Se crede că hotărîrile care s-au luat la acest Sinod au legătură cu minunea pe care a săvîrşit-o Sfînta. Tomosul (formula dogmatică) ortodocşilor şi tomosul ereticilor au fost puse împreună în racla unde se găsea trupul Sfintei, aşa încît ea să facă un semn. Cînd racla a fost redeschisă, cei care au ţinut-o au fost martorii unei minuni. Tomosul ereticilor a fost găsit aruncat la picioarele Sfintei, care ţinea în braţe tomosul ortodocşilor. De aceea, iconografia Sfintei reproduce minunea şi muceniţa este cunoscută drept Sfînta Eufimia a dogmei ortodoxe.

Cititi va rugam mai multe la: continuare »

«Bine ai vestit pe cei dreptmăritori şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi»

Minunea săvârșită de Sfânta Eufimia este cât se poate de actuală, mai ales că, în zilele noastre, se poartă un dialog teologic cu monofiziții anticalcedonieni, care are drept scop unirea acestora cu Biserica noastră Ortodoxă.

Prealăudata muceniță a lui Hristos, Eufimia, a pătimit în anul 288, în timpul domniei împăratului Dioclețian și a antipatului Priscus. S-a născut în Calcedon, fiind fiica lui Filófron și a Teodosianei. Întrucât Îl mărturisea fără ocolișuri pe Hristos și refuza să aducă jertfe zeilor, a fost trasă pe roată, aruncată în foc și chinuită în diverse alte chipuri. A fost chiar dată fiarelor sălbatice pentru a o sfâșia, însă sfânta a scăpat nevătămată. Fiind mușcată apoi de un urs, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfintele sale moaște au fost puse în raclă și îngropate într-un mormânt lângă Calcedon, unde au rămas timp de mulți ani, împrăștiind pretutindeni miros de bună mireasmă și săvârșind nenumărate minuni.

În zilele lui Teodosie cel Mic (410 d.H.), un ieromonah sărac la minte pe nume Eutihie, s-a făcut conducătorul ereziei Monofizitismului, susținând cu nerușinare că Domnul nostru Iisus Hritos are o singură fire și o singură lucrare, cea dumnezeiască. Drept pentru care a și fost caterisit de către sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului. Cu toate acestea, folosindu-se de eunucii atei ai împăratului, nu înceta să-și propovăduiască falsa credință, provocând tulburări în Biserică. După moartea împăratului Teodosie, pe scaunul împărătesc au urcat sfântul Marcian și sfânta Pulheria, care îndată au poruncit să fie convocat un sinod ecumenic, pentru a pune căpat ereziei lui Eutihie. S-au întrunit, așadar, 630 de episcopi, care au alcătuit ceea ce astăzi numim Sfântul și marele Sinod IV Ecumenic (Calcedon, 451). În cadrul lucrărilor acestui sinod, a fost condamnat și anatematizat Eutihie, dimpreună cu ucenicul său, Dioscor, precum și toți cei care propovăduiau falsa învățătură cum că Hristos are o singură fire și o singură lucrare.

Sinodul a decretat că Hristos are două firi perfecte – dumnezeiască și omenească – unite în persoana Logosului dumnezeiesc, în mod «neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit». Nu a existat nici un fel de absorbire, înghițire, amestecare, modificare sau împărțire în cadrul celor două firi, ci au rămas amândouă intacte, păstrându-și fiecare trăsăturile caracteristice. Cu alte cuvinte, între cele două firi s-a produs așa numita perihoreză (întrepătrundere). Prin urmare, conform dreptei învățături, Hristos a avut două firi perfecte – dumnezeiască și omenească – iar nu doar una, pe cea dumnezeiască. Putem vorbi, deci, de dyofizitism după unirea celor două firi, iar nu de monofizitism.

Întrucât însă ereticii nu se lăsau înduplecați de dogmele Sfântului Sinod, Sfinții Părinți au recurs la următorul procedeu: ambele tabere, adică ortodocșii și monofiziții, și-au notat învățătura de credință pe câte o carte, pe care au și pecetluit-o. Deschizând apoi racla unde se aflau moaștele sfintei Eufimia, au depus cele două cărți pe pieptul sfintei mucenițe. După câteva zile, deschizând din nou racla sfintei, au găsit cartea ereticilor aruncată la picioarele sfintei, iar cartea ortodocșilor, care conținea Definiția și hotărârile Sfântului Sinod Ecumenic, se afla în mâinile sfintei mucenițe. Mult s-au minunat atunci toți de una ca aceasta. Ca urmare a acestei minuni, drept-credincioșii s-au întărit în credința ortodoxă, dând slavă lui Dumnezeu, Celui ce face minuni preaînalte spre întoarcerea și pocăința celor mulți, iar ereticii monofiziți s-au umplut de rușine.

În amintirea acestui preaminunat eveniment, Biserica a compus următorul tropar închinat sfintei: «Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinţii bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniţă preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă». Sfintele sale Moaște izvorâtoare de mir au fost mutate din Calcedon la Constantinopol, într-o biserică ridicată în cinstea ei. După cucerirea Constantinopolului, au fost mutate în biserica Sfinților Apostoli, iar apoi în biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, unde au rămas până în zilele noastre [1].

Minunea săvârșită de Sfânta Eufimia este cât se poate de actuală, mai ales că, în zilele noastre, se poartă un dialog teologic cu monofiziții anticalcedonieni, care are drept scop unirea acestora cu Biserica noastră Ortodoxă. Desigur, dialogul cu ereticii este o lucrare binecuvântată atunci când urmărește întoarcerea acestora în Biserica Ortodoxă. Din păcate, însă, nu toate dialogurile teologice au substrat ortodox, nici măcar un deznodământ ortodox. În special, în cazul dialogului cu monofiziții anticalcedonieni, se urmărește unirea acestora cu Biserica în niște condiții inadmisibile din perspectivă ortodoxă, drept pentru care s-a creat o atmosferă de neliniște generală. Mulți credincioși și-au exprimat nemulțumirea și împotrivirea fermă față de o unire care nu este fundamentată pe temelia autenticității și acribiei credinței ortodoxe.

Una dintre multele concluzii neortodoxe ale dialogului este că ruperea dintre ortodocși și anticalcedonieni se datorează unei neînțelegeri… În rest, avem aceeași credință. De asemenea, se urmărește publicarea unui întreg șir de cărți, prin care poporul ortodox să fie educat să creadă că monofiziții anticalcedonieni nu trebuie considerați eretici.

Pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor, oferim în cele ce urmează câteva dintre concluziile inadmisibile și rușinoase ale întrunirii de la Chambésy (1990) dintre ortodocși și monofiziți:

1) «Ambele familii (ortodocși și monofiziți) au păstrat dintotdeauna intactă credința hristologică autentică, precum și continuitatea tradiției apostolice, cu toate că au folosit în mod diferit termenii hristologici. Această credință comună și fidelitate continuă față de tradiția apostolică trebuie să constituie fundamentul unității și comuniunii».

2) Ambele Biserici (Ortodoxă și Monofizită) sunt de acord că anatemele care ne despart astăzi și condamnările din trecut trebuie anulate.

3) «Ridicarea anatemelor și anularea condamnărilor vor fi înfăptuite cu condiția ca Părinții și Sinoadele care au fost anatematizate și condamnate în trecut să nu fie eretice».

4) «Cele două familii bisericești (ortodoxă și monofizită) trebuie să-și revizuiască atât programa de studii teologice, cât și cărțile folosite în instituțiile lor, astfel încât să fie făcute modificările și adaosurile necesare» [2].

Dialogul teologic dintre ortodocși și anticalcedonieni (1964-1971, 1971, 1979, 1985-1993) a dus la publicarea Declarațiilor Comune (I – 1989 și II – 1990), în care se proclamă faptul că Hristologia anticalcedonienilor este în fond ortodoxă, în ciuda diferențelor de limbaj față de Hristologia Bisericii Ortodoxe. În baza acestei constatări, s-a propus ridicarea anatemelor pe care Sfintele Sinoade Ecumenice le-au aruncat asupra ereticilor anticalcedonieni, din moment ce se poate dovedi faptul că respectivii eretici au fost condamnați nu pe motiv de erezie, ci pentru că au provocat schisma anticalcedoniană în Biserică (adică din motive canonice).

Această poziție, care reprezintă rezultatul dezbaterilor teologice ale Comisiei Mixte de Dialog, nu este compatibilă cu învățătura ortodoxă, dat fiind faptul că, timp de cincisprezece veacuri, monofizitismul severian a fost unul din cele mai aprinse subiecte ale discuțiilor teologice purtate în timpul unor mari personalități precum Iustinian, Irákleios, Fotie cel Mare, Emanouíl Komninós. Este mai mult decât evident faptul că, de fiecare dată, monofizitismul a fost tratat ca atare, adică ca o problemă de natură dogmatică, iar nu canonică. Ba mai mult decât atât, conform sfântului Maxim Mărturisitorul, acesta reprezintă o formă de subminare a învățăturii triadologice și hristologice a Bisericii.

Poziția ortodoxă este cât se poate de fermă: ereziarhii Dioscor și Sever sunt eretici în adevărul sens al cuvântului. Hristologia propusă de ei este eretică, astfel că este imposibil de realizat unirea dintre ortodocși și anticalcedonieni, fără ca cei din urmă să renunțe la concepțiile lor monofizite și să-i condamne pe cei doi eretici pomeniți mai sus.

