Confesiunea Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor.

Lupta aceasta a ereticilor, adica a celor taiati de la dreapta credinta, impotriva Dumnezeu-Duhului nu a incetat nici o clipa. Toti au fost insa biruiti de Duhul, prin mijlocirea Sfintilor Parinti ai Bisericii; pana cand, la mai multe veacuri dupa pogorarea Sa in chip de limbi de foc, invatatura cea rea a fost reinviata de eresul latinesc, prin nascocirea mincinoasei dogme a purcederii Sfântului Duh si de la Fiul (Filioque).Cum se va vedea, aceasta a fost pricina despartirii Bisericii Rasaritene de Biserica Apuseana, un singur cuvant adaugat la Marturisirea de credinta: Filioque, avand urmari nebanuit de insemnate, ca de altfel tot ce tine de invatatura despre Dumnezeu. Despre aceasta va fi vorba in cartea de fata. Inainte de a citi cuvintele Parintilor celor insuflati de insusi Duhul, sa vedem pe scurt ce se scrie in Catehismul latinesc din zilele noastre. Pentru aceasta ne-am lasat povatuiti de autorii unei carti de mare folos: Noul catehism catolic impotrva Sfintilor Parinti. Caci iata ce se scrie acolo despre pricina ce ne sta inainte: continuare »

În calendarul Bisericii noastre, ziua de luni, după Rusalii este închinată Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). În ziua de Rusalii. a fost cinstit în chip deosebit Duhul Sfânt – sfințitorul vieții noastre, a treia persoană a Sfintei Treimi. Dar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și este trimis prin Fiul, existând, deci o legătură bine definită între cele Trei Persoane.
Definirea acestei dogme despre Sfânta Treime este meritul Sfinților Părinți de la Leacuri duhovnicești Sinoadele I si II ecumenice de la Niceea, 325 respectiv Constantinopol, 381. La acele adunări ale Bisericii a fost elaborat, pe baza învățăturii Mântuitorului Hristos cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Crezul – Mărturisirea de credință a Bisericii – normativ până la sfârșitul veacurilor. În câteva articole, îndelung gândite și discutate, s-a formulat această învățătură despre Sfânta Treime.
Arie – ereticul care nu a recunoscut dumnezeirea Fiului și Macedonie – ereticul care s-a ridicat împotriva Duhului Sfânt, au fost anatematizați de Biserică, de la sfârșitul secolului al IV-lea vorbindu-se despre o învățătură clară a Bisericii: Treimea este deoființă și nedespărțită, așa cum mărturisim la Sfânta Liturghie. Este foarte greu de înțeles această dogmă a Sfintei Treimi: s-au scris tratate întregi de-a lungul veacurilor, s-au dat multe explicații – unele mai simple și altele mai complexe dar contează esențialul: există un singur Dumnezeu în trei ipostasuri: Tată, Fiu și Duh Sfânt. Tatăl este Creatorul, Fiul este Mântuitorul, iar Duhul Sfânt este Sfințitorul lumii. Amin.

Când se seamănă sămânţa, puterea căldurii şi a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă să crească. Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic şi să-şi întărească rădăcina. Când gospodarul îşi construieşte casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfinţească casa. continuare »

predica la Rusalii[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=7zpmnUYLC58]

predica la Sfânta Treime[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=64fNwVYNbMQ]

Dimensiunea mistagogică a Sfintei Treimi a fost foarte bine reliefată în toată teologia românească de părintele prof. Dumitru Stăniloae, cel care şi-a propus să debaraseze mesajul divin de formele scolasticii.

Al doilea teolog român, care prezintă taina Sfintei Treimi în dimensiunea biblică, patristică, însă cu trăire practică în viaţa noastră de zi cu zi, a fost părintele Cleopa.

Cele două abordări teologice oferă prof. univ. dr. Mihai Valică prilejul unei sinteze relevante şi revelatoare pentru rolul şi locul stabilirii ,,Sfintei Treimi” ca hram pentru Catedrala parohială din Vatra Dornei.

Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8). Iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se iubesc, sau un eu care iubeşte şi un altul care primeşte iubirea, sau de care cel ce iubeşte ştie că e conştient de iubirea lui. Şi aceasta într-o reciprocitate.

Dar, în acelaşi timp, iubirea uneşte cele două eu-uri în proporţie cu iubirea dintre ele, fără ca să le confunde, căci aceasta ar pune capăt iubirii.

