“Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea”.

“Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa nu sunt doua surori. Nu exista decat un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decat un singur trup, adica o singura Biserica. Deci notiunea de Biserici surori este improprie“. continuare »

[youtube=https://youtu.be/fadAHyrr2YA]

Înălţarea Fecioarei cu trupul la cer

Biserica Ortodoxă crede în înălţarea Fecioarei cu trupul la cer, dar din motivele principiale pe care le-am arătat, ea n-a purces nici la formularea acestei învăţături, precum catolicismul, tot din motivele principiale pe care le-am văzut, a făcut aceasta. Din considerarea acestor motive, rezultă uşor atitudinea ce o poate avea Biserica Ortodoxă faţă de această nouă dogmă. Ea nu va contesta în principiu adevărul afirmat prin ea. Dar va vedea în ea o simplificare raţionalistă a unei învă­ţaturi a cărei tainică complexitate e apărată mai bine prin afirmarea ei generală, nedefinită într-o formulare, care în mod nece­sar trebuie să fie unilaterală. Aceasta în general. Iar în special, teologia ortodoxă se va vedea obligată, în faţa acestei dogme catolice, la o nouă sarcină: să accentueze din această învăţătură elementele pe care dogma catolică, prin definiţia ei simplifica­toare, de bună seamă că le-a nesocotit.

Iar în cazul de faţă, aceste elemente nesocotite de dogma catolică, indică, în rezumat caracterul acoperit al acestei învă­ţături, motivele pentru care ea e cinstită cu o respectuoasă dis­creţie. Pe lângă faptul că această învăţătură e o taină în sensul în care toate învăţăturile creştine sunt taine, ea e şi în sensul de învăţătură care se vrea păstrată în sfiala tăcerii.

Până acum nu cunoaştem textul decretului papal de for­mulare a nouii dogme. Nu ştim deci pe ce temeiuri o sprijină şi nici cum o înţelege. Dar în lipsa acestui text, putem deduce din propunerea de dogmatizare de la Vatican şi din expunerile acestei învăţături în Dogmaticele catolice, cam pe ce temeiuri şi în ce sens trebuie să fi fost formulată noua dogmă.

Deşi teologii catolici recunosc că în Sf. Scriptură nu există niciun temei pentru această învăţătură şi nici în primele şase veacuri creştine, totuşi ei afirmă că ea se întemeiază pe o revelaţiune făcută Apostolilor, pentru că altfel admit că n-ar mai puntea fi proclamată ca dogmă. Cei 197 de episcopi, care au propus la conciliul din Vatican decretarea acestei dogme, au afirmat că ea e o tradiţie apostolică bazată pe o revelaţie 1a). continuare »

„Boboteaza este pentru noi o mare sărbătoare: ni-L arată pe Hristos intrând deplin în activitatea Lui mântuitoare, publică, primind în acest scop mărturia Treimii. Hristos s-a botezat ca să arate că-Și însușește toate ale noastre, că este aproape de noi și că, primind Botezul în apa Iordanului, El este unul din Sfânta Treime.

Sărbătoarea Bobotezei este o sărbătoare a lui Iisus Hristos, dar este și un anunț al sărbătorii noastre, al sărbătoririi botezului nostru, un anunț al iubirii lui Dumnezeu față de oameni prin Fiul Său. Treimea S-a arătat atunci și Treimea este dovada iubirii care există din veci și până în veci. La fundamentul existenței nu este o esență inconștientă, ci este un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu în trei Persoane, un Tată, un Fiu – și cine iubește mai mult decât un tată, și cine răspunde mai mult iubirii acesteia decât un fiu? Iubirea aceasta este din veci, și ca iubirea aceasta să fie desăvârșită, Tatăl vrea să mai aibă și pe un al treilea, care Să se bucure împreună cu El de Fiul Său, și Fiul să Îl aibă pe acest al treilea ca să se bucure împreună cu El de Tatăl Său. Atunci este iubirea perfectă: iubirea în trei; din semnul și din puterea acestei iubiri ne botezăm noi. Primim puterea să ne iubim și noi pe noi, așa cum Se iubesc Persoanele Sfintei Treimi. Primim puterea să ne iubim nu numai unul câte unul, ci să-i iubim pe toți oamenii, pentru că fiecare poate deveni un «tu» al nostru. Asta e creștinismul: religia iubirii.

De aceea Boboteaza este o sărbătoare mare, foarte populară, o sărbătoare în care se sfințesc apele, și prin ape se stropesc oamenii, aducând sfințirea iubitoare a lui Dumnezeu prin această apă, pe care a sfințit-o Fiul lui Dumnezeu ca om, botezându-se în apele Iordanului.

