Dreapta socotinta este cumpana care mentine echilibrul,
timona care te pastreaza pe cale, fara abatere in dreapta sau in stanga

Cum se poate ajunge la dreapta socotinta? Care este tinta si care sunt roadele ei?

In viata duhovniceasca avem absoluta nevoie de un duhovnic, un om care sa aiba aceasta virtute a dreptei socotinte si care sa ne povatuiasca. Si nu numai la inceputul vietii duhovnicesti, dar si la mijloc si spre sfarsit. Deci toata viata. Mai mult la inceput e nevoie insa sa ne calauzeasca, sa ne lumineze, sa ne formeze ca oameni duhovnicesti.

In om se lucreaza din trei directii: de la Dumnezeu, din partea firii omului si de la diavol. De aceea, cel incepator nu-si poate da seama de unde vine impulsul, dorinta de a face un lucru. Si atunci duhovnicul ii spune “nu”, “da” sau “este indiferent, dar mai bine sa nu faci lucrul gandit”.

Dreapta socotinta este un lucru ce se dobandeste dupa multa nevointa duhovniceasca. Are ca tinta calauzirea corecta a sufletului catre scopul ultim si discernerea sau analizarea gandurilor. Rodul cel mai important socotesc ca este mentinerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se castiga prin celelalte nevointe, dar dreapta socotinta mentine nevointa la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socotinta nu da roade; nevointa da roade, insa nevointa facuta cu dreapta socotinta. Roadele dreptei socotinte sunt urmari ale lucrarii duhovnicesti: pocainta, dragostea fata de aproapele, ascultarea, blandetea si celelalte.

Care este relatia dintre dreapta socotinta si cumintenie?

Intre ele este o mare diferenta. Una este sa fii cuminte si alta este sa castigi dreapta socotinta. Aceasta din urma se castiga dupa multa nevointa si ani destui. A fi om cuminte nu presupune ca esti si om duhovnicesc.

Ce inseamna sa ai o minte cuminte?

O minte cuminte inseamna a te pastra si a nu iesi din cadrele normalului etic. Se refera indeosebi la relatiile sociale dintre oameni. In viata duhovniceasca este cu totul altceva. Spre exemplu, sfintii nebuni intru Hristos n-au fost numiti “cuminti”, ci “nebuni”, insa ei sunt mult mai mult decat cuminti, pentru ca au ajuns la un inalt nivel de comuniune cu Dumnezeu si prin aceasta nebunie isi acopera adevarata lor lucrare de ochii lumii si de alti ochi.

Altceva este un om drept, un om corect in viata sociala, fata de un om duhovnicesc. E o mare diferenta. Poate fi omul si drept, si duhovnicesc, insa poate fi si cuminte, si ateu. Aceasta cumintenie este prima faza, o temelie pe care se poate cladi foarte usor viata duhovniceasca. Intr-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, in primul rand trebuie sa pui randuiala, trebuie sa se puna el insusi la punct ca sa poti cladi in el casa aceasta sufleteasca, casa duhovniceasca. Cu un om obraznic nu poti cladi o casa duhovniceasca. Nu se poate. Cumintenia aceasta se refera la legaturile dintre oameni si ea poate ajuta pe cineva sa propulseze foarte repede daca se angajeaza in viata duhovniceasca. Dupa parerea mea, cumintenia aceasta este temelia unei vieti duhovnicesti adevarate, bineinteles daca dupa angajarea in viata duhovniceasca se pastreaza in aceasta cumintenie.

Dar daca extindem cumintenia si in ce priveste viata duhovniceasca?

Prin angajarea omului in viata duhovniceasca nu se elimina cumintenia. Ele se intrepatrund, aceasta cumintenie ajutandu-l foarte mult sa sporeasca. Cumintenia se induhovniceste, se spiritualizeaza. La omul neduhovnicesc, cumintenia ramane in anumite limite, comportandu-se cuminte pana la sfarsit: nu jigneste pe nimeni, se poarta frumos cu fiecare… In viata duhovniceasca, cumintenia se spiritualizeaza, luand diferite forme. Ea ajuta la isihie, la rugaciune, la concentrare, la ascultare. Se ajuta pe sine, dar si pe ceilalti. Zicea cineva: “Acest om imi odihneste sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce liniste nu numai in relatiile exterioare, ci si in cele interioare. Deci cumintenia este si temelie, si culme in viata duhovniceasca, dar e si timona care ajuta sa tii calea dreapta intreaga viata. continuare »

RĂSCUMPĂRAŢI VREMEA

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”(Efeseni 5, 16) se potrivesc mai mult ca oricând vremurilor de astăzi. „Zilele rele” sau, mai bine spus, vremurile apocaliptice în care trăim, îl pun pe creştinul ortodox în faţa unor evenimente şi fapte nemaiîntâlnite în istoria omenirii. Un guvern mondial, un singur conducător, o singură religie, cip-uri pentru supravegherea şi manipularea întregii populaţii şi celelalte care decurg din acestea sunt obiective „de binefacere” ale Noii Ordini Mondiale.

Cum va putea oare creştinul ortodox de astăzi să călătorească pe calea cea dreaptă în această confuzie uriaşă creată de diavolul şi de oamenii lui? Unde va putea afla odihnă sufletul său, care orbecăieşte în întunericul dens al lipsei de povăţuire şi sfătuire duhovnicească, precum şi al dezinformării promovată de mass-media, fie ea laică, fie uneori chiar cea zis bisericească? Ce fel de strigăt ar putea scoate el pentru a putea deştepta auzul celor care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu că îl vor povăţui la limanul mântuirii?

Un stareţ athonit spunea că cea mai mare faptă bună a creştinului ortodox de astăzi, faptă care condiţionează mântuirea sa, este mărturisirea ortodoxă a lui Iisus Hristos. Dar pentru a-L mărturisi ortodox pe Hristos, trebuie ca el să fie un adevărat creştin ortodox. Iar a fi un creştin adevărat înseamnă a lucra poruncile evanghelice. Criza şi orbirea duhovnicească la care s-a ajuns astăzi şi, ca o consecinţă, compromisurile grave care se fac până şi în Biserică, au ca principală cauză tocmai nelucrarea de către noi toţi a poruncilor lui Dumnezeu.

Lăsând la o parte celelalte probleme grave cu care se confruntă Ortodoxia, să ne oprim la cea a introducerii în România a cip-urilor în paşapoarte şi în permisele de conducere, problemă care a creat multă tulburare în rândul creştinilor ortodocşi. Cu toate că această iniţiativă are în primul rând implicaţii religioase – desigur, pentru cei ce vor să se mântuiască -, fiind o lucrare curat satanică tocmai pentru că este îndreptată împotriva libertăţii omului în gradul cel mai înalt, libertate pe care Însuşi Dumnezeu o respectă, ea este nesocotită, din păcate, de mulţi dintre cei pe care Dumnezeu i-a pus să vegheze asupra turmei încredinţate lor.

Un singur glas, asemenea „glasului celui ce strigă în pustie”, a răsunat cu tărie şi a tulburat pe “Irod şi tot Ierusalimul”. Ca şi atunci, tot astfel şi acum s-au adunat cărturarii, fariseii şi învăţătorii de Lege să cerceteze cine a slobozit glasul şi pentru care pricină a îndrăznit să tulbure „liniştea” oilor celor cuvântătoare. În loc să-şi plece urechea la omul lui Dumnezeu şi să-i soarbă cuvintele sale insuflate de Duhul, îl nesocotesc şi-l dispreţuiesc, iar prin conferinţele şi interviurile lor savante sfătuiesc oile să doarmă liniştite, căci încă nu a venit lupul, ci au fost numai nişte zvonuri false. Ce bine se potrivesc şi astăzi cuvintele proorocului Isaia: „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea”! (Isaia 6, 9)

Dar nu este de mirare aceasta. Dintotdeauna proorocul, omul lui Dumnezeu, deşi a strigat cu mare glas, nu numai că nu a fost auzit şi nu a fost luat în seamă, ci, mai degrabă, a fost luat în râs, prigonit şi chiar omorât. Avem atâtea pilde şi totuşi inima noastră împietrită refuză să creadă adevărul dumnezeiesc, amăgindu-se cu nădejdi deşarte şi cu promisiuni de viaţă îndelungată, prosperă şi fericită. Şi aceasta pentru că mentalitatea creştinului de astăzi s-a schimbat. Creştinul „modern” nu mai vrea să-şi asume Crucea, nu mai vrea să fie părtaş la Jertfa Mântuitorului şi, prin urmare, nu mai vrea să fie al lui Hristos. În aceste condiţii de lepădare de credinţă şi de confuzie planificată vin pregătirile pentru instaurarea unui guvern mondial, cu un conducător unic, antihrist, la care va trebui să se supună necondiţionat toată populaţia globului.

Părintele Iustin, faţă de care noi, monahii athoniţi români şi nu numai, nutrim o deosebită evlavie şi îl cinstim cum se cuvine, ca pe un om al lui Dumnezeu şi far luminos ce luminează în întunericul dens creat de norii grei a tot felul de compromisuri în materie de credinţă ce s-au abătut pe cerul Ortodoxiei româneşti, a conştientizat pericolul pregătirii domniei lui antihrist ce se apropie cu paşi repezi şi a tras la bună vreme semnalul de alarmă absolut necesar. Nu mai este vreme de discutat, de comentat, de criticat, ci a venit vremea „să luăm aminte” în modul cel mai serios la cele ce se întâmplă în jurul nostru. Evenimentele se desfăşoară cu repeziciune şi, datorită trândăviei şi comodităţii noastre, ne vor lua prin surprindere şi nu vom mai avea vreme nici să ne mai gândim ce se întâmplă cu noi.

Părintele Iustin vorbeşte în acelaşi duh atât cu Părintele Paisie, cât şi cu mulţi alţi părinţi contemporani bine cunoscuţi de credincioşii români, care au vorbit atât de clar despre vremurile grele în care trăim, căci s-au adăpat din Acelaşi Duh Sfânt, Care i-a insuflat şi i-a luminat pe Părinţii Bisericii să înţeleagă şi să vadă cele viitoare ca fiind prezente.

Părintele Paisie spune clar: „Biserica trebuie să ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua noul buletin de identitate, aceasta va constitui o cădere”. Căderea nu se petrece atunci când accepţi să ţi se implanteze cipul pe mână sau pe frunte, căci aceasta va însemna deja lepădarea, ci atunci când accepţi actele de identitate cu cip, pentru că prin aceasta ne subjugăm de bună voie unui sistem universal de urmărire şi control al fiinţei umane, care prin trăsăturile sale se vădeşte a fi lucrarea lui antihrist. Mulţi „oameni duhovniceşti” spun că vor pune alături o cruce şi totul se va aranja. „Dar lucrul murdar nu se sfinţeşte, spune Părintele mai departe. Apa curată primeşte Harul şi se face agheasmă, dar urina nu se face agheasmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăţia, însă, nu primeşte sfinţire. Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este în buletinul nostru de identitate, pe mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu se sfinţeşte chiar de am pune şi o cruce”.

Ce este de făcut? În primul rând, să ne întoarcem la Hristos, să ne simplificăm viaţa şi să ne mulţumim cu puţin. Aceasta este adevărata schimbare şi ea se poate împlini în măsura în care ne apropiem mai mult de Biserică şi de Tainele ei, ceea ce înseamnă:

– participarea la viaţa liturgică a Bisericii;

– împărtăşirea cât mai deasă cu Sfintele Taine, cu pocăinţa şi asceza cuvenite;

– rugăciunea, pe care Apostolul Pavel o recomandă a fi neîncetată şi care sparge cercul închis al egoismului nostru;

– dragostea faţă de aproapele, care ne scoate din cadrul strâmt al intereselor personale;

– curajul mărturisirii până la jertfă a Adevărului, virtute care încununează întreaga nevoinţă a creştinului ortodox.

Numai aşezându-ne sub acoperământul Harului dumnezeiesc mintea ne va fi luminată de Sfântul Duh spre a înţelege chipul în care trebuie să ducem până la capăt „lupta cea bună” şi vom primi puterea să înfruntăm cu bărbăţie avalanşa evenimentelor de suflet pierzătoare, mărturisind fără frică pe Hristos înaintea oamenilor, ca şi El să mărturisească pentru noi înaintea Tatălui Său cel ceresc.

Dorim să-i încredinţăm pe fraţii noştri ortodocşi români, clerici şi mireni deopotrivă, de toată dragostea noastră, de smeritul nostru sprijin în rugăciunile înălţate către Hristos şi către Maica Domnului ca să caute cu milostivire spre Biserica Sa şi să nu îngăduie să fim înşelaţi de balaurul cel viclean.

14/27 ianuarie 2009

Praznicul Sfinţilor Părinţi ucişi în Sinai şi Rait

Ierom. Ştefan dimpreună cu toţi părinţii Schitului LACU

sursa : Presa Ortodoxa