Deci iubirea desăvârşită uneşte paradoxal aceste două lucruri : mai multe eu-uri care se iubesc, rămânând neconfundate, şi o unitate maximă între ele. Fără existenţa unei iubiri desăvârşite şi veşnice nu se poate explica iubirea din lume şi nu se vede nici scopul lumii. continuare »

Volumul de fata marturiseste si analizeaza, pe baza revelatiei divine, anumite dogme si invataturi ale Bisericii Ortodoxe in context Teologiei dogmatice, liturgice, istorico-pastorale, precum si al Teologiei Sociale contemporane, care traduc mesajul revelatiei divine si al semnelor vremii in actualitate.

Vechiul si Noul Testament, Istoria Bisericeasca si cea Universala, precum si Invatatura Sfantilor Parinti cu Sfanta si Dumnezeiasca Traditie, impreuna cu Teologia Sociala se armonizeaza sinergic si simfonic in actualitatate, spre vesnicie.

Precum profetul Agheu, al zecelea dintre profetii mici ai Vechiului Testament, care a trait pe timpul lui Zorobabel, cu care s-a intors din exil in Palestina (538 i. Hr.), ii indeamna pe evrei sa reconstruiasca templul lui Solomon, distrus de asirieni, profetind ca refacerea Templului va aduce bunastare si pace. ,,Si slava acestui templu de pe urma va fi mai mare decat a celui dintai”, zice Domnul Savaot, ,,si in locul acesta voi salaslui pacea”, zice Domnul Savaot.(Agheu 2,9), asa trebuie sa refacem si noi templul sufletului si al credintei ortodoxe, tara si neamul romanesc, precum si lacasurile distruse sau impiedicate de la zidire din perioada holocaustului rosu ateu.

Intre anii 587- 586 i.Hr., Templul lui Solomon a fost distrus de catre regele Nebucodonosor al Babilonului, cand acesta a cucerit Ierusalimul, luand poporul in captivitate.

Imparatul Persiei, Cirus cel Mare, a ingaduit, mai tarziu, evreilor sa se intoarca la Ierusalim. Incurajati fiind de cei doi profeti, Agheu si Zaharia, ei au inceput reconstructia Templului, probabil la o scara mai putin grandioasa ca aceea a lui Solomon. Cirus, imparatul pagan, le-a retrocedat evreilor aurul si obiectele de argint luate de la Templu, asa incat ele puteau fi din nou folosite in lacasul de cult. Un imparat neiudeu inapoia bunurile luate de la  Templul cel vechi, pentru reconstructia celui nou.

Ne-am intors si noi din robia holocaustului rosu, insa guvernele noastre crestine postcomuniste nu au retrocedat nici pana in ziua de azi, mai ales in Bucovia, Fondul Bisericesc, prin al carui patrimoniu colegii lor politicieni de dinaninte de 1989 au jefuit Biserica neamului si au umilit-o.

Atunci cand alungi sfintenia si o dispretuiesti, se mareste vidul saraciei si al dispretului in propria ta tara. Dispretul fata de legea lui Dumnezeu naste dispretul fata de legea omeneasca si astfel se intra in colaps moral, economic, social, national si international, pe care-l traim astazi cu atata umilinta.

Cred ca traim in zilele noastre profetia lui Agheu, care spune in numele Domnului: „V-ati asteptat la mult, dar iata ca aveti putin. Ati strans mult, dar Eu am risipit truda voastra! Pentru ce?, zice Domnul Savaot. Din pricina templului Meu, care sta daramat, iar voi zoriti cu lucrul, fiecare pentru casa lui! Pentru aceasta cerul se va incuia, nu va va da roua si pamantul roadele sale. Si am chemat seceta pe pamant si pe munti, peste grau, peste vin si peste orice rodeste pamantul; peste oameni si peste dobitoace si peste toata stradania palmelor voastre”. (Agheu 1, 8-11).

Daca se va continua cu nedreptatea si cu dispretul fata de Casa si legile lui Dumnezeu e posibil sa traim la nesfarsit aceasta profetie.

Ca sa iesim din aceasta dilema existentiala, trebuie sa cinstim valorile divine, sa „iubim Romania cu frenezie,” cum spunea Mircea Eliade, adaugand: „S-o iubesti si sa crezi in ea impotriva tuturor evidentelor, ca sa poti uita gradul de descompunere in care am ajuns”.