În anii 2000 și respectiv 2002, au fost susținute la Facultatea de Teologie a Universității Aristotéleion din Tesalonic două teze de doctorat, în care se promovează ideea că Hristologia ereziarhilor Dioscor și Sever este ortodoxă. E lesne de înțeles că cele două disertații nu urmăresc altceva decât consolidarea pozițiilor Dialogului teologic dintre ortodocși și anticalcedonieni, precum și susținerea unirii propuse de acesta. Cu alte cuvinte, se fac eforturi mari în direcția recunoașterii de către Preasfintele Biserici Ortodoxe a formațiunii monofizite ca fiind ortodoxă și a ridicării anatemei, sub pretextul că monofiziții au fost condamnați de către Sfintele Sinoade Ecumenice din motive canonice, iar nu dogmatice.

Este vorba despre următoarele două disertații: 1) lucrarea de doctorat a domnului Ilías D. Kesmíris, intitulată «Hristologia și politica ecleziastică a lui Discor al Alexandriei», Tesalonic, care conchide că Hristologia acestui ereziarh urmează linia hristologică trasată de sfântul Chiril și că acuzațiile de docetism și eutihianism nu sunt confirmate de izvoarele existente; 2) lucrarea de doctorat a domnului Ioánnis T. Nikolópoulos, intitulată «Hristologia lui Sever al Antiohiei și Definiția Sinodului de la Calcedon», Tesalonic 2002, în care, de asemenea, autorul încearcă să dovedească că Hristologia acestuia nu intră în contradicție cu cea a sfântului Chiril și, prin urmare, este ortodoxă. Ambele disertații au fost elaborate sub supravegherea lui Geórgios Martzélos, profesor de Dogmatică și președintele grupului ortodox din cadrul Comisiei Mixte de Dialog [3].

Drept răspuns la provocările de mai sus, prezentăm, în cele ce urmează, cele mai importante puncte ale învățăturii fericitului întru pomenire arhimandrit Geórgios Kapsánis, egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoríou din Sfântul Munte, referitoare la anticalcedonieni:

a) Identitatea dogmatică a anticalcedonienilor a fost definită în totalul lucrărilor anti-severiane ale sfântului Ioan Damaschin și ale celorlalți Sfinți Părinți, iar nu numai în sintagma «rupți de Biserica Ortodoxă din cauza hotărârilor Sinodului de la Calcedon, însă fiind ortodocși în toate celelalte privințe». Sfinții Anastasie Sinaitul și Ioan Damaschin îi numesc monofiziți, explicând mai apoi întregul conținut al învățăturii lor dogmatice. De asemenea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a dezvoltat o serie de argumente imbatabile, prin care dovedește caracterul eretic al Hristologiei severiane.

b) Controversata sintagmă a sfântului Ioan Damaschin «rupți de Biserica Ortodoxă din cauza hotărârilor Sinodului de la Calcedon, însă fiind ortodocși în toate celelalte privințe», interpretată prin prisma tradiției sinodale și patristice, certifică caracterul eretic al Hristologiei anticalcedonienilor. «Toate celelalte privințe» în care, conform sfântului Ioan Damaschin, anticalcedonienii sunt ortodocși se referă la subiecte străine de Hristologie. Pe aceeași tradiție patristică se bazează și constatarea că Hristologia severiană denaturează Hristologia sfântului Chiril.

c) Poziționările profesorilor Ioánnis Karmíris și Ioánnis Romanídis în favoarea ortodoxiei anticalcedonienilor au fost rezultatul unui entuziasm timpuriu și, de aceea, au fost înlocuite foarte repede cu îndoieli și circumspecții dintre cele mai serioase.

d) Opinia conform căreia Hristologia lui Dioscor este ortodoxă, întrucât, așa cum susține sfântul Anatolie, nu a fost condamnată din motive dogmatice, se dovedește a fi neîntemeiată. Declarația sfântului Anatolie a fost arbitrară, iar acest fapt este adeverit atât de Actele Sinodului, cât și de lucrările Sfinților Părinți de mai târziu. De asemenea, poziția conform căreia Hristologia lui Dioscor este ortodoxă, întrucât expresia «din două firi» este echivalentă din punct de vedere dogmatic cu expresia «în două firi», nu are nici un temei. Expresia «din două firi», deși e ortodoxă, indiferent dacă e asociată sau nu cu expresia «în două firi», nu reprezintă o garanție a faptului că nu se poate cădea din Hristologia ortodoxă în ceea ce numim Hristologie severiană. Deși Definiția inițială a Sinodului IV Ecumenic conținea expresia «din două firi», care a fost caracterizată de către episcopii participanți ca fiind ortodoxă, aceasta nu avea plinătatea dogmatică pe care a dobândit-o Definiția finală datorită expresiei «în două firi».

e) Atitudinea Părinților care l-au condamnat și anatematizat pe Dioscor exprimă conștiința întregii Biserici Ortodoxe, întrucât este vorba despre o hotărâre unanimă a tuturor Părinților, care au acționat «într-un singur cuget», iar nu despre voci izolate ale câtorva Părinți.

f) Sinodul mincinos convocat de anticalcedonieni a fost eretic, întrucât a ignorat Reconcilierile sfântului Chiril și a consacrat expresia eretică a lui Eutihie «două firi înainte de unire, o singură fire după unire».

g) Termenii «amestecare» (anákrasis), «confundare» (sýnhysis) sau «contopire» (fyrmós), termeni atribuiți anticalcedonienilor, reprezintă consecința Hristologiei severiane, care mărturisește credința într-o singură fire compusă (a lui Hristos). Terminologia dogmatică nu este asemenea celei pastorale, unde nu se pune atât de mult accent pe exactitatea cuvintelor. Întrucât a fost folosită de către Sfinții Părinți chiar și în cadrul anumitor Mărturisiri de Credință, terminologia dogmatică presupune un nivel maxim de acrivie, astfel încât să redea sensul exact al dogmei creștine. Expresia severiană «fără amestecare» nu exclude lipsa de sýnhysis, atât timp cât este mărturisită o singură fire compusă. Paralelismul dintre mărturisirea de credință și «metodele contemporane de dezbatere științifică» a problemelor dogmatice este sortit eșecului, fiindcă, adeseori, aceste metode de dezbatere intră în contradicție cu dogmele fundamentale ale credinței.

h) Ereticii care nu au fost condamnați din motive dogmatice poate că au o învățătură dogmatică întru totul ortodoxă, însă nu pentru mult timp, căci deseori cad în diverse erezii, «întrucât nu pot trăi uniți cu Biserica», așa cum observă sfântul Nicodim Aghioritul [4]. În cazul de față, însă, ereziarhii anticalcedonieni Dioscor și Sever au fost condamnați pentru învățături dogmatice concrete, iar nu pentru simple chestiuni canonice.

i) Ereziarhii anticalcedonieni s-au rupt de Biserică în baza unui criteriu «eclesiologic», adică prin hotărâre sinodală, ca urmare a negării Definiției Sinodului IV Ecumenic. De multe ori este mărturisită în scrierile patristice întrepătrunderea dintre credința ortodoxă, Sfintele Sinoade care au confirmat-o și condamnările celor care au negat-o.

j) Demonstrând astfel eroarea teoriei domnului Martzélos, ajungem la concluzia că, pentru a se înfăptui o unire – conformă cu Eclesiologia Ortodoxă – a anticalcedonienilor cu Biserica, aceștia trebuie să accepte Definițiile și hotărârile Sinoadelor Ecumenice IV, V, VI și VII. Asta înseamnă că trebuie să se lepede de Hristologia severiană, să accepte condamnările ereziarhilor Dioscor și Sever și să rupă comuniunea bisericească cu cei care rămân încorsetați în preceptele lor anticalcedoniene. Aceasta este tactica și experiența Bisericii. Știm că de-a lungul istoriei bisericești, au existat și încercări de unire care au eșuat, dar și încercări care au dat roade și au dus la restabilirea unității eclesiale. Orice altă tentativă de unire, care ignoră criteriile fundamentale enumerate mai sus din motive de iconomie, nu va face altceva decât să păgubească Biserica [5].

În anul 1990, la Chambésy, au fost recunoscute tainele eretice ale monofiziților. În cuvântul său din 26 octombrie 2009, rostit la New York, la adresa «ierarhilor» Comunității Armene, Etiopiene și Siriene, Sanctitatea sa, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, făcea următoarele declarații: «Dialogul teologic dintre cele două familii creștine – Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi-Orientale (monofizite) – a pus capăt, și în mod oficial, neînțelegerilor trecutului. Nu teologia este cea care ne desparte. Suntem uniți în datoria noastră de a pune bazele pastorale, liturgice și eclesiale pe care vom construi unitatea noastră din ce în ce mai mult» [6].

În anul 1990, la Chambésy, «reprezentanții ecumeniști ai Patriarhiilor au semnat un acord prin care monofiziții au fost declarați ortodocși. Ca urmare a acestui act, au fost reprimiți în «comuniune» de către Patriarhia Antiohiei și, parțial, de către Patriarhia Alexandriei. Ba mai mult decât atât: în Antiohia, ecumeniștii «ortodocși» îl recunosc și i se închină «sfântului» Dioscor, ucigașul Sfântului Flavian, iar în Toronto, creștinii mănâncă, beau și se roagă împreună cu ereticii monofiziți nepocăiți»[7].

Iată ce a declarat, pe 19 ianuarie 2011, Ieronim al II-lea, Arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecie, cu ocazia întrunirii sale cu președintele Armeniei, domnul Serzh Sargsyan: «Primul lucru pe care îl putem constata este că poporul armean a trecut peste toate necazurile întrucât și-a pus nădejdea în credința ortodoxă. Poporul dumneavoastră a rămas fără ipostas statal, al cărui loc a fost luat de către Biserică, care și-a asumat călăuzirea și sprijinirea poporului armean. Exact același lucru s-a întâmplat de-a lungul secolelor și cu poporul grec, care a găsit sprijin, acoperământ și ajutor în sânul Bisericii. Însă toate acestea au trecut, domnule președinte, iar astăzi trăim într-o altă epocă, care, la rândul ei, prezintă o întreagă serie de probleme și dificultăți. Cred că apartenența noastră comună la credința ortodoxă, asociată cu încercarea noastră de a trăi uniți toți Ortodocșii reprezintă o măsură care poate ajuta popoarele noastre să facă față problemelor actuale. Domnule președinte, ați spus mai devreme că valorile credinței ortodoxe au fost, sunt și vor fi întotdeauna de neînlocuit. Asemenea cuvinte, atunci când sunt rostite de oameni simpli, au importanța lor; însă când sunt rostite din gura președintelui unei țări vecine și prietene, așa cum este Armenia, capătă o însemnătate aparte. Vă rugăm și vă îndemnăm părintește să contribuiți și dumneavoastră, adaugând o piatră la edificiul unității tuturor ortodocșilor de pretutindeni» [8]. […]

Ne exprimăm, în final, dorința ca monofiziții anticalcedonieni să conștientizeze faptul că «părinții» lor au căzut în erezie, să realizeze dimensiunile rătăcirii în care se află, să se lepede de învățătura greșită propovăduită de căpeteniile ereziei lor, Eutihie, Dioscor și Sever și, într-un final, să se întoarcă în brațele Sfintei Biserici Ortodoxe, celei «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească» [9].

Părintele Ánghelos Anghelakópoulos, preot paroh al bisericii Panaghía Myrtidiótissa, Néo Fáliro, Pireu

Note:
[1] Sfântul Nicodim Aghioritul, Συναξαριστής των δώδεκα μηνών του ενιαυτού (Sinaxarul celor douăsprezece luni ale anului), vol. I, ed. Orthódoxos Kypséli, Tesalonic 2003, pp. 155-156 și vol. VI, pp. 52-54.
[2] Acordul cu Monofiziții de la Chambésy (1990). Vezi și Chrístos Livanós, «Έλεγχος προκλητικής και εμπρηστικής εγκυκλίου του Φαναρίου» (Analiza enciclicei provocatoare și inflamatoare a Fanarului), în Theodromía, ian.-febr. 2010, 108-109; A doua Declarație Comună și propuneri către Biserici din partea Comisiei Mixte pentru Dialog, Geneva, sept. 1990; Pr. Theódoros Zísis, Η ‘Ορθοδοξία’ των Αντιχαλκηδονίων Μονοφυσιτών (‘Ortodoxia’ Monofiziților Anticalcedonieni), ed. Vryénnios, Tesalonic 1994, p. 28.
[3] Ierom. Loukás Grigoriatul, Διόσκορος καί Σεβήρος˙ οι αντιχαλκηδόνιοι αιρεσιάρχαι˙ κριτική δύο διδακτορικών διατριβών (Dioscor și Sever: ereziarhii anticalcedonieni. Critica a două lucrări de doctorat), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 2003, pp. 15, 17, 23, 25.
[4] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidálion, pp. 160, 589.
[5] Arhim. Geórgios Kapsánis, Η ‘ιδεολογική’ ορθοδοξία των Αντιχαλκηδονίων˙ απάντησις σε απόψεις του καθηγητού κ. Γεωργίου Μαρτζέλου (Ortodoxia ideologică a Anticalcedonienilor. Răspuns la pozițiile prof. Geórgios Martzélos), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 2005, pp. 80-83. Vezi și ierom. Loukás Grigoriatul, op. cit., p. 18; Dimítrios Tselenghídis, «Επιστημονική κριτική μιας διδακτορικής διατριβής» (Critică științifică asupra unei lucrări de doctorat), în Grigórios Palamás 792 (2002), 308-316; Pr. Theódoros Zísis, op. cit., p. 30; Είναι οι  Αντιχαλκηδόνιοι Ορθόδοξοι; (Sunt Anticalcedonienii Ortodocși?), Texte ale Sfintei Comunități a Sfântului Munte și ale altor părinți aghioriți despre dialogul dintre Ortodocși și Anticalcedonieni (Monofiziți), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 1995.
[6] www.amen.gr/index.php?mod=news&op=article&aid=816.
[7] Frățietatea Eleno-canadiană Misionară Ortodoxă «Glasul Ortodox», «Συμπροσευχαί Ορθοδόξων με αιρετικούς μονοφυσίτας» (Rugăciuni comune ale Ortodocșilor cu monofiziții eretici), în Orthódoxos Týpos 8 (14.10.2011).
[8] «Arhiepiscopul Atenei, Ieronim al II-lea, i-a ‘botezat’ ortodocși pe Monofiziți, deși aceștia denaturează dogma hristologică referitoare la cele două firi ale lui Hristos», în Orthódoxos Týpos 1, 7 (4.02.2011) și Pr. Theódoros Zísis, «Οι Αρμένιοι δεν είναι Ορθόδοξοι, Μακαριώτατε» (Armenii nu sunt Ortodocși, Preafericirea voastră), în Theodromía XIII (ian.-febr. 2011), 3-8. Vezi și www.amen.gr/index.php?mod=news&op=article&aid=816
[9] Η αίρεσις των μονοφυσιτών αντιχαλκηδονίων˙ διηγήσεις από τους βίους των αγίων (Erezia monofiziților anticalcedonieni – povestiri din Viețile Sfinților), ed. Orthódoxos Kypséli, Tesalonic 1997, pp. 7-10, 24-28. Vezi și Ierom. Loukás Grigoriatul, op. cit., p. 18; Geórgios Martzélos, «Ορθοδοξία και αίρεση των Αντιχαλκηδονίων κατά τον άγιο Ιωάννη τον Δαμασκηνό» (Ortodoxie și erezia Anticalcedonienilor după sfântul Ioan Damaschin), în Theología 752 (2004), 593-609.

Viata Sfintei Mari Mucenite Eufimia

Pe vremea imparatiei paganului Diocletian (284-305), stapanea in Calcedon Prisc antipatul, cel intarit de dansul. Acesta, vrand sa faca praznic zeului ce se numea Aris, a carui capiste si chiar idol erau in Calcedon, a trimis invitatiile sale prin cetati si prin satele cele dimprejur, iscalite cu numele imparatesc, poruncind tuturor sa se adune in Calcedon la praznic si sa aduca fiecare, dupa puterea sa, jertfa lui Marte. Si ingrozea, in scrisorile sale, cu mari prigoniri pe cei care n-ar asculta porunca si nu s-ar afla la acel praznic a carui data o hotarase, dupa opt zile. Iar cand a sosit ziua cea aratata a praznicului celui paganesc, s-a adunat multime multa de popor, cu dobitoacele ce le adusesera ca jertfa si se facea praznicul cu dantuire, junghiind oi si boi si inchinandu-se idolului neinsufletit, dar mai ales diavolului celui ce locuia intr-insul.

Atunci crestinii care locuiau acolo, scarbindu-se de acea praznuire urata de Dumnezeu si temandu-se de groaznica infricosare a antipatului, se ascunsera pe unde puteau si, adunandu-se in locuri tainuite, faceau slujbele adevaratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos. Deci a fost cercetare cu porunca data de prigonitor, sa se dovedeasca daca se mai afla cineva potrivnic poruncii lui, daca mai este cineva care sa nu se inchine zeului Marte. Si s-au gasit crestini potrivnici dorintei prigonitorului, care, neascultand porunca lui, nu dadura diavolului cinstea aceea care se cuvine Unuia adevaratului Dumnezeu.

Deci, maniindu-se prigonitorul ca nu-l asculta crestinii, a poruncit sa-i caute si sa-i aduca la chinuri. Atunci patruzeci si noua dintre crestini s-au ascuns la un loc tainuit, unde faceau rugaciuni, intre dansii era o fecioara foarte frumoasa, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredinciosilor parinti Filotron Sincliticul si Teodorosia. Iar prigonitorul a fost instiintat despre crestinii cei ascunsi, pe care a poruncit sa-i prinda pe toti si sa-i aduca inaintea judecatii sale. Deci, indata, dupa porunca prigonitorului, slujitorii cei salbatici, intocmai ca fiarele gata a vana prada, pornindu-se spre turma cea cuvantatoare adunata pentru Hristos, inconjurara cu arme casa aceea in care credinciosii slujeau lui Dumnezeu in ascuns. Si spargand usile, cu nemilostivire pe fiecare, cate unul, il trageau afara ca nici unul dintr-insii sa nu scape. Si prinzandu-i pe toti, ii dusera la antipatul cu necinste si cu batjocura.

Deci, fiind dusi ca oile la junghiere, au stat inaintea mandrului prigonitor smeritii robi ai lui Hristos, gata fiind sa indure pana la sange pentru slava Domnului lor. Vazandu-i, mandrul stapanitor le-a zis: „Oare voi sunteti potrivnici poruncii imparatesti si poruncii noastre, cei ce defaimati jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii imparatului si poruncii tale, antipate, se cade a ne supune, de nu va fi potrivnica Dumnezeului ceresc, iar de este potrivnica lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar a ne si impotrivi. De ne-ati fi poruncit noua acele lucruri la care suntem datori a ne supune stapanirilor, apoi am fi dat cele ce sunt ale cezarului, cezarului. insa de vreme ce porunca ta este potrivnica si urata lui Dumnezeu, pentru ca ne porunciti sa cinstim pe faptura mai mult ca pe Facatorul, sa ne inchinam si sa ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu Celui de sus, aceasta porunca a voastra niciodata nu o vom asculta, pentru ca suntem inchinatori adevarati ai adevaratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci prigonitorul, deschizandu-si gura sa mincinoasa si ascutindu-si ca briciul limba sa inselatoare, a intins vorba sa cea impletita cu mestesug prin imbunari si prin fagaduinte de daruri si de cinste, tragandu-i pe acestia de la calea cea dreapta, pe care Hristos i-a castigat cu cinstitul si scumpul Sau sange la inchinarea sa pierzatoare de idoli. Apoi ii ingrozea pe dansii cu chinuri amare, de n-ar vrea sa faca aceasta la care ii sfatuia si le poruncea antipatul.

Iar sfintii au raspuns: „Darurile si cinstirile tale, antipate, pe care ni le fagaduiesti noua, de mult le-am lepadat de la noi, le-am urat si le-am socotit ca pe niste gunoaie pentru Hristos, ca avem bunatatile cele ceresti mai mari si mai bune decat toate bunatatile cele pamantesti. Bunatatile pamantesti sunt vremelnice si ne­statornice, iar cele ceresti, vesnice si neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne ingrozesti pe noi, nu numai nu ne temem, ci si dorim prea mult sa le-suferim, ca sa se arate in noi puterea si taria Dumnezeului nostru, de care ati putea sa va mirati si sa va rusinati, cunoscand neputinta zeilor vostri celor de Dumnezeu urati. insa ce nevoie iti este tie sa-ti lungesti vorba si sa-ti latesti cuvantul! incepe lucrul tau pe care il gandesti si vei vedea ca mai mare va fi in noi osardia spre rabdare, decat in tine spre chinuire”.

Atunci prigonitorul a inceput a-i schingiui pe dansii cu legaturi si cu batai. Si ii chinuira pe sfinti nouasprezece zile in multe feluri, in toate zilele batai peste batai luand, foamea si setea rabdand. Si avand cu dansii pe Sfanta Eufimia, fecioara tanara si frumoasa, graiau catre dansa, incurajand-o: „Nevoieste-te, fecioara, pentru Mirele Ceresc; nevoieste-te, ca sa-L intampini cu fecioarele cele intelepte, ca sa te iubeasca si pe tine ca pe o mireasa a Sa si in camara Sa sa te duca pe tine”.

Dupa aceasta, trecand douazeci de zile, i-au dus la judecata si antipatul i-a intrebat: „Poate ca dupa ce ati fost pedepsiti si chinuiti cu atatea necazuri, veti vrea sa fiti ascultatori poruncii noastre?” Atunci sfintii mucenici impreuna cu Sfanta Eufimia, raspunzand, au zis: „Sa nu te nadajduiesti, antipate, ca ne vei abate pe noi din calea cea dreapta; ca mai degraba vei rasturna muntii la pamant si vei misca stelele de pe cer, decat vei putea sa abati inimile noastre de la adevaratul Dumnezeu!”

Dupa aceste cuvinte, inraindu-se prigonitorul, a poruncit ca sa-i bata cat se poate de mult peste fetele lor. Apoi, vazand ca nimic nu poate sa izbandeasca, s-a sfatuit sa-i trimita pe dansii la imparatul; si, mai inainte de a-i trimite, a poruncit sa-i inchida in temnita. Ducandu-se ei spre temnita, a vazut antipatul pe Sfanta Eufimia, fecioara tanara si frumoasa, care, in mijlocul cetei aceleia a sfintilor mucenici, stralucea ca luna intre stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a rapit-o.

Iar ea, ridicandu-si ochii si mainile spre cer, a strigat: „Nu ma lasa pe mine, preaiubitul meu Mire, Iisuse Hristoase, ca spre Tine mi-am pus nadejdea! Sa nu dai fiarelor sufletul ce Te iubeste pe Tine si marturiseste numele Tau cel sfant! Sa nu ma lasi in mainile vrajmasilor mei, ca sa nu se bucure de mine. intareste-ma pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca sa nu ma biruiasca pe mine faradelegea”.

Prigonitorul, vrand s-o momeasca pe sfanta fecioara spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de inselaciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe si cu felurite fagaduinte vana inima ei cea fecioreasca. Cu toate acestea ea graia barbateste: „Sa nu gandesti, o, chinuitorule, ca slabiciunea mea cu inlesnire vei putea sa o pleci la a ta faradelege si necuratie cu amagirile tale mestesugite! Ca, desi sunt cu firea de parte femeiasca, neputincioasa cu trupul si tanara de ani, totusi sa stii ca inima mea este mai barbatoasa decat a ta! Mai tare este puterea mea in sfanta credinta, decat vitejiile voastre, si mai mare intelegere am cu darul Hristosului meu, decat toti ritorii vostri pagani, cu care vi se pare ca sunteti intelepti! Iar voi, mai fara de minte sunteti decat toti, nevrand sa cunoasteti pe Dumnezeul Cel adevarat, ca pe diavolul in loc de Dumnezeu il aveti. Deci nu ma vei amagi pe mine prin cuvintele tale cele cu mestesug, precum oarecand sarpele pe stramoasa noastra Eva; nu-mi vei indulci mie lumea aceasta amara cu desfatarile ei, pe care pe toate le socotesc ca pe niste pelin, pentru preadulcele meu Mire Iisus Hristos. Si nu vei birui puterea care intru neputinta se desavarseste cu toate razboaiele tale, ca nadajduiesc spre Mantui­torul meu, ca nu ma va lasa pe mine, nici nu va lua de la mine mana cea tare a ajutorului Sau pana ce capul sarpelui cel inaltat se va calca de picioare femeiesti”.

Atunci prigonitorul, vazandu-se infruntat, s-a maniat foarte tare si pe cea vicleana dragoste a sa care o arata catre dansa, schimband-o in manie, a poruncit sa gateasca roata pentru muncire, care avea intr-insa multime de cutite ascutite, pregatite spre acel lucru, ca toata carnea ei de pe oase sa o taie si sa o zdrobeasca. La acea roata legand-o pe Sfanta fecioara Eufimia, ceea ce cu semnul Sfintei Cruci s-a ingradit, cand incepura slujitorii a intoarce roata, trupul ei se zdrobea si incheieturile ei se desfaceau. Dar ea facea rugaciune cu tarie catre Dumnezeu, zicand: „Doamne, Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vietii mele, Cel ce dai mantuire celor ce nadajduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu, ca sa se stie de toti ca Tu esti insuti Dumnezeu si adevarata nadejde a celor ce Te asteapta pe Tine si ca nu vor veni rele, nici se va apropia bataie de trupurile celor ce si-au pus scaparea lor spre Tine, Cel Preainalt”.

Asa rugandu-se ea, indata a stat roata si slujitorii, ostenind, au cazut, pentru ca ingerul lui Dumnezeu, venind, i-a oprit invartirea si pe sfanta fecioara, de pe roata pogorand-o, a tamaduit-o de rani si cu totul sanatoasa a facut-o. Iar ea, intreaga pogorandu-se, cu bucurie canta multumind lui Dumnezeu si proslavind taria Lui cea atotputernica.

Aceasta vazand-o prigonitorul si toti cei ce erau acolo, au ramas in nepricepere si se mirau foarte mult de minune. insa unde rautatea a orbit ochii mintii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atat de mare, pentru ca n-a putut sa cunoasca mana cea tare a adevaratului Dumnezeu. Vazand n-au vazut, si auzind n-au inteles, ca s-a impietrit inima lor si semnul cel de minune l-au socotit vrajitorie. Dupa aceasta a poruncit prigonitorul sa se arda cuptorul foarte tare, ca dupa aceea sa arunce pe sfanta in foc.

Deci, inrosit fiind cuptorul si arzand inca foc mare, sfanta mucenita s-a imbracat in zaua celor trei tineri, adica in rugaciune, si impotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari catre Dumnezeu, caci, ridicandu-si ochii catre cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce intru cei de sus petreci si spre cei smeriti privesti; Cela ce in Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai pazit intregi si nevatamati de foc prin ingerul cel sfant, si roua de sus le-ai trimis lor, Tu sa-mi fii ajutor si mie, roabei Tale, care ma nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Asa a zis, si cu semnul crucii, ca si cu o alta arma inarmandu-se, statea gata sa intre in foc si astepta pana ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostasi, Victor si Sostene, carora le era poruncit sa arunce pe mucenita in foc, vazura o vedenie minunata in foc lucrandu-se; vazura pe ingerii lui Dumnezeu risipind focul in cuptor si ingrozindu-i pe dansii, ca sa nu indrazneasca a se atinge de mireasa lui Hristos.

Aceasta minune vazand-o, zisera catre prigonitor: „Nu putem noi, antipate, sa ne atingem cu mainile noastre cele spurcate de aceasta cinstita fecioara si s-o aruncam pe ea in foc, macar ca ne vei taia si capetele noastre. Pentru ca vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tai nu o vad. Si mai de folos ne este noua sa suferim mania ta, decat a fetelor celor purtatoare de lumina, care ne ingrozesc pe noi din vapaia focului”.

Acestea auzindu-le, prigonitorul s-a maniat asupra lor si, parandu-i-se ca sunt crestini si pentru aceea nu vor sa arunce in cuptor pe fecioara, i-a dat pe dansii la inchisoare. Apoi altora doi,

carora le era numele Cezar si Varie, le-a incredintat sa aduca la indeplinire acea porunca; si, luand pe fecioara, o aruncara in cuptor si indata focul cel mare din cuptor a izbucnit si in fata celor ce o aruncasera s-a repezit si in locul acela i-a prefacut pe ei in cenusa, iar pe ceilalti slujitori i-a alungat departe, iar sfanta, in mijlocul cuptorului, ca intr-o camara luminoasa stand si ca intr-o roua de racorire dantuind, canta cantarea tinerilor din Babilon: Binecuvantat esti, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri si laudat si preaslavit este numele Tau in veci (Daniel 3, 26). Si a fost o minune preaslavita ca nu s-a atins de dansa focul, nici chiar de hainele ei, pentru ca insusi nestricaciosul Mirele ei, Hristos Domnul, in taina a venit in cuptor la sfanta Sa mireasa si cu cereasca racorire a rourat-o pe ea.

Stingandu-se cuptorul, a iesit sfanta intreaga si sanatoasa, toti minunandu-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepandu-se ce sa faca, a aruncat-o in temnita, zicand: „In aceasta noapte voi chibzui ce sa fac vrajitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor si pe Sostene aducandu-i inaintea sa, se inrautati asupra lor si le fagadui sa-i piarda pe ei de nu se vor inchina zeilor. Iar ei raspunsera: „Pana acum eram rataciti, nestiind adevarul, dar acum am cunoscut pe Unul Dumnezeu Cel ce a facut cerul si pamantul. In Acesta credem si ne inchinam, iar idolilor tai, carora si noi mai inainte ne inchinam, nestiind amagirile diavolesti, de acum nu ne vom mai inchina. Iar tu fa cu noi ceea ce voiesti, in mainile tale sunt trupurile noastre, iar sufletele noastre in sprijinul lui Dumnezeu”. Si i-a osandit pe dansii prigonitorul sa fie sfasiati de fiare.

Mergand sfintii la locul unde aveau sa fie mancati de fiarele salbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tarie ca milostiv sa le fie lor si, iertandu-le pacatele ratacirii si ale credintei lor celei mai dinainte, sa randuiasca sufletele lor cu cei ce au crezut intr-insul. Si indata a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemandu-i pe dansii la odihna, si, auzindu-1 cu bucurie, si-au dat sufletele lor in mainile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, si s-au ingropat de cei credinciosi in taina.

Trecand noaptea si fiind a doua zi, a sezut prigonitorul la ju­decata si scoasera pe Sfanta Eufimia din temnita. Ea, mergand, canta cu veselie: „Tie voi canta, Doamne, cantare noua, pe Tine, Doamne, Te voi preaslavi, taria mea! Lauda-Te-voi intre popoare, Doamne, canta-voi Tie intre neamuri (Psalm 107, 3) si numele Tau voi preaslavi, ca Tu esti Unul adevaratul Dumnezeu si nu este altul afara de Tine”.

Asa cantand, a mers la judecata. Si fiind mult intrebata, cercetata si silita la jertfire, a vazut prigonitorul inima ei neinduplecata si a poruncit ca, spanzurand-o, sa-i strujeasca trupul cu fiare ascutite. Dar si dupa aceasta patimire s-a aflat intreaga cu puterea lui Dumnezeu. Apoi, sapand o groapa adanca si umpland-o cu apa, a adunat acolo multime, de balauri, vipere si jiganii otravitoare din mare si tot neamul de taratoare care se misca pe pamant si se afla in ape. Cu acelea umpland groapa, a poruncit sa arunce intr-insa pe Sfanta Eufimia. Iar ea, insemnandu-se pe sine cu semnul crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu in pantecele fiarei celei din apa ai pazit nevatamat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbavit; Tu dar si pe mine ma pazeste cu mana Ta cea tare, ca sa se proslaveasca si in mine numele Tau cel sfant”. Si a sarit in groapa; iar balaurii si jivinele, plecandu-se la dansa, nu o vatamara, ci se vedea ca se ingrijesc de sanatatea ei, ca o purtau pe ea pe spatele lor, nelasand-o sa se afunde in adancul gropii celei pline de apa. Si a iesit sfanta din groapa aceea fara de nici o vatamare, cu darul lui Hristos. Si nu se pricepea prigonitorul ce sa-i mai faca.

Apoi, vrand ca desavarsit sa o piarda si gandind ca farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele aratate le biruiesc, iar nu si mestesugirile cele tainuite, a poruncit sa sape alta groapa tainuita si s-o umple cu suliti ascutite, sabii si cutite, infigand acele arme in fundul gropii cu ascutisul in sus, iar deasupra acoperindu-le putin cu paie si cu pamant, a poruncit sa mearga mucenita peste groapa cea acoperita ca, nestiind nimic, sa cada acolo peste armele cele ascutite si, ranindu-se, sa moara. Si a trecut sfanta pe deasupra gropii ca o pasare peste cursa zburand, iar alti pagani, nestiind groapa aceea, au cazut intr-insa si au pierit. Vazand prigonitorul acest lucru, s-a rusinat foarte mult si s-a implinit acolo scriptura aceea: Groapa a sapat si a adancit-o si va cadea in groapa pe care a facut-o (Psalm 7, 15).

Dar Sfanta Eufimia lauda pe Dumnezeu si canta: „Cine va grai puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Ca pe cea ranita, roaba Ta, de rani nevatamata o ai pazit, din foc o ai mantuit, de fiare, de apa si de roata o ai aparat si din groapa o ai scos; iar acum, Doamne, izbaveste sufletul meu din mainile vraj­masului celui din inceput. Pacatele tineretilor mele si ale nestiintei mele nu le pomeni, ci cu picaturile sangelui Tau cel varsat pentru mine curateste spurcaciunea trupului si a sufletului meu. Ca Tu esti curatirea, sfintirea si luminarea robilor Tai”.

Antipatul a incercat cu cuvinte bune sa o amageasca pe ea: „Sa nu-ti necinstesti, zicea, neamul tau, sa nu-ti pierzi floarea tineretilor tale si sa nu te lipsesti de viata ta! intoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte si vei fi de noi toti cinstita si laudata si cu multa slava si bogatie indestulata”. Si alte multe cuvinte inse­latoare zicand sfintei, ea a ras de dansul si 1-a rusinat pe el ca pe un nebun.

Atunci iar a inceput a o munci pe ea si, batand-o mult cu toiege, a poruncit sa o ferastruiasca cu un ferastrau ascutit. Dar nu putea ferastraul sa-i vatame sfantul ei trup. Apoi, a poruncit ca pe o tigaie infocata sa o arda, dar si tigaia s-a racit, pentru ca ingerii erau cu mireasa lui Hristos, pazind-o pe ea de toate chinurile. La sfarsit a dat-o spre mancare fiarelor. Iar ducandu-se sfanta la priveliste, unde era sa fie mancata de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca sa-i dea ei sfarsitul muceniciei, sa primeasca sufletul ei in mainile Sale, sa-i porunceasca ei ca din mult patimitorul trup sa treaca la marginea cea dorita si zicea: „Doamne al tuturor puterilor, Tu ai aratat intru mine puterea Ta cea nebiruita si cu dreapta cea nedovedita ai vadit draceasca slabiciune si nebunia prigonitorului, iar pe mine mai presus decat toate muncile m-ai pastrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea si varsarea sangelui mucenicilor celor ce au fost mai inainte, asa primeste si jertfa mea, ce cu suflet umilit si cu inima smerita se aduce tie si, in locasurile sfintilor, in ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneste-1, ca bine esti cuvantat in veci”.

Asa rugandu-se sfanta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii si ursii, care, apropiindu-se, ii lingeau picioarele. O ursoaica i-a facut ei in picior putina rana si a curs sange, dupa care a venit un glas din cer chemand-o pe ea la cele de sus si indata si-a dat duhul sau Domnului, pentru care a patimit cu osardie. Si s-a cutremurat pamantul si se clatina cetatea, se sfaramau zidurile, cadeau casele si s-a facut frica mare.

Fugind toti de la privelistea aceea de frica, a ramas sfantul ei trup zacand mort! Si in acea vreme, venind parintii ei, au luat pe fiica lor cea sfanta si au ingropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie departare, multumind lui Dumnezeu si veselindu-se ca s-au invrednicit a fi parintii unei asemenea fiice, care prin sangele sau s-a facut mireasa cerescului Mire Hristos si a imparatului a toate, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Marea minune (11 iulie) de la moastele sfintei Eufimia prin care s-a intarit dreapta credinta la sinodul al 4-lea de la Calcedon, in anul 451

– Si alte minuni de la mormantul ei –

Aceasta minune a fost hotar al Sfintilor Parinti sa nu treaca la impartasirea credintei celor rau credin­ciosi – monofiziti.

Si s-a inceput aceasta lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei si Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe cand inca era viu dreptcredinciosul imparat Teodosie cel Tanar, au ridicat un nou eres de hula impotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecand cele doua firi ale Lui, pe cea dumnezeiasca si pe cea omeneasca, intr-una singura. Si pe multi din randuiala duhovniceasca si mireneasca i-au amagit cu aceasta rea credinta a lor; iar pe barbatii si boierii care erau in palatul imparatesc i-au vatamat cu acel eres si aveau mare ajutor de la ei. Iar cand s-a tinut in Efes sinodul cel de loc, iar mai degraba sa zicem adunarea cea talhareasca, la care preasfintitul Flavian, patriarhul Constantinopolului si marturisitorul ucis de cei de un gand cu Dioscor si cu Eutihie, atunci s-a intarit mai mult acel eres si era primit ca o credinta dreapta, iar credinta ortodoxa era lepadata ca o rea credinta oarecare. Deci era de trebuinta sa se adune al patrulea Sinod a toata lumea, al Sfintilor Parinti, pentru lepadarea acelui eres si spre intarirea dreptei credinte.

In vremea aceea, binecredinciosul imparat Teodosie a trecut din aceasta viata catre Domnul. Iar dupa el a luat imparatia imbunatatitul si placutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfanta Pulheria. Acesti ravnitori ai dreptei credinte, vazand Biserica tulburata de eresuri si feluritele certuri ce se faceau in ea, au poruncit sa se adune in cetatea Calcedonului sfintii parinti din toata lumea crestina, ca sa cerceteze si sa hotarasca toate cele pentru dreapta credinta. Deci s-au adunat Sfintii Parinti in numar de 630, cu preasfintitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului si cu preasfintitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimu­lui si cu trimisii preasfintitului Leon, Papa Romei. Si au fost de fata si rai credinciosii, intre care incepatori erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, randuit la patriarhie de Dioscor in locul lui Domnos, si ceilalti arhierei de un gand cu ei, si Eutihie cu cei de o socoteala ai sai, incat multimea ereticilor era fara de numar. Si toti impreuna cu Sfintii Parinti faceau Sinodul, adunandu-se in biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, care este in cetatuia dinspre Bosfor; pentru ca acea biserica tinea de scaunul mitropoliei Calcedonului si era foarte mare, incat putea sa incapa in ea mult popor. in ea se odihneau si moastele acestei mari mucenite, de la care se faceau minunate si preaslavite minuni, care se cade macar in parte sa se pomeneasca.

In ziua sfintei ei pomeniri, in care a patimit pentru Hristos, in toti anii izvora sange din cinstitele ei moaste, ca si cum ar fi curs dintr-o

rana, si se lua de acolo astfel: Mormantul ei era de marmura si acoperit de o lespede tot de marmura, avand inauntru moastele sfintei, puse intr-un sicriu de lemn. in acel mormant de marmura, in partea stanga, era o ferestruie mica, cat incapea o mana omeneasca. Ferestruia era incuiata cu tarie si se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, dupa cantarea rugaciunilor de toata noaptea si inaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sange cu un burete legat de o varguta lunga de fier. Bagand acolo buretele uscat, il scotea plin de sange si il storcea intr-un vas cinstit, pregatit pentru aceasta. Iar poporul vazand sangele acela, inalta slava atat lui Dumnezeu, cat si Sfintei Mucenite Eufimia si se ungea cu el spre binecuvantare si tamaduirea neputintelor lor.

Acel sange era foarte bine mirositor, ca si cum era amestecat cu un mir de mult pret, insa nici un fel de mir din cele pamantesti nu putea sa fie asemanator cu acela. Pentru ca sangele acela covarsea cu neasemanare toate aromatele si tamaduia toate bolile. Iar sfanta mucenita izvora din cinstitele ei moaste un sange mirositor si tamaduitor ca acela, nu numai in vremea praznuirii sale de peste an, ci uneori si in alte vremi, si mai ales cand arhiereul acelei biserici era barbat placut lui Dumnezeu, cu viata imbunatatita. Se faceau inca si aratari multe, pentru ca sfanta se arata de multe ori celor ce se rugau ei cu credinta: uneori celor ce zaceau in boli, alteori celor ce alergau la biserica si la mormantul ei, iar alteori celor ce erau in felurite primej­dii si o chemau in ajutor. Si alergau spre inchinare cu credinta la dansa in Calcedon popoare din toate tarile si cetatile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunandu-se Sinodul Sfintilor Parinti celor din toata lumea, imparatii au poruncit ca acolo sa se savarseasca.

La acel sinod, facandu-se multa neintelegere si cearta a dreptcredinciosilor crestini cu ereticii, pentru ca rau credinciosii nu voiau nicidecum sa se supuna la dogmele cele drepte, atunci Preasfintitul Anatolie, sfatuindu-se cu ceilalti sfinti parinti, a zis catre eretici: „Sa scrieti voi intr-o carte marturisirea credintei voastre si vom scrie si noi marturisirea noastra si amandoua scrisorile, pecetluindu-le, sa le punem in mormant la preacinstitele moaste ale Sfintei Mare Mucenite Eufimia, apoi sa ne rugam soborniceste lui Dumnezeu cu post, ca, prin aceasta sfanta placuta a sa, sa ne descopere care este credinta cea dreapta”. Aceasta zicand Sfantul Anatolie, toti au laudat sfatul lui. Deci au scris doua carti: dreptcredinciosii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecetile lor si descoperind mormantul sfintei, au pus amandoua scrisorile pe pieptul ei. Si iarasi acoperind mormantul, l-au intarit cu pecete imparateasca si cu straja si s-au rugat trei zile cu postire.

Si sosind ziua a patra, imparatul impreuna cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormant al Sfintei Eufimia si, desfacand pecetea imparateasca, cand au deschis mormantul, au vazut scrisoarea celor dreptcredinciosi sezand in dreapta sfintei, iar scrisoarea celor raucredinciosi zacand la picioarele ei. Si de mirare era si aceasta, ca ea si-a intins mana sa spre imparat si spre patriarh ca o vie, dandu-le lor scrisoarea marturisirii celei drepte. Atunci toti s-au umplut de bucurie negraita si au dat slava lui Dumnezeu, cantand cantari de lauda si de multumire sfintei mucenite si inchinandu-se cu fierbinte dragoste moastelor ei facatoare de minuni.

Si indata toti au propovaduit credinta cea dreptslavitoare, ca una ce era intarita de Dumnezeu si adeverita prin sfanta si marea mucenita, iar credinta ereticilor au dat-o anatemei. Si multi dintre eretici, vazand acea minune, au trecut la dreptcredinciosi, iar pe cei care se mai impotriveau, pe aceia i-au scos din dregatoriile lor si i-au trimis la inchisoare. Din acel timp, zugravii au inceput a inchipui in icoane pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia cu scrisoarea in mana dreapta, spre aducere aminte de ac

ea preaslavita minune, care s-a facut in timpul sinodului. Si precum atunci, asa si dupa aceea, sfanta mucenita n-a incetat a face minuni si a izvori din cinstitele ei moaste sange mirositor ca mirul.

Iar dupa ce au trecut multi ani, imparatia a luat-o Mavrichie. Acest imparat, fiind binecredincios, mai tarziu a cam slabit in credinta, indoindu-se de minunile sfintei si de sangele care curgea din ranile ei, socotindu-1 ca este prefacut, iar nu adevarat. De aceea, vrand sa se incredinteze si sa afle adevarul, a facut astfel:

Mai inainte cu multa vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei si marii mucenite, a intarit atat mormantul, cat si fereastra mormantului cu pecetea sa imparateasca. Deci, sosind ziua praznicu­lui, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon si, desfacandu-si pecetea sa, a deschis ferestruia. Si indata a iesit miros foarte placut, incat a umplut biserica, iar sangele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sangele, a curs din cinstitele moaste ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru ca nici intr-un an n-a curs atat de mult sange ca in acela, spre infruntarea putinei credinte a imparatului si spre intarirea credintei fara indoire in puterea lui Dumnezeu, Care poate sa le faca pe toate mai presus de fire. Caci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apa vie din osul cel uscat al falcii de magar, oare nu putea ca din moastele cele nestricacioase ale placutei Sale sa izvo­rasca sange si mir? Deci imparatul, cunoscand greseala sa, s-a cait si a castigat mare credinta si evlavie catre Sfanta Eufimia.

Dupa aceasta, in timpul imparatiei lui Eraclie, a fost, cu ingaduinta lui Dumnezeu, mare navalire a persilor asupra tarii Bitiniei si asupra hotarelor Calcedonului. Si cuprinzand ei toata cetatuia aceea, au pustiit-o, dupa obiceiul barbar. Apoi, intrand in biserica sfintei marii mucenite, au luat toate cele ce le-au gasit, dar voind sa deschida mormantul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru ca nu numai lespedea de marmura de deasupra era nemiscata, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci persii, adunand multime de lemne si de vreascuri, au impresurat mormantul si, facand pe dansul ca un st

og, au pus materii arzatoare si le-au dat foc, asteptand sa se risipeasca marmura din acea cumplita ardere.

Dar nici asa n-au sporit ceva, pentru ca arzand toata materia aceea, s-a prefacut in cenusa, dar mormantul sfintei a ramas nevata­mat, Dumnezeu facand pe placuta Sa minunata. Iar dupa plecarea persilor, imparatul cu patriarhul au. tinut sfat pentru moastele Sfintei si Marii Mucenite Eufimia si au socotit sa le mute din Calcedon la Constantinopol, temandu-se de navalirea din nou a barbarilor impo­triva Calcedonului.

Debi zidind in Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserica mare si frumoasa in numele sfmtei, dupa asemanarea celei de la Calcedon, au adus intr-insa cu cinste sfintele moaste, impreuna cu mormantul cel de piatra, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au randuit sa fie langa dansele, spre mai mare cinste a sfintelor moaste. Iar mormantul l-au pus in altar in locul dumnezeiestii mese, si pe el se savarsea jertfa cea fara de sange, inauntru fiind cinstitele moaste ale Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de la care se savarseau minuni, precum in Calcedon, si sangele cel mirositor si datator de tamaduire ca mirul, izvora la timpul obisnuit.

Deci, trecand multi ani si schimbandu-se multi imparati, si Sinoadele Sfintilor Parinti a toata lumea, al cincilea si al saselea savarsindu-se, a venit ca imparat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume si obicei de fiara. Acela mai intai a inceput a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptarii de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar catre cei de un gand cu el zicea: „Iata, acestea sunt /de care zice proorocul: Ochi au si nu vad, urechi au si nu aud, gura f au si nu vorbesc…”. Si i se impotrivea lui Preasfintitul Patriarh Gherman, insa el 1-a izgonit cu necinste din scaun si in locul lui a randuit pe un eretic de un gand cu dansul. Asemenea i-a izgonit si pe ceilalti arhierei dreptcredinciosi, care nu se invoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci si impotriva moastelor sfintilor latra fara de rusine, ca un caine cu neinfranata limba, defaimandu-le cu totul.

Deci, vazand si auzind de minunile ce se faceau de sfintele moaste ale Sfintei si Marii Mucenite Eufimia, i se rupeau rarunchii de zavistie, dar nu indraznea sa faca la aratare ceva rau moastelor, temandu-se de ridicarea si de tulburarea poporului. Deci a aflat ticalosul un mestesug ca acesta: s-a dus noaptea in ascuns cu cei de un gand ai sai in biserica Sfintei Eufimia si a descoperit mormantul ei, pe care persii nu l-au putut descoperi, pentru ca Domnul Hristos a slobozit sa se atinga mainile celor raucredinciosi de cinstitele moaste ale miresei Sale, pe care le-a pazit neatinse de mainile necredin­ciosilor pagani. Caci persii greseau in nestiinta lor, iar crestinii cei raucredinciosi, stiind, indrazneau. De aceea le-a ingaduit lor, spre mai mare osanda, ca sa necinsteasca pe acea sfanta.

Deci imparatul Leon, descoperind mormantul, a scos de acolo racla cea de lemn in care erau moastele nestricate cele facatoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar in locul acelora a bagat in mormantul cel de piatra niste oase putrede si puturoase, pe care le pregatise inadins si, acoperindu-le iarasi cu lespedea, s-a dus, luand cu sine talhareste acele sfinte moaste, pe care le-a pus intr-o camera din palatul imparatesc. Iar surorile imparatului si cu fiicele sale, tainuindu-se de el, mergeau la sfintele moaste si le cadeau cu miruri si le aprindeau lumanari, cinstindu-le cu osardie si inchinandu-se lor cu dragoste. Dar raucredinciosul imparat, instiintandu-se degraba despre aceasta, indata a luat racla cu sfintele moaste si a aruncat-o noaptea in mare.

Iar a doua zi, strangand adunare din cei raucredinciosi, ocara la aratare pe poporul cel dreptcredincios, hulind si defaimand moastele sfintei marii mucenite, zicand: „O, oameni nebuni, mergeti si vedeti inselaciunea cu care va inselati, spunand ca sunt nestricacioase si facatoare de minuni moastele prealaudatei Eufimia; descoperiti mormantul si vedeti care este adevarul!” Deci indata a trimis pe oamenii sai ca sa descopere mormantul si tot poporul a vazut oasele cele putrede si puturoase. Drept aceea ereticii au inceput a rade si a batjocori pe cei dreptcredinciosi, numindu-i inchinatori de oase puturoase, iar dreptcredinciosii, minunandu-se de un lucru neasteptat ca acela, nu stiau ce se intamplase si s-au umplut de rusine si de jale.

Atunci multi au socotit ca toate minunile sfintei sunt inselaciuni, si scuipand oasele acelea puturoase, le-au aruncat afara. Asemenea si mormantul acela de marmura l-au scos afara si biserica lui Dumnezeu au prefacut-o intr-o uraciune a pustiirii, caci au necinstit-o foarte. Si era biserica aceea ca o pestera oarecare pustie sau ca un ocol de animale; inca si mai rea, pentru ca toate spurcaciunile si necuratiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii isi facusera inauntrul bisericii cuptoare de fierarie si lucrau intr-insa mestesugurile lor. Si, unde mai inainte se auzea glas de cantari dumnezeiesti, acum iesea de acolo sunetul ciocanelor care bateau fierul pe nicovala si se auzeau cantece necuviincioase, cuvinte spurcate si cearta intre oameni fara de randuiala.

Si petreceau acei mesteri in acea biserica pustiita, cu femeile si cu copiii lor. Iar in Sfantul Altar, ca intr-un loc ascuns, isi aveau locul unde isi faceau nevoile trupesti. Si a rabdat Dumnezeu indelung acele fapte rele omenesti, care spurcau pana intr-atat sfintenia Lui, pana ce pe cei rai i-a pierdut rau si iarasi a ridicat dreapta credinta, curatind si sfintind locul Sau, pe care 1-a facut iarasi salasluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaste ale intru tot laudatei mucenite, fiind aruncate in mare, atunci trecea pe acolo o corabie, dupa randuiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea “al Sofiei”. Acea corabie avea stapani doi frati, Serghie si Sergon. Si vazand ei sicriul purtat de va­luri aproape de corabia lor, l-au luat in corabie, socotind ca intr-insul este vreo vistierie lumeasca. Deci, dand drumul la panze, au plecat. Si sosind la portul care se numeste “al lui Avid”, au deschis sicriul si vazand moastele nestricate si cu buna mirosire ale sfintei mucenite, s-au bucurat de acea comoara duhovniceasca, iar mai ales cand s-au adeverit in vedenie de sfintenia acelor moaste. Pentru ca in noaptea urmatoare au vazut in vis o slava mare deasupra moastelor si un sfesnic in care ardeau lumanari si niste barbati prea luminosi cantand si laudand pe Dumnezeu.

Dupa vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu sa le descopere ale carui sfant sunt acele moaste. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. in insula aceea se aflau moastele faca­toare de minuni si izvoratoare de mir ale Sfintei Mucenite Glicheria. Si ramanand ei langa insula aceea, au vazut in vedenie pe Sfanta Mucenita Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie iesind in intampinarea ei o fecioara foarte frumoasa, si amandoua s-au imbrati­sat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis catre cea care iesise din corabie: „Bucura-te, mucenita lui Hristos, fericita Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a raspuns: „Bucura-te, mucenita a lui Hristos, fericita Glicheria!” Si sarutandu-se una cu alta, s-au despartit – Sfanta Glicheria s-a dus la locul sau, iar Sfanta Eufimia s-a intors in corabie.

Aceasta vedenie s-a facut la amandoi fratii si s-au bucurat foarte mult, fiindca s-au instiintat ale cui sunt moastele acelea. Deci, rugandu-se cu caldura catre Sfanta Mare Mucenita Eufimia, au cazut cu osardie la sfintele ei moaste si le sarutau, plangand de bucurie. Si voiau sa duca acea vistierie fara de pret in patria lor, dar Dumnezeu si sfanta cea placuta Lui n-au voit asa. Caci, dupa ce corabierii au ridicat panzele corabiei si au pornit spre tara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodata s-a ridicat o furtuna si o invaluire mare, incat corabia, fiind purtata de valuri, iarasi a venit la aceeasi insula. Si linistindu-se marea, corabierii au pornit din nou in calatoria lor.

Dar iarasi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicandu-se fara de veste, au adus corabia inapoi la insula. Si aceasta s-a intamplat nu de doua ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau in mare nepricepere. Deci, in noaptea urmatoare, li s-a aratat mucenita lui Hristos, zicandu-le: „Pentru ce va siliti sa ma duceti pe mine incoace si incolo? Nu se poate ca eu sa ies de aici, nici nu voiesc sa ma duc acolo unde voiti sa ma duceti voi!” Apoi iarasi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon in Constantinopol si aducerea mea aici? Pentru ce mai voiti sa ma duceti in partile cele de jos? Aceasta nu va este cu putinta. Deci sa nu va mai osteniti cu aceasta, ci sa-mi faceti in insula aceasta o casa mica ca sa ma odihnesc intr-insa”.

Zicand acestea, sfanta s-a facut nevazuta, iar acei frati cinstiti, Serghie si Sergon, indata s-au supus cu osardie poruncii sfintei si, fiind in port, au iesit din corabie la uscat. Si ducandu-se ei, au spus episcopului insulei de moastele Sfintei Eufimia, de aratarea si de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta si le-a poruncit sa pastreze in taina sfintele moaste, caci si in acea insula a ajuns porunca cea groaznica a imparatului cel raucredincios, ca sa se lepede si sa se dea focului sfintele icoane si cinstitele moaste ale sfintilor. Din pricina acestei porunci a raucredinciosului imparat, erau ascunse sub obroc si moastele Sfintei Mucenite Glicheria, care izvorau mir. Apoi, cautand un loc ales, episcopul a binecuvantat pe Serghie si pe Sergon sa zideasca o biserica mica pentru mucenita lui Hristos, nu departe de malul marii. Si savarsindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfintit biserica, iar cinstitele moaste le-a pus in altar, sub pamant, ca sa nu afle de ele luptatorii de icoane.

Apoi, savarsindu-se aceasta, acei doi frati s-au sfatuit si s-au fagaduit catre sfanta, zicand: „Sfanta mare si prealaudata Mucenita Eufimia, nu te vom lasa pe tine niciodata si nici nu ne vom departa de la sfintele tale moaste, ci aici iti vom sluji tie pana la sfarsitul vietii noastre!” Facand ei o fagaduinta ca aceasta, si-au vandut toate negutatoriile lor ce le aveau in corabie si, lepadandu-se de lume, vietuiau in postiri si rugaciuni langa acea biserica. Si nu dupa multa vreme, placand lui Dumnezeu, s-au mutat la viata cea fara de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenite Eufimia, careia i-au slujit cu osardie.

Iar mai inainte de sfarsitul lor, au pus pe mormantul sfintei mucenite o lespede de piatra, ca sa nu se uite locul acela, in care se pazea acea vistierie de mult pret, iar pe piatra au scris: „Noi, Serghie si Sergon, frati de un pantece, inotand cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaste ale Sfintei si prealaudatei Mucenite Eufimia, care erau purtate de valuri, si le-am pus aici, dupa porunca ei”.

Dupa aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserica aleasa si voia sa mute intr-insa moastele Sfintei Eufimia. Si venind el in acea mica biserica zidita de acei doi frati, a savarsit rugaciunile de toata noaptea; apoi, dormitand, i s-a aratat sfanta, zicand: „Cuvioase parinte, sa nu incepi a face ceea ce gandesti, pentru ca nu te voi asculta intru aceasta; ci sa mergi la sora mea, la Sfanta Mucenita Glicheria, si s-o rogi pe ea, caci o voi ruga si eu, si ea va voi sa se mute in biserica ta. Iar pe mine sa ma lasi ca sa ma odihnesc in locul acesta, pana ce ma voi intoarce iarasi la locul meu”. Iar episcopul, desteptandu-se din somn, s-a inspaimantat si nu a mai indraznit sa se atinga de acel lucru la care se gandea. Deci, ducandu-se la Sfanta Mucenita Glicheria, care se pazea in alt loc, si facand rugaciuni catre ea, a mutat-o in biserica sa si a pus-o sub tarana. Pentru ca asa erau tainuite moastele sfintilor inaintea luptatorilor de icoane, care vrajmasuiau impotriva lor. Si desi erau sub tarana, insa cei dreptcredinciosi se adunau la ele si savarseau praznuirile lor cu cinste, caci de la acele placute ale lui Dumnezeu se dadeau tamaduiri de toate bolile si neputintele.

Iar intr-un an, in ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenite Eufimia, savarsindu-se praznicul aceleia in biserica ei, s-a intamplat unui voievod oarecare, iubitor si ravnitor al eresului luptatorilor de icoane, ca mergea cu oastea in corabii pe langa insula aceea si, iesind la uscat, a vazut langa biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Si intreband el de pricina acelei praznuiri, i s-a spus ca poporul savarseste praznic pentru moastele Sfintei Mucenite Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci raucredinciosul acela s-a umplut de manie si pornind cu oaste spre biserica, a risipit poporul, strigand si zicand: „Oare asa va poruncesc voua imparatii, o, inchinatorilor de idoli si slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticalosul pe crestinii cei dreptcredinciosi si a risipit acea biserica aproape pana la temelie. Iar moastele sfintei s-au pazit intregi sub tarana, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

Dupa moartea imparatului Leon Isaurul, a venit la imparatie fiul sau Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a radacinii celei rele. Acesta nu numai ca lepada cinstirea icoanelor, dar s-a lepadat in taina si de insusi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limba si batjocorea pe sfintii placuti lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerete la toata rautatea si la viata cea spurcata, caci a invatat vraji si farmece, si sangele omenesc il varsa fara crutare.

Constantin Copronim era mai cumplit decat tatal sau si a ucis multi barbati nevinovati si drepti, si a pierdut cu totul randuiala monahiceasca din Constantinopol. El a imparatit mult, prin ingadu­inta dumnezeiasca, pentru pacatele oamenilor, si facand rautati fara de numar, a murit cu amara moarte. Iar dupa el a luat imparatia fiul sau Leon, care era tot asemenea luptator de icoane, dar nu se arata atat de ravnitor ca tatal si bunicul lui. Apoi luandu-si Leon sfarsitul vietii, a imparatit dupa el Constantin, fiul sau, cu maica sa Irina, cea numita cu numele pacii, caci ea a adus cu adevarat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind inca mic, in anii copilariei, ea singura ocarmuia bine si cu placere dumnezeiasca imparatia greceasca, indreptand toate cele rasturnate si risipite de imparatii cei luptatori de icoane. Deoarece era binecredincioasa si iubitoare de Dumnezeu, ea a intors de la surghiun pe Sfintii Parinti care fusesera izgoniti pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al saptelea Sinod a toata lumea, cu Preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a daruit sfintelor biserici impodobirea icoanelor, iar eresul cel luptator de icoane a fost dat blestemului de Sfintii Parinti.

Atunci si biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de care s-a vorbit mai sus ca a fost pustiita de Leon Isaurul, s-a reinnoit iarasi de binecredincioasa imparateasa Irina, pentru ca ea a poruncit s-o curete de spurcaciuni si sa-i innoiasca toata risipirea, infrumusetand-o cu toate podoabele, cu icoane bine incuviintate, cu vesminte sfintite si cu vase de mult pret. Deci dupa ce biserica a fost sfintita, iarasi se savarseau intr-insa ca mai inainte slujbele dumnezeiesti si mitropolitul Calcedonului petrecea langa ea.

Iar imparateasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multa sarguinta pentru cautarea moastelor prealaudatei Mucenite Eufimia, pentru ca din vremea aceea cand Leon Isaurul a luat talhareste moastele sfintei si le-a aruncat in mare, s-a raspandit vorba intre cei dreptcredinciosi de fapta cea rea si tainuita a imparatului. Deci se povestea ca cinstitele moaste s-au aflat intr-un loc si se pazesc de credinciosi si se ingrijea imparateasa sa afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de stire imparatesei, despre moastele sfintei mucenite cele dorite de dansa, in chipul acesta: in insula aceea care se numea Lemnos, unde se pazeau moastele sub tarana, precum s-a zis, era un barbat oarecare slavit, cu dregatoria comit si cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca mostenire acel loc, pe care cei doi frati pomeniti mai inainte, Serghie si Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, si in care au ascuns cinstitele ei moaste, punand deasupra mormantului o lespede de piatra scrisa.

Acel Anastasie comitul, vazand ca biserica prealaudatei muceni­te era risipita, a zidit una noua pe temelia celei dintai si a infrumu­setat-o cu cuviincioasa podoaba. Iar dupa o vreme oarecare i s-a intamplat de a cazut intr-o ispita, pentru niste clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, si a fost lepadat din dregatoria sa fara nici o vina. Deci s-a dus la Constantinopol sa se apere de invinuirile cele nedrepte si sa-si castige iarasi dregatoria sa.

Si cautand el acolo un mijlocitor catre imparateasa, i s-a spus de unii ca mitropolitul Calcedonului este puternic sa-i mijloceasca, pentru ca are mai multa indrazneala decat altii, ca sa foloseasca celor ce au strambatate. Iar Anastasie, cautand pe mitropolit, 1-a gasit in palatele imparatesti si, cazand la dansul, i-a spus pricina venirii sale, rugandu-1 sa-i fie mijlocitor si ajutator. Dar mitropolitul se lepada, zicand: „Nu pot sa fac aceasta, pentru ca nu-mi sta in puterea mea”. Aceasta zicand-o mitropolitul, s-a dus din palatul imparatesc la casa sa, iar Anastasie, urmand dupa dansul pana la curtea arhiereasca, a vazut biserica deschisa si a intrat intr-insa sa se roage.

Si rugandu-se el din destul cu plecarea genunchilor, a sezut la un loc, pentru ca nu era cantare bisericeasca intr-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rand in acea saptamana, a venit la dansul si 1-a intrebat cine si de unde este. Si i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine si mahnirea sa. Dupa aceea, a intrebat pe cleric, zicand: „A carui sfant este biserica aceasta?” Clericul a raspuns: „Aceasta biserica este a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, cea prealaudata”. Auzind Anastasie aceasta, indata si-a pus cu dragoste mana dreapta la piept si a zis: „O, Sfanta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numesti a ta?” Anastasie i-a raspuns: „Am pe mosia mea in biserica cinstitele ei moaste; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu indrazneala”. Clericul a zis: „Cum se poate sa fie aceasta? Oare adevarat graiesti? Omule, pazeste-te sa nu fie mincinoase cuvintele tale, ca-ti vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindca imparateasa are mare grija de aceasta, cautand sa afle moastele Sfintei Eufimia, si a poruncit mitropolitului sa se roage lui Dumnezeu pentru aceasta,  ca sa dea instiintare despre cinstitele moaste ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Sa ma crezi pe mine, cucernice parinte, ca la mine sunt moastele prealaudatei Eufimia, care au fost in Calcedon!”

Aceasta auzind-o clericul, 1-a rugat sa astepte putin la locul acela, iar el, alergand cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie si chemand pe Anastasie, 1-a intrebat de moastele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amanuntul, cate le auzise de la cei ce traiau in insula aceea, despre cinstitele moaste ale Sfintei Eufimia. A spus, asijderea, si ceea ce este scris pe lespedea de piatra de catre cei doi frati, care au scos moastele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus indata la preasfintitul patriarh Tarasie si i-a spus acestea.

Atunci Preasfintitul Patriarh Tarasie a mers impreuna cu mitro­politul la imparat si la maica lui, ducand cu dansii si pe Anastasie. Iar acela a spus imparatului si maicii sale toate cele ce le stia despre cinstitele moaste ale mucenitei lui Hristos si toti s-au bucurat si au multumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au daruit multe daruri si l-au randuit in cea dintai dregatorie.

Deci, gatind fara de zabava o corabie aleasa, au trimis la insula Lemnos barbati cinstiti din randuiala duhovniceasca si din palatele imparatesti, impreuna cu Anastasie comitul, ca sa aduca moastele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergand cu bine, au ajuns la insula aceea. Insa locuitorii de acolo, afland ca dregatorii Constantinopolului au venit sa ia de la ei moastele Sfintei Mucenite Eufimia, s-au adunat cu manie, voind sa se impotriveasca trimisilor imparatesti si sa nu-i lase sa ia din insula lor acea vistierie duhovniceasca nepretuita. Si se maniau mai ales impotriva lui Anastasie comitul, numindu-1 vanzator, si se facea cearta in popor.

Si abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicand: „O oamenilor, nu va impotriviti la o vointa ca aceasta a lui Dumnezeu, nici sa porniti pe imparat spre manie, pentru ca mania imparatului este ca mania leului”. Si linistindu-se poporul, au descoperit mormantul sfintei si au scos dinauntrul pamantului cinstitele moaste ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasa, si s-a umplut vazduhul de mirosul lor de buna mireasma. Deci le-au dus pe ele in corabie cu cantari de psalmi, cu lumanari si cu tamaieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plangand ca se lipseste de o bogatie asa de scumpa ca aceea; si a stat pe malul marii, petrecandu-le cu ochii, pana ce corabia nu s-a mai vazut.

Si ajungand corabia in Constantinopol, toata cetatea impreuna cu imparatul si maica imparatului si cu preasfintitul patriarh au iesit intru intampinarea cinstitelor moaste ale mucenitei lui Hristos si le-au primit cu bucurie, veselindu-se si praznuind. Apoi le-au dus cu slava in biserica, de unde fusesera scoase in taina de eretici, si le-au pus in acelasi mormant de piatra, precum fusesera mai intai. Astfel Sfanta si Marea Mucenita Eufimia cea prealaudata si-a luat cinstitul sau loc de mai inainte in Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslavit intru sfintii Sai, Se slavea intru minunile ei. Caruia si de la noi sa-I fie cinste si slava, acum si de-a pururea si in vecii vecilor. Amin.

Descarcati Acatistul Sfintei Mari Mucenite Eufimia