Să fim conștienți că Dumnezeu ne va ajuta și pe noi, care sărbătorim Boboteaza, sfințindu-ne prin puterea Lui, prin apele Lui, prin natura Lui.”

Parintele Ilie Cleopa despre ecumenism

Ucenicul Parintelui Ilie Cleopa, Parintele Iachint, ne spune: Par­in­tele Cleopa pas­tra neabatut invatatura orto­doxa despre unic­i­tatea si uni­tatea Bis­ericii. Bis­er­ica este Una, adica este unica si uni­tara. Iata, am aici cartea Par­in­telui, Calauza in Cred­inta Orto­doxa, edi­tia a patra, ingri­jita de Par­in­tele Ioanichie Balan. Uite ce scrie Par­in­tele Cleopa in aceasta lucrare, la pag­ina 111: „Bis­er­ica lui Hris­tos este una, deoarece Man­tu­itorul a inte­meiat o sin­gura Bis­er­ica (Matei 16: 18), nu mai multe, pen­tru ca Bis­er­ica are un sin­gur cap, pe Iisus Hris­tos, ea fiind infati­sata ca o sin­gura Mireasa a lui Hris­tos (Efe­seni 5: 27 )”. Aceasta despre unic­i­tatea Bisericii.

In ceea ce priveste uni­tatea Bis­ericii, Par­in­tele Cleopa spunea foarte clar ca aceasta uni­tate nu se poate rupe, fiindca Bis­er­ica este Trupul lui Hris­tos. Ereticii se desprind de Bis­er­ica, se despart, dar Bis­er­ica ramane uni­tara. Iata aici, la pag­ina 118, cum zice Parin­tele: „Despar­tirea n-a atins uni­tatea Bis­ericii; pen­tru ca aceasta uni­tate nu se poate destrama nicio­data, ori­care ar fi numarul si cal­i­tatea ereti­cilor care se smulg de la sanul Bis­ericii. Erezi­ile si schis­mele, ori­cat de multe si de mari ar fi ele, nu pot imparti Bis­er­ica cea Una, pen­tru ca ea sta strans unita cu Capul ei, care este Iisus Hris­tos. Uni­tatea Bis­ericii este mai pre­sus de fire si ea nu poate fi zdrun­ci­nata de nimeni”. continuare »

Invierea Domnului este evenimentul fara pereche in istoria lumii. Importanta ei intrece in mod absolut tot ce se intampla si se poate intampla in univers. Numai creatiunea lumii mai are aceasta importanta si calitate. Ca si creatiunea tot asa si invierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, intrucat nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevazute ca provenind din concursul fortelor si imprejurarilor naturale antecedente.Cauza care produce creatiunea este metaistorica si metanaturala. De aceea, chiar daca ar fi existat, prin absurd, oameni cari sa vada aparitia lumii, ei tot n-ar fi putut privi lucrarea cauzei aducand-o la existenta, o data ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi vazut ceva enigmatic si e posibil ca si-ar fi explicat aceasta enigma altfel decat prin creatiunea lumii de catre Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, stiintific, istoric. E drept ca celelalte teze pot fi usor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se accepta creatiunea e credinta. continuare »

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine si statea luni de zile uneori. Dupa aceea s-a facut calugar, a stat in Bucuresti pe la un frate al meu… Era o taina in el, era un om care spunea cu hotarare, nu spunea cu ezitari, cum spun alti oameni, si cum si eu imi dau seama ca nu pot defini lucrurile. El parca le spunea in asa fel ca dadea o siguranta omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu stiu sa fi pus intr-un mod foarte complicat problemele; el le spunea intr-un mod hotarat, asa fara ezitari. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu stiu de ce n-a mai venit la mine.

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine…

mai departe: Despre Ion Mota, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Noica

Cititi si: INEDIT: Parintele Arsenie Boca – Comentariu la Pateric

Dumnezeu, suprema existenta, este o viata iubitoare intre cele trei Persoane de o unica fiinta. Aceasta este prima dogma.

A doua este ca Dumnezeu, Cel in Treime, creeaza din iubire fapturile umane intr-o lume folosita in comun, ca sa-si extinda iubirea si la ele si sa-L iubeasca si ele.

A treia dogma este ca dupa ce fapturile umane refuzand iubirea au cazut in moarte, Tatal ceresc a trimis pe Fiul Sau la ele ca om, care mergand in iubirea Lui pana la moarte, ca sa invinga moartea in Sine si prin Sine si in ei moartea lor, daruindu-le celor ce vor voi viata de vesnica fericire in comuniune cu Dumnezeu cel in Treime. Aceasta e a treia dogma.