Deci solutia este sa invatam sa iubim si sa actionam cu dreptate la toate nivelurile vietii. Sf. Vasile cel Mare,  in epistola sa cu nr. 113, ne arata cum sa slujim lui Dumnezeu prin aproapele, cel putin in trei moduri;

1. ingrijirea bolnavilor si ajutorul celor saraci, exercitand prin aceasta dimensiunea iubirii vindecatoare si mangaietoare  a Biserici;

2.  protectia celor sanatosi si sprijinul celor bogati;

3. sustinerea si perfectionarea celor puternici, prin care se exercita dimensiunea profilactica a Bisericii impotriva bolilor, a saraciei si a decaderii unei societati.

Toate acestea, facute in numele lui Iisus Hristos si al Bisericii Sale, intaresc astfel armonia dragostei si legatura pacii in Duhul Sfant.

Biserica nu este numai pentru cei saraci si bolnavi. Ea cuprinde si pe cei bogati, si pe cei sanatosi, si pe cei puternici, si pe cei desavarsiti, (Koschorke, Klaus, Spuren der alten Liebe. Studien zum Kirchenbegriff des Basilius von Cäserea, Paradosis 32,  Freiburg ,CH, 1991, 24) fiind  datoare moral sa-i sprijine, ca ei sa devina mai puternici, mai bogati, mai desavarsiti, insa si mai generosi fata de cei saraci, adica nu bogati numai pentru sine, ci si pentru aproapele lor.

Va prezentam extras din carte, urmatorul articol:

Filioque si Treimea persoanelor in comuniune

Daca am folosit inainte pentru modul de a fi al lui Dumnezeu termenul de subiectivitate pura spre a inlatura de la el orice semn al caracterului de obiect, am facut-o intelegand prin subiectivitate nu un continut iluzoriu ce si-l poate da un subiect, ci modul absolut liber al lui Dumnezeu de a fi prin Sine si de a Se decide prin Sine. Dar acest mod inseamna la Dumnezeu cel mai consistent mod de realitate.

El e o subiectivitate obiectiva. El e dincolo de distinctia intre subiectivitate si obiectivitate, caci persoana e nu numai cugetare, ci si cea mai intensa realitate. Dumnezeu e deasupra subiectivitatii si obiectivitatii cunoscute de noi. El e una intrucat e alta. Sfantul Maxim Marturisitorul spune :” Orice cugetare este o sinteza a celor ce cugeta si a celor cugetate, dar Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugeta nici dintre cele cugetate. El este deasupra acestora. Caci altfel S-ar circumscrie ca subiect ce cugeta, avand lipsa de relatia cu ceea ce cugeta, iar ca obiect cugetat, cazand in chip firesc, datorita relatiei, sub vederea celui ce cugeta”( Capete gnostice, II; Filoc. Rom. II, p. 166). continuare »

Sfantul Andrei, cel mai de seama dintre sfintii iconografi, s-a nascut in jurul anului 1360. Dorind viata monahiceasca inca din copilarie, a mers la Lavra Sfintei Treimi, care era ocarmuita in acea vreme de sfantul Nicon (praznuit in 17 nov.). Acesta din urma l-a trimis la manastirea Serpoukov, sub ascultarea ucenicului sau Atanasie, care l-a tuns in monahism. In urma hirotonirii intru preot, cum Atanasie era plecat la Constantinopol, Andrei s-a intors la Lavra Sfintei Treimi pentru a vietui acolo in apropierea sfantului Serghie. Acolo a fost initiat in arta iconografica, in parte de catre impreuna-nevoitorul si fratele sau intru Hristos, Daniel cel Negru care, originar din Bulgaria, i-a transmis notiunile de baza ale traditiei mostenite din Bizant. Cei doi au mers adesea la Moscova, la manastirea Andronic, intemeiata tot de sfantul Serghie si unde Daniel isi incepuse viata monahiceasca, si s-au imprietenit cu marele maestru al artei iconografice al Scolii de la Moscova, Teofan Grecul. Au lucrat impreuna la pictarea bisericii cu hramul Nasterea Maicii Domnului, apoi la cea a catedralei Arhanghelului Gavriil din Kremlin. In anul 1399, cel de-al doilea fiu al sfantului Dimitrie Donskoï, Gheorghe Dimitrievici, care locuia la Zvenigorod, a randuit construirea unei catedrale si a unei manastiri in acest oras, si i-a invitat pe cei mai buni artisti ai vremii pentru a o picta. Sfantului Andrei i-au fost incredintate frescele catedralei. In anul 1405, Teofan l-a chemat inapoi de la Moscova la Kremlin pentru a picta iconostasul catedralei Bunei-Vestiri. Trei ani dupa aceea, impreuna cu Daniel cel Negru, au lucrat la impodobirea catedralei Adormirii Maicii Domnului de la Vladimir. In jurul anului 1420 s-au intors la Lavra, unde au primit din partea egumenului ascultarea de a picta biserica principala a manastirii Sfintei Treimi. Sfantul Daniel a realizat frescele iar sfantul Andrei iconostasul, care cuprinde minunatele icoane ale Arhanghelului Mihail si ale sfantului Pavel, si mai ales binecunoscuta icoana a Sfintei Treimi, care se pare ca i-a fost inspirata de sfantul Serghie insusi. continuare »

Mantuirea si indumnezeirea, ca opera de ridicare a oamenilor care cred in comuniunea intima cu Dumnezeu, nu e decat extinderea relatiilor afectuoase dintre persoanele divine la creaturile constiente. De aceea, Treimea se reveleaza in mod esential in opera mantuirii si de aceea Treimea e baza mantuirii. Numai existand un Dumnezeu intreit, Una din Persoanele dumnezeiesti – si anume cea care Se afla intr-o relatie de Fiu fata de Alta si poate ramane in aceasta relatie afectuoasa de Fiu si ca om – Se intrupeaza, punand pe toti fratii Sai intru umanitate in aceasta relatie de fii fata de Tatal ceresc, sau pe Tatal Sau in relatie de Parinte cu toti oamenii.

Sfantul loan Damaschin spune: “Intruparea e modul unei a doua subzistente, acomodata numai Fiului Cel Unul Nascut si Cuvantului, ca sa ne inaltam spre paradoxul suprarational al unitatii perfecte a celor trei Persoane distincte, pe care o reprezinta unitatea de fiinta a celor trei persoane dumnezeiesti.

Urcand spre aceasta intelegere, urcam spre promovarea unei tot mai mari unitati intre noi ca persoane umane distincte. Caci cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi e unitatea de fiinta si distinctia personala a oamenilor.

Desigur, acest efort nu ajunge sa ne ridicam prin noi insine spre o mai mare intelegere a Sfintei Treimi, cunoscuta prin Revelatie si la adancirea unitatii intre noi. Ci e necesar ca sa fim ajutati de harul insusi al Sfintei Treimi sau de puterea Ei care intareste in noi unitatea, fara sa ne slabeasca ca persoane si prin aceasta ne ajuta sa intelegem tot mai mult o asemenea unitate suprema intre Persoanele care raman neconfundate.

Pentru intelegerea acestei unitati supreme a unor persoane distincte, e necesara insasi puterea ei, folosindu-ne de unitatea imperfecta a persoanelor umane numai ca de un chip obscur al Sfintei Treimi. continuare »

Biserica Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor.

Lupta aceasta a ereticilor, adica a celor taiati de la dreapta credinta, impotriva Dumnezeu-Duhului nu a incetat nici o clipa. Toti au fost insa biruiti de Duhul, prin mijlocirea Sfintilor Parinti ai Bisericii; pana cand, la mai multe veacuri dupa pogorarea Sa in chip de limbi de foc, invatatura cea rea a fost reinviata de eresul latinesc, prin nascocirea mincinoasei dogme a purcederii Sfantului Duh si de la Fiul (Filioque). Cum se va vedea, aceasta a fost pricina despartirii Bisericii Rasaritene de Biserica Apuseana, un singur cuvant adaugat la Marturisirea de credinta: Filioque, avand urmari nebanuit de insemnate, ca de altfel tot ce tine de invatatura despre Dumnezeu. Despre aceasta va fi vorba in cartea de fata. Inainte de a citi cuvintele Parintilor celor insuflati de insusi Duhul, sa vedem pe scurt ce se scrie in Catehismul latinesc din zilele noastre. Pentru aceasta ne-am lasat povatuiti de autorii unei carti de mare folos: Noul catehism catolic impotrva Sfintilor Parinti. Caci iata ce se scrie acolo despre pricina ce ne sta inainte:

„Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii