfisiata unitatea Bisericii crestine nu pleaca de la Biblie, nu-si au izvorul in ea, nu Biblia este aceea care ar fi dat impulsul formularii lor. Daca era altfel, este neindoios ca s-ar fi sesizat de mult crestinatatea cea oarecind una si ar fi procedat in consecinta, valorificind aceste impulsuri de dogmatizare in deplinatatea ei. Roadele acestui supliment de dogmatizare ar fi intrat, normal, in patrimoniul doctrinar al intregii crestinatati si Biserica lui Hristos ar fi fost crutata de calamitatile cutremurelor care i-au zdruncinat cu atita violenta cele douazeci de veacuri de existenta institutionala.

Faptul ca tocmai ramura apuseana a Bisericii crestine – si mai ales ea – manifesta ciudata predilectie de a fauri periodic dogme noi, trebuia sa dea loc la nedumeriri, cum s-a si intimplat, trebuia sa stirneasca luari de pozitie si proteste pe cit de energice, pe atit de justificate, – cu atit mai virtos cu cit ceea ce se dogmatiza in Apus, tintea nu la o cit mai deplina preamarire a lui Dumnezeu, ci la ingrosarea inadmisibila a gloriei papilor Romei.

Fripti de arsita duhului pustiitor al stapinirii de multe, episcopii Romei au pierdut, cu vremea, orice farima de cuviinta crestineasca, de umilinta apostoleasca si de masura omeneasca, transformindu-se in purtatori exclusivi ai puterii celor doua sabii, auto-investindu-se cu prerogativa hulitoare de atotstapinitori, pe pamint si in cer[1]. Revendicind zgomotos pentru sine monopolul conservarii si dezvoltarii doctrinei crestine, papalitatea procedeaza simultan la despuierea ocirmuirii sinodale bisericesti si a stapinirii lumesti de atributiile cu care le-a inzestrat Dumnezeu, prin Fiul Sau. Vremurile smolite ale Evului-Mediu stau marturie despre reusita vremelnica a ofensivei de asezare a papalitatii pe scaunul cel mai de sus al ierarhiei valorilor umane. E epoca in care imperialismul papal invadeaza, triumfator, istoria continentului nostru. Regii si imparatii tremura inaintea papei si pasind umiliti, pe jos, ii duc calul de friu: coroanele lor sint in miinile lui, el le distribuie si tot el le doboara de pe crestetele celor care cuteaza sa schiteze cel mai mic gest de semetie sau independenta personala. Pe recalcitranti, ii nimiceste dezlegind pe supusii lor de juramintul de fidelitate ce-l datorau detinatorilor puterii de stat.

O atit de nemasurata putere, concentrata in miinile unui singur om, trebuia pusa la adapost de capriciile si surprizele vremurilor schimbacioase. Sinodul de la Vatican a purtat grija de acest lucru. Conditiile dubioase in care a fost dogmatizata la 1870 infailibilitatea papei, intereseaza mai putin la acest loc [2]. Fapt este ca prin definitiile acelui sinod de pomina, episcopul Romei devine de drept ceea ce se inversunase a se arata prin toate manifestarile sale de pina atunci: „summus episcopus”, vicarul lui Hristos pe pamint. Cind vorbeste el ex cathedra, orice replica devine nula si neavenita. „Roma locuta, causa finita”. Practic, orice viitor sinod ecumenic devine inutil.

De-acum inainte, tot ceea ce poate furniza un simulacru de justificare nemasuratului orgoliu al papalitatii imperialiste, va fi pus la contributie in scopul sprijinirii si intaririi vointei sale de putere nelimitata. Biblia insasi va fi solicitata – si obligata – sa motiveze, retrospectiv, pasiunea inovatoare a papalitatii.

Aceasta procedura poate aparea ca neomenoasa si scandaloasa in fata constiintelor crestinesti de toate confesiunile – cea romano-catolica inclusiv -, dar nicidecum inadmisibila si infructuoasa mai ales, din clipa in care papalitatea detine, prin definitie sinodala, plenitudinea magisteriului invatatoresc, iar Comisiunea biblica a Vaticanului vegheaza ca tot ceea ce este defavorabil Sfintului Scaun sa fie taxat si infierat ca fals. Elasticitatea textelor biblice – cum dovedeste istoria bisericeasca – a incurajat pe toti ereziarhii sa-si acopere cu autoritatea scripturilor inspirate, interpretate tendentios, vatamarile pricinuite de ei integritatii si curatiei invataturii de credinta a Bisericii lui Hristos. continuare »

Scrisoarea Sinaxei Clericilor si Monahilor catre Sfantul Sinod al Bisericii Greciei

8 octombrie 2009

Catre Respectabila Ierarhie a Bisericii Greciei

Preafericite, Inaltpreasfintiti si Sfinti Arhierei,

In ultimele zile, datorita apropiatei Adunari din Cipru a plenului Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic dintre ortodocsi si romano-catolici, se pregateste din partea Patriarhiei Ecumenice o incercare de ponegrire, de calomniere, de intimidare si reducere la tacere a tuturor acelora care si-au exprimat in ultima perioada impotrivirea la deschiderile ecumeniste actuale si la demersul Dialogului Teologic. Aceasta incercare a luat o expresie oficiala in doua scrisori: una a Sanctitatii Sale, Patriarhul ecumenic, kir Bartolomeu, catre Preafericitul Arhiepiscop al Atenei si a toata Grecia, kir Ieronim, si una a Inaltpreasfintitului Mitropolit Ioan de Pergam catre toti Inaltpreasfintitii Mitropoliti ai Bisericii Greciei. In ambele scrisori se observa elemente ale unei tactici de interventie si de imixtiune in problemele interne ale Bisericii Greciei, de dezorientare si de raportare selectiva la fapte si hotarari, precum si o totala lipsa de argumente si de motive intemeiate. Din stilul si continutul scrisorilor reiese desconsiderarea Bisericii Greciei, a Inaltpreasfintitilor Mitropoliti ai Ei, a clericilor si monahilor Ei, a profesorilor Ei de Teologie si a poporului Ei credincios. Pe toti acestia ii considera vinovati de „tendinte zelotiste”, dispozitie schismatica, lipsa de informare, „neglijenta”, „nerespectare a hotararilor sinodale”, „patima, fanatism sau mania auto-afirmarii”. Este binecunoscuta tactica afurisirilor si a condamnarii publice, care nu intelege a acorda dreptul la replica, e incapabila a accepta o alta opinie si desfiinteaza pe oricine ar incerca sa o emita. Aceasta tactica, care se rezuma la convingeri cu forta, la conducere, calauzire, impunere totalitare si la sclavie bisericeasca. Este evidenta dispozitia celor doi inalti demnitari de a interveni in problemele interne ale Bisericii Greciei. Prin catalogari si sugestii necuvenite, prin santaje si amenintari indirecte se incearca conducerea si manipularea ierarhilor si urzirea artificiala a hotararii lor. Biserica Greciei este chemata, in felul acesta, sa-i condamne in esenta pe propriii Ei episcopi, pe clericii Ei, pe monahii Ei si pe poporul Ei credincios, care au semnat si continua sa semneze „Marturisirea de Credinta impotriva Ecumenismului”, de vreme ce, conform Patriarhul Ecumenic, „necondamnand, dar acceptand prin tacere… creeaza problematizare (neliniste) nu doar turmei Ei, ci si celorlalte Biserici Ortodoxe care sunt in comuniune cu Ea”.

Daca Biserica Constantinopolului ar fi avut o turma sensibila la evenimentele ecumeniste, ar fi infruntat aceleasi nelinisti si aceleasi bune problematizari. Biserica traditionala a Greciei nu numai ca nu creeaza probleme comuniunii cu celelalte Biserici Ortodoxe, ci tocmai pe Ea si pe fortele Ei teologice sanatoase si viguroase se sprijina intotdeauna fratii nostri de aceeasi credinta, dupa cum s-a putut observa si din larga primire interortodoxa a „Marturisirii”. Si ne intrebam cu durere in suflet, daca Patriarhul Ecumenic a luat in calcul vreodata nu doar problematizarea, ci durerea profunda, deznadejnea si marea sminteala pe care o provoaca el insusi turmei ortodoxe prin partasia cu ereticii. Textul „Marturisirii de Credinta” este criticat pentru ca, chipurile, in el „exista samanta schismei”. Si ne intrebam: cum prezinta cu atata usurinta drept schismatice cele proprii credintei noastre? Sunt schismatici Sfintii si Parintii Bisericii noastre, care au legiuit si au dogmatizat Adevarul si scumpatatea Credintei noastre Ortodoxe? Nu cumva aceasta confirma inadmisibila teza mai veche a Patriarhului, conform careia stramosii nostri, care ne-au lasat ca mostenire schisma, au fost victimele nefericite ale sarpelui-incepatorul rautatii si se afla deja in mainile lui Dumnezeu, Dreptul Judecator? (Επίσκεψις, 30.11.1998). In ambele scrisori se invoca continuu hotararile panortodoxe referitoare la continuarea Dialogului Teologic cu eterodocsii. Aceste hotarari nu au fost puse la indoiala niciodata de catre cei ce critica ecumenismul, cu toate ca, desigur, ele nu constituie o descoperire divina si nici nu au o putere mai mare decat hotararile Sinoadelor Ecumenice si decat invatatura si constiinta dogmatica a Bisericii. Critica exercitata se refera in principal la deschiderile, actiunile si textele care nu s-au facut in baza vreunei hotarari panortodoxe si nu au fost girate sinodal niciodata, ci, dimpotriva, au fost intampinate negativ de partea ortodoxa. Este vorba despre punerea in practica si acceptarea de facto a panereziei ecumenismului.

In scrisoarea sa catre Preafericitul Kir Ieronim, Patriarhul Ecumenic sustine: „contactele cu eterodocsii sunt aprobate prin hotarari sinodale de catre toate Bisericile Ortodoxe“. Noi punem intrebarea:
Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea Patriarhului Ecumenic la liturghiile catolice de la Vatican?
Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea ereziarhului Papa la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxa si schimbarea sarutului liturgic cu Patriarhul Ecumenic? Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea la rugaciunile in comun si la actele de cult cu eterodocsii?
Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au facut acceptabile pentru partea ortodoxa teoriile eretice ale ramurilor, Bisericilor surori, celor doi plamani, a acceptarii botezului eterodocsilor?
Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au recunoscut Vaticanul drept Biserica si pe Papa drept episcop canonic, coresponsabil pentru pastorirea crestinilor?

Invocarea insistenta a hotararilor sinodale si fetisizarea lor face cu totul lipsita de credibilitate argumentatia celor doua scrisori, de vreme ce – dupa cum se dovedeste, multitudinea acestor actiuni ale lor au fost realizate in lipsa, peste sau chiar contra unor hotarari sinodale. Semnalam, de asemenea, cunoscuta tactica a liniei duble de plutire. O linie foarte ortodoxa in cadrul Conferintelor Panortodoxe si in calatoriile prin Mitropoliile Greciei si in Sfantul Munte si o alta linie ecumenista in contactele cu eterodocsii. Nu ceea ce este da, da si ceea ce este nu, nu; ci uneori da, alteori nu. De pilda, hotararile celei de a III-a Conferinte Panortodoxe Presinodala (1986) pe care o invoca Patriarhul Ecumenic, au fost incalcate in mod repetat intr-un asemenea masura, incat de-acum ele constituie o litera goala. Mentionam ca pe un exemplu semnificativ textul final al celei de-a IX-a Adunari Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre, care a fost semnat in comun si cu reprezentantii ortodocsi si in care se declara ca „marturisim Biserica cea Una, Sfanta, Universala si Apostolica, dupa cum este marturisita Ea de catre Simbolul niceo-constantinopolitan (381). Orice biserica (nota: care participa in Consiliul Mondial al Bisericilor) este Biserica Universala, si nu doar o parte a Ei. Fiecare biserica este Biserica Universala, dar nu in integralitatea ei. Fiecare biserica isi desavarseste universalitatea ei, atunci cand este in comuniune cu celelalte biserici” (Porto Alegre, februarie 2006). In tot ceea ce priveste Dialogul Teologic Bilateral cu romano-catolicii din cadrul Comisiei Mixte Internationale pentru Dialogul Teologic, este evidenta abaterea de la hotararile si angajamentele panortodoxe.

Este semnificativ faptul ca memoriile Intaistatatorilor ortodocsi pe care le invoca doar selectiv Inaltpreasfintitul Mitropolit de Pergam, pun ca si conditie prealabila pentru continuarea Dialogului si schimbarea tematologiei lui, condamnarea anterioara, in esenta, a Uniatiei. Desigur, problema Uniatiei nu a fost dezbatuta nici la Belgrad in 2004, nici la Ravenna in 2007, in cadrul respectivelor intruniri ale Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic. Mai mult, in Textul de la Ravenna se face o delimitare indirecta, dar foarte evidenta, intre tema Uniatiei si ceea ce se dezbate in faza prezenta a Dialogului. Textul de la Ravenna mentioneaza: „Din anul 1990 pana in anul 2000, tema principala care a fost dezbatuta de Comisie a fost cea a „Uniatiei” (Textul de la Balamand din 1993, Baltimore, 2000), tema pe care o vom examina mai departe in viitorul apropiat. In prezent, depasim aceasta tema care s-a expus la sfarsitul Textului de la Valaam si studiem teme referitoare la comuniunea bisericeasca, sinodalitate si autoritate”. Lasam la o parte inadmisibila si provocatoarea trecere sub tacere si absenta la Ravenna a condamnarii Uniatiei prin hotararea plenului la Freising (Monaco, 1990), care dovedeste cat de lipsiti de credibilitate sunt reprezentantii Vaticanului la Dialog, pentru ca unele hotarari sunt acceptate, iar altele sunt respinse tragand – conform zicalei –  spuza pe turta lor. Afirmatia ca tema Uniatiei se va dezbate in curand, in cadrul dezbaterii temei referitoare la primatul papal, este un pretext si un subterfugiu al Mitropolitului de Pergam.

Tema Uniatiei se parea ca s-a definitivat prin hotararea de la Freising (Monaco), unde ortodocsii si romano-catolicii au semnat condamnarea Uniatiei. Ar trebui sa se rusineze si nu sa ridice tonul cei care au umilit Ortodoxia la Balamand, in Liban (1993), unde, in absenta a sase Biserici Autocefale, Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia, Cehoslovacia, am fost atrasi spre o noua si inutila dezbatere despre Uniatie, prin care, la pretentia Vaticanului, am anulat hotararea de la Monaco (1990), am disculpat Uniatia si, ceea ce este mai rau, am mers mai departe spre cedari serioase in temele credintei; am egalizat acolo eclesiologic „Biserica Romano-Catolica” cu cea Ortodoxa, negand ca Biserica Ortodoxa este cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Singur acest lucru ar fi trebuit sa astupe gura si sa intepeneasca condeiul celor care indraznesc sa vorbeasca despre respectarea hotararilor sinodale, hotarari pe care le-au incalcat sistematic. Mai mult, continuam sa acceptam Uniatia ca partener co-vorbitor in cadrul Dialogului.

In ceea ce priveste Textul de la Ravenna, care a primit critici foarte dure din partea ortodoxa, deoarece cedeaza eclesiologia ortodoxa ereticilor, nici pana astazi nu a existat nici macar o dezbatere, informare, hotarare sau aprobare la nivel sinodal din partea Bisericii Greciei.
La ce hotarari panortodoxe se refera cei doi demnitari, cand nu exista nici macar aprobari sinodale ale Bisericii Greciei referitoare la cele zece texte ale intrunirilor anterioare ale Comisiei Mixte?
Cum se va duce trimisul sinodal al Bisericii Greciei sa participe la redactarea noului Text al Comisiei, cand nu a fost aprobat sinodal cel anterior, care desigur constituie si baza Dialogului prezent?
Ce credibilitate poate sa aiba un astfel de Dialog (sub co-presedentia Inaltpreasfintitului Mitropolit de Pergam), cand el este indiferent fata de aprobarea sinodala a concluziilor lui de catre Bisericile Ortodoxe Locale care participa la el?
De ce protesteaza impotriva „Marturisirii de Credinta impotriva ecumenismului”, care constituie o participare sinodala a pleromei Bisericii, pe care ar fi trebuit sa o caute, nu sa o afuriseasca ?

Aceasta nu inseamna eclesiologie ortodoxa, ci ierokratia (sfanta autoritate) papala. Aceasta ierocratica „autoritate si aprobare a hotararilor sinodale” o apara Mitropolitul de Pergam si acesta este „provocarea eclesiologica” pentru care se nelinisteste?
Intrebarea ce urmeaza este intr-adevar necrutatoare. Insa nu asa cum o perverteste Mitropolitul de Pergam incheindu-si scrisoarea, in care se intreaba daca „Exista Ortodoxie si dogme ale credintei in afara hotararilor sinodale?”, ci la modul in care aceasta este valabila in realitate. Adica: Exista hotarari sinodale in afara Ortodoxiei si a dogmelor credintei?

Aceasta este adevarata provocare: pazirea Adevarului si a scumpatatii Neprihanitei noastre Credinte Ortodoxe, exprimate sinodal de catre Preasfanta noastra Biserica in cadrul functionalitatii Ei neimpiedicate de Biserica Ortodoxa Locala Autocefala. Aceasta provocare nu vom inceta, prin harul lui Dumnezeu, a o apara si a o pazi neafectati si ramanand inflexibili in fata intimidarilor, amenintarilor si santajelor. Problematizarea celor doi Inalti epistolografi este neintemeiata. Eclesiologia ortodoxa este atacata de tendinte ierocratice, care ignora pleroma Bisericii din dispret fata de Predania ierocanonica si patristica, dupa cum a fost ea definita si formulata in cadrul Sinoadelor Ecumenice si Locale cu privire la pozitia noastra in fata ereticilor, dar si de implicarea puternica si nelimitata, relativ recenta, in problemele Bisericii Autocefale a Greciei.

Cu incredere in respectabila Ierarhie a Bisericii noastre, rugam filial pe Preafericitul Arhiepiscop si pe Inaltpreasfintitii Arhipastorii nostri sa hotarasca si sa se pozitioneze sinodal, prin luminarea Sfantului Duh, si sa odihneasca in Hristos turma lor, care se nelinisteste de lipsa de informare, asteptand glasul Mamei ei, Biserica.

Cu profund respect, Sinaxa Clericilor si Monahilor
Arhimandritul Markos Manolis, Intaistatatorul duhovnicesc al „Uniunii Ortodoxe Panelenice”
Arhimandritul Hrisostomos Pihos, Egumenul Sfintei Manastiri Longobarda
Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Egumenul Sfintei Manastiri Marea Meteora
Arhimandritul Maximos Karavas, Egumenul Sfintei Manastiri a Sfintei Paraschevi din Milohorios-Ptolemaida
Arhimandritul Theoklitos Volkas, Egumenul Sfintei Sihastrii a Sfantului Arsenie Capadocianul, Halkidiki
Arhimandritul Grigorios Hatzinikolau, Egumenul Sfintei Manastiri a Sfintei Treimi din Ano Gatzeas, Volos
Arhimandritul Sarantis Sarantos, preot slujitor la Sfanta Biserica a Adormirii Nascatoarei de Dumnezeu din Amarousios, Attika
Protopresbiterul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Facultatii de Teologie din cadrul Universitatii din Atena
Protopresbiterul Theodoros Zisis, profesor emerit al Facultatii de Teologie din cadrul Universitatii din Tesalonic
Batranul Ieromonah Evstratios Lavriotul
Presbiterul Anastasios Gotsopulos, preot slujitor la Sfanta Biserica a Sfantului Nicolae din Patra.

Traducere din greaca: Ierom. Fotie, https://orthodoxia-pateriki.blogspot.com via Presa ortodoxa de limba greaca

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

Arhim. Sarantis Sarantou, preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu – Amarousios

Citez ultima jumătate de pagină din critica foarte simplă, dar şi consistentă pe care o face textului de la Ravenna respectabilul profesor universitar din Atena, domnul Ioannis Kornarakis, critică ce are ca titlu: „Textul de la Ravenna – masca Dialogului Teologic”.

„Textul de la Ravenna este scris de o mână romano-catolică (lit. papală – n. tr)! Reprezentanţii ortodocşi înseamnă că au semnat cu ochii închişi!  Cum poate cineva să fie de acord, când se pretinde aşa ceva?

1. Este caracteristică deasa folosire în text a cuvântului „document”, pe care noi în diferitele noastre texte nu îl folosim.
2. Ortodocşii care au semnat textul de la Ravenna au semnat şi acceptarea adaosului „Filioque”! În paragraful 13 se menţionează: „Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, Unicul Cap al ei. Prin Sfântul Lui Duh, Biserica, ca Trup al Lui, participă la autoritatea Lui” (Ioan 20: 22-23). Domnul are propriul Lui „Sfânt Duh”, deoarece conform kakodoxiei (relei-credinţe) papale, ca al Lui, (propriu Lui), „purcede” de la Acelaşi!
3. În paragraful 45 al textului, se hotărăşte dinainte ca rolul episcopului Romei să fie studiat  (într-o discuţie viitoare) pe baza învăţăturilor Conciliilor I şi II de la Vatican!

Textul arată că prin „buna” intenţie (dispoziţie) şi a reprezentanţilor ortodocşi, primatul papei funcţionează deja în greul Ortodoxiei sau – mai bine zis – a ortodocşilor cu „deficienţă” ortodoxă „eclesiologică”!

Din puţinele rânduri pe care le-am citat din eminentul profesor, domnul Kornarakis, ne dăm seama deja că Comisia Mixtă Internaţională de Dialog dintre catolici şi ortodocşi a semnat în octombrie 2007 la Ravenna acest text pe care l-au numit „document”.

Aşadar, dintru început, devine sesizabil că şi ortodocşii au semnat în acord cu catolicii kakodoxia papalului „filioque”. De asemenea, se hotărăsc dinainte să studieze rolul episcopului Romei în baza învăţăturilor catolicilor de la Conciliile I şi II Vatican.  L-au botezat pe papă Episcop al Romei şi ai noştri şi înaintează având ca instrument ultimele două Concilii de la Vatican  ca să-l accepte ca „protos” – primul.

Desigur, domnul profesor Kornarakis face şi alte observaţii, pe care le vom include în cadrul cuvântului nostru, ca binevenite pentru un asemenea text ameninţător, care a fost deja aruncat la bazele viitorului text de la Elounta. Se aşteaptă ca ambele texte de la Ravenna şi de la Elounta să dea în 2009, la întrunirea în Cipru a Comisiei Mixte Internaţionale, textul definitiv în care, după cum se speculează de către unii, Comisia să accepte primatul papei ca primat Diaconal (al Diaconiei, de slujire).

Astfel se va adeveri ceea ce a spus teologul romano-catolic Pierre Dipre cu 40 de ani în urmă conferenţiarului pe atunci al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Atena şi acum egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos, Părintele Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, şi anume că: primatul papal vi-l vom formula în aşa fel încât credincioşii voştri să nu se scandalizeze.

Problema este: Vom înghiţi această terminologie (serologie) sau o vom voma?

Să vedem drumul dialogului puţin mai analitic.

Preludiu cu eşec pentru dialogul între catolici şi ortodocşi, numeşte domnul Ioannis Kornarakis textul catolic cu semnătura papei care a circulat în iunie 2007 cu titlul: „Răspunsuri la întrebări referitoare la puncte de vedere  (teze) în jurul învăţăturii despre biserică”.

Se presupune că poporul întreabă, iar răspunsurile le dă papa Benedict după cum urmează:

1. Singura biserică adevărată este cea Catolică, una şi unică.
2. Biserica Catolică este condusă de papă ca succesor direct al Apostolului Petru şi de Episcopii care se află în comuniune cu el.
3. Celelalte biserici au o deficienţă (lipsă) eclesiologică. Mai exact, papa consideră „Bisericile” protestante cu deficienţe mari, iar pe cea Ortodoxă cu deficienţe mai puţine, pentru că nu acceptă primatul şi infailibilitatea.

Pe pagina sa personală de internet, papa Benedict al 16-lea, printr-un comunicat scurt, dar clar, vrea să arate că nu dă o aşa mare importanţă „documentului” de la Ravenna, alcătuit între 8 şi 14 octombrie 2007, ci că doar se bazează pe problematica textelor de la Monaco 1982, Bari 1987 şi Noul Valaam  1988. Benedict al 16-lea confirmă deschis faţa new-age-istă a papismului prin strălucitul său bilingvism.

Ca ortodocşi putem să ne împotrivim papilor în bilingvism sau plurilingvism, având o atât de bogată Tradiţie cristalizată sinodal-democratic? Prin acest comunicat al său, Benedict al 16-lea desfiinţează în principal paragraful al 46-lea al proclamaţiei comune de la Ravenna, în care toţi participanţii catolici şi ortodocşi nu-şi ascund bucuria pentru viitorul favorabil al acestui text  şi al perspectivelor sale.

Din iunie 2007 până în octombrie 2007 au trecut patru luni, în timpul cărora partea ortodoxă putea să se împotrivească oportun declaraţiilor provocatoare ale papei Benedict. Cel mai bine ar fi fost, desigur, dacă ar fi avut generozitate, chiar şi din raţiuni de politeţe lumească, însuşi papa să facă nişte noi declaraţii, după cum fac întotdeauna şefii de stat şi să tempereze anterioarele declaraţii ale sale –  provocatoare pentru  ortodocşi, în vederea apropiatului dialog de la Ravenna. Ori, aşa ceva nu s-a întâmplat.

După aceste Răspunsuri – declaraţii papale, Sfântul Sinod al Bisericii Eladei a trimis un act cu data 8 octombrie 2007 Copreşedintelui Comisiei Mixte de Dialog între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, IPS Ioan, Mitropolit de Pergam şi l-a însărcinat să ceară explicaţii părţii catolice în cadrul dialogului de la Ravenna pentru poziţiile şi vederile eclesiologice din textul Răspunsurilor, pentru că acestea problematizează Biserica Ortodoxă.

Din citirea „documentului” de la Ravenna însă, ne dăm seama uşor ori că nu s-a atins deloc acest subiect de către ÎPS Copreşedinte, ori că nu i s-a permis, pentru că Răspunsurile papei ca infailibile nu pot fi contestate..

Logica ortodoxă comună, simplă şi sănătoasă spune: De vreme ce dialogul teologic nu se exercită de pe picior de egalitate de către ambele părţi, cum este posibil să înainteze? Cum este posibil să rămână membrii părţii ortodoxe într-un dialog atât de important, când cunosc dintru început, de dinainte, că participă la dialog ca membrii ai unei biserici care a fost deja caracterizată deficitară, graţie insistenţei papale cunoscută tuturor?

Aşadar, dată fiind trimiterea actului Sfântului Sinod al Bisericii Eladei Copreşedintelui Comisiei Mixte şi dat fiind şi faptul că a fost ignorat conţinutul său şi de către Copreşedinte şi de către Comisie – după cum se pare – avem tot dreptul ca membrii egali ai Bisericii Ortodoxe să protestăm împreună nu doar pentru soarta actului, ci şi pentru conţinutul „documentului” şi pentru valoarea sa. După cum se termină, şi acest „document” de la Ravenna  va avea soarta născocitelor texte papale, ca cea a Dispoziţiilor Pseudo-Isidoriene care la un moment dat istoric au fost folosite la jumătatea secolului al 9-lea pentru susţinerea ideilor teocratice ale papilor împotriva ideilor teocratice ale împăraţilor. Atunci, s-a susţinut că papa este capul lumii. Astăzi ce valoare poate să aibă „documentul” de la Ravenna? Poate cel mai bine să concureze născocitele texte ev-medievale. (Va urma)

(traducere din limba greacă de monahul Leontie din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1761 din 5 decembrie 2008, pp. 1 şi 5)

sursa : Lumea Credintei