„ Frate întru Hristos
De năzuieşti şi tu la acest lucru bun,
eşti binevenit printre noi ”.

Aceasta este introducerea din caietul-program al manifestaţiei Şapte zile de priveghere la Cernăuţi, organizată de mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, la sugestia lui Sandu Tudor, în primele zile ale lunii august ale anului 1943. Această manifestare a premers înfiinţării Rugului Aprins de la Antim, în anul 1946. Înainte de aceasta aş vrea, însă, să fac o paranteză.

Părintele Amfilohie de la Diaconeşti spunea într-o predică:

„Îndeosebi l-am pomenit pe mucenicul Valeriu pentru că face parte dintr-o generaţie care a avut un rol, un destin, o mărturisire, a avut o jertfă şi un mesaj. Este vorba de perioada interbelică în care s-a născut el şi tinerii din generaţia lui. Această opresiune din veacul trecut, al XX lea, comunismul, avea să atace în chip osebit ţările ortodoxe. Era o luptă împotriva creştinismului. Nu mai spunem cine l-a inventat şi spre ce era orientat. S-au ridicat şi din neamul nostru oameni creştini pe care i-a durut inima şi pentru credinţă şi pentru ţară, [din cauza] pericolului care-i păştea. Această opresiune, bineînţeles, a măturat tot. Au fost arestări masive, cu consecinţele care se cunosc, în temniţe au ajuns atâţia… Pe de altă parte cei din afara temniţelor spuneau: e jale, ăştia închid tot! Cine ăştia? Comuniştii şi tot ce se ascundea în spatele lor, cu sionismul şi toată politica iudeo-masonică.

Vorbim pe trei planuri: în puşcării, cei din afară şi cei de astăzi. Se lăsa întunericul peste ţară. Peste tot. Pe plan social, politic, cultural, în învăţământ, în economie, peste tot… ăştia nu lasă nimic neacoperit, o să vină o vreme grea pentru toţi. Cei închişi erau sortiţi exterminării, iar noi cei din afară nu o să avem nici o şansă. Soluţia va fi cum să dăinuim noi?… şi au făcut acel Rug Aprins”1.

Soluţia pentru cei din închisori a fost rugăciunea. Nici nu se putea altfel, dar cei din închisori nu au ajuns instantaneu la starea de rugăciune şi mai ales pe treptele cele înalte ale acesteia. Au fost frământări, au căutat să înţeleagă pentru ce trebuie să sufere acele cumplite încercări în închisorile comuniste. Vrednicul de pomenire Părintele Iustin spunea Ne-a venit foarte greu la început, dar când ne-am dat seama pentru ce suntem noi aici – iată luminarea, revelaţia – pentru ce suntem aici. Şi toţi, şi toate, aveau un rost şi un destin. Şi istoric, dar mai ales creştinesc, duhovnicesc. continuare »

O figură de excepţie a fost Sandu Tudor, tuns în călugărie la Rarău cu numele de Daniel şi apoi în schima mare cu numele de Agaton. A fost gazetar, poet şi publicist celebru. Întors dintr-un pelerinaj în Sfântul Munte, a înfiinţat la Mănăstirea Antim din Bucureşti gruparea “Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali creştini preocupaţi de rugăciunea inimii.

Înţelegând cerebral frumuseţile duhovniceşti ale misticii ortodoxe, el a încercat să le trăiască dar nu a reuşit să pună în acord toată fiinţa sa cu trăirea în Duhul Sfânt.

A fost un temperament vulcanic, impulsiv, cu o structură intimă mistică. Gânditor şi om de acţiune. Un impetuos care a năvălit cu elanuri mari în viaţa monahală. Strălucea în cuvânt. A scris nişte Acatiste de mare frumuseţe. Dar această activitate el a desfăşurat-o sub guvernarea ateismului de stat şi nu a fost iertat. În 1958 au fost arestaţi şi condamnaţi toţi membrii „Rugului Aprins”. Părintele Agaton a înfruntat temniţa şi a murit la Aiud.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 326-327)

Virgil Maxim – Smerenia părintelui Daniil – “Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos”

Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit. continuare »

Părintele Daniil de la Rarău, poate fi socotit cel mare imnolog şi poet mistic român, un mărturisitor şi sfinţit mucenic, model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfinţenia vieţii sale a mărturisit credinţa ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi după mutarea la viaţa cea veşnică, prin sfârşitul său mucenicesc.

Acestea ne întăresc credinţa că ieroschimonahul Daniil Tudor este în ceata Sfinţiţilor Mucenici, rugându-se pentru noi, păcătoşii.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăcinile Prea Curatei Maicii Tale, ale Părintelui Daniil de la Rarău  şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Întâlnirea cu părintele Daniil – prin intermediul scrierilor sale – este o întâlnire de sărbătoare, directă şi rodnică, într-un prezent viu, sfinţitor. Întâlnirile cruciale, în ordinea Duhului, nu sunt întâlniri cu persoane prezente cu trupul printre noi. Ele au ceva de mesaj tulburător, de izbucnire în destinul propriu al unei chemări care te umple de bucurie  şi de frică şi te subjugă prin afinităţi, admiraţie, evlavie. Sunt întâlniri care te obligă să mulţumeşti şi să dai mărturie despre ele, spre a împărtăşi darul şi altora, fie şi numai ca să nu-l pierzi şi ca să se înmulţească, aşa cum spunea părintele. continuare »

NOTĂ: Într’un număr mai vechi al revistei ”Vestitorul Ortodoxiei” am dat peste un scurt articol al Părintelui Arhimandrit SOFIAN BOGHIU de la Mănăstirea Antim, Bucuresti privitor la anii săi de închisoare în timpul regimului comunist, împreună cu alti membri ai miscării ”Rugul Aprins” de la Antim. Mărturisirea Părintelui este intitulată ”Rugul Aprins si Temnita.” Părintelui Sofian nu-i place să scrie, mai ales când e vorba de sfintia sa. În el se află însă un univers duhovnicesc pe care-l dezvăluie uneori în parte cu nespusă sfială si smerenie. E regretabil si mare pierdere pentru Patericul românesc, faptul că niciun ucenic sau prieten nu i-a cerut o serie de convorbiri duhovnicesti, din care s-ar cunoaste mai bine viata acestui om al lui Dumnezeu, oamenii pe care i-a cunoscut si mai ales învătăturile ce ni le-ar putea lăsa..

D.C.

Pentru mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârsitul războiului al doilea mondial si ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revolutia din luna Decembrie 1989.

În acesti ani grei, în obstea de la Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 călugări si frati, din care, o parte, studenti la diferite facultăti din Bucuresti, iar altă parte, lucrători la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul în această mănăstire, noi cei de aici, am avut parte si de câteva mângâieri si anume: în această perioadă s-au refăcut cele două turle mari de la biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantă, cu cele actuale, din beton armat si cărămidă aparentă si s-a spălat si restaurat pictura interioară a bisericii. Acestea pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, si umila noastră procupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut Rugul aprins, expresie biblică, din Exod, cap. 3, vers. 2-5. continuare »