Fara un astfel de Dumnezeu iubitor si astfel de fapte ale Lui, urmarind un asemenea scop cu oamenii, daca existenta ar consta numai din ce da lumea aceasta, supusa unor legi oarbe, monotone si supusa atator mizerii ce sfarsesc cu moartea definitiva a persoanelor umane, ce apar rand pe rand, conceptie proprie mai tuturor filosofilor si religiilor panteiste, ea nu ar avea nici un sens. De unde si spre ce scop ar fi iubirea si datoriile faptelor bune cand totul decurge fatal, conform legilor oarbe ?

Mai trebuie sa mentionam ca Imparatia fericita a vesnicei comuniuni cu Dumnezeu in Treime depinde si de voia noastra de a ne insusi aceasta viata, de comuniune intre noi, urmand pilda lui Hristos, care a mers pana la jertfa pentru noi. Am putea spune ca aceasta arata o a patra dogma, poruncita de Hristos, o dogma prin care se cere oamenilor sa-si insuseasca in mod liber binele pe care ni L-a adus El si pe care il vedem realizat din veci in Sfanta Treime. Contributia noastra la insusirea acestui bine a cerut-o Hristos, spunandu-ne: “Iubiti-va unii pe altii, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 13,34). Numai pazind acest cuvant al Lui, va veni El si Tatal Lui in noi si-si vor face locas in noi (Ioan 14,23). Iar aceasta iubire a noastra intre noi,venita noua din prezenta Sfintei Treimi in noi, este Biserica. In ea trebuie sa fim cu totii una cu Hristos intre noi, precum este Fiul cu Tatal in Sfantul Duh (Ioan 17,11).

De aceea a pus Domnul Hristos atata accent pe Biserca (Matei 16,18), declarand ca adevarata credinta in El trebuie sa se arate in unitatea oamenilor in Biserica. Iar Biserica este nu acolo unde se ramane numai la Evangheliile scrise de doi Apostoli si doi ucenici ai lor, ci unde se pastreaza invatatura tuturor Apostolilor Sai, transmisa comunitatilor bisericesti in unire din vremea Apostolilor pana azi; se pastreaza acolo unde Apostolii si-au luat urmasi pe ucenicii lor, dandu-le harul primit la cincizecime de la Duhul Sfant, dupa ce acestia au invatat de la ei tot ce au invatat ei de la Hristos. “Te indemn, zice Sfantul Apostol Pavel lui Timotei, sa tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este dat tie prin punerea mainilor mele” (2 Timotei 1,6). Ca acesti ucenici pot si sunt datori sa pastreze invatatura de la Apostoli, nu numai pe cea scrisa de unii din ei, ci si pe cea predata oral, o spune Sfantul Apostol Pavel catre Timotei: “Tine dreptarul cuvintelor sanatoase ce le-ai auzit de la mine, cu credinta si cu iubirea ce este in Iisus Hristos” (2 Timotei 1,13). Iar corintenilor le scrie: “Fratilor, va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile precum vi le-am dat” (1 Corinteni 11,2). Nu-i lauda ca citesc Evangheliile si nu-i indeamna sa respecte numai ceea ce le scrie in Epistole, ci sa tina toate cate le-a spus vreme de un an si jumatate (Fapte 18,1). El stie ca episcopii si preotii sunt cei ce-si pot indeplini datoria de a pastra invatatura cea sanatoasa si de a mustra pe cei potrivnici: “Pentru ca multi sunt cei razvratiti, graitori in desert si inselatori carora trebuie sa li se inchida gura” (Tit 1,11). Dedesuptul multor acestor rataciri propavaduite si astazi sta vointa celor ce neaga pe Hristos ca Dumnezeu, recunoscandu-L doar ca un prooroc, asemenea celor din Vechiul Testament, un simplu Iisus, nascut ca orice om din pacat, care, deci, nu a mantuit pe oameni prin cruce, ci a suferit pentru pacatele Sale ca orice om, fiind slujitor cel mult al lui Iehova. Necunoscand un bine superior vietii din lumea aceasta, o astfel de invatatura ca si tot panteismul, nu poate reprezenta adevarul (Tit 1,14). continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=3s-RCr_AOyM]

Treimea nu se reduce la o esenta divina abstracta si impersonala, ci este o Treime de Persoane Care Se iubesc, Care-si extind iubirea Lor peste noi si în noi, în Hristos Care patimeste pentru noi, Care este întreg iubire pentru noi. Hristos ne cheama de asemenea sa înaintam cu ajutorul Sau spre o umanitate asemenea umanitatii Sale : o umanitate care vrea sa sufere pentru ceilalti ca sa-i înnobileze, ca sa faca bucurie Tatalui ceresc, dându-I bucuria de a vedea ca înaintam prin iubirea dintre noi spre iubirea fata de El.

Sfânta Treime este structura supremei iubiri, izvorul vietii si al rationalitatii, (…) culminatia smereniei si a jertfei iubirii.

Iubirea dintre cele Trei Persoane dumnezeiesti este singura explicatie pentru actul crearii.

In unele facultati de teologie ortodoxa din Romania, studentii sunt invatati in mod gresit ca Parintele Dumitru Staniloae a fost ecumenist. Se foloseste autoritatea dogmatica a Parintelui Staniloae pentru a se justifica ecumenismul.

Este adevarat ca Parintele Staniloae a fost trimis de sinod la cateva intalniri ecumeniste, dar intentia Parintelui a fost de a expune corect Invatatura Ortodoxa, pentru a-i ajuta pe heterodocsi sa vina la Ortodoxie. Participand la acele intalniri, a constatat principiile false ale ecumenismului.

Erezia ecumenista se bazeaza pe urmatoarele principii false:

– exista mai multe Biserici adevarate (cu har) care trebuie sa se uneasca; (varianta papistasilor: Bisericile trebuie sa se uneasca cu Biserica Romano-Catolica);

– comuniunea euharistica intre Biserici (intercomuniunea) este mai importanta decat diferentele dogmatice;

– concilierea ecumenista se poate face pe cale diplomatica.

Parintele Staniloae a scris impotriva acestor principii gresite.

Impotriva primului principiu ecumenist.

Harul mantuirii nu se poate primi decat in Biserica Ortodoxa, pentru ca este lucrarea lui Hristos ramas, ieri si astazi, Acelasi cu ea[1].

Impotriva celui de al doilea principiu ecumenist.

In realitate, nu din Euharistie rezulta dreapta credinta, ci din dreapta credinta rezulta Euharistia adevarata, sau intalnirea cu adevaratul Hristos. Deci si comuniunea in adevarata Euharistie se bazeaza pe unitatea in dreapta credinta. […] De aceea Liturghia nu incepe cu Euharistia, ca sa continue (si la ce-ar mai continua?) cu marturisirea comuna a dreptei credinte, ci inainte de a se produce in Liturghie prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului si impartasirea de ele, comunitatea se lumineaza in dreapta credinta (prin marturisirea Crezului Ortodox, n. n.) si se intareste in unitatea ei, sub indrumarea preotului, iar acesta isi marturiseste aceeasi credinta prin rugaciunile sale[2].

Ca si la Botez, ca si la Euharistie, penitentul (cel care se spovedeste, n. n.) este intrebat si el de credinta sa, caci nu poate fi primit nici la Euharistie, nici la Pocainta necesara in prealabil, cineva din afara de Biserica. In lumina acestui fapt se intelege de ce Biserica Ortodoxa nu poate accepta intercomuniunea[3].

O intentie a Vaticanului de a deplasa accentul pe practica comuniunii si deci de a crea intre ortodocsi o dispozitie de indiferentism dogmatic, se manifesta prin propuneri de realizare a unei comuniuni in Taine, cu aceeasi ocolire a elucidarii prealabile a deosebirilor doctrinare[4].

Impotriva celui de al treilea principiu ecumenist.

Din cauza marii dorinte pentru unire, se creeaza adeseori un entuziasm conciliant care crede ca prin caldura sa sentimentalista poate «sa lichefieze realitatea» si apoi sa o remodeleze fara greutate. De asemenea, se creeaza si o mentalitate diplomatica concilianta care crede ca poate impaca, prin concesii reciproce, pozitii dogmatice sau stari de fapt mai generale care tin bisericile despartite. […] Insa aceste compromisuri constituie o mare primejdie pentru Bisericile Ortodoxe, care dau o importanta vitala articolelor de credinta in cauza[5].

In concluzie, Parintele Staniloae nu a fost ecumenist!

[1] cf. Arhim. Ioanichie Balan, Convorbiri duhovnicești, vol. I, editata de Episcopia Romanului și Hușilor, 1993, p. 183.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate și comuniune in Liturghia ortodoxa, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 397-399.

[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol III, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 92.

[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, Ortodoxia, anul XIX, 1967, nr, 4.

[5] Dumitru Staniloae, Pentru un Ecumenism Ortodox, Ed, Athos, Pireu, 1976, p. 19-20, citat de Arhim. Gheorghe Kapsanis, in Ortodoxia: nadejdea popoarelor Europei, Ed. Evanghelismos, București, 2006, p. 12.

articol de Ioan Vladuca, aparut in revista ATITUDINI, nr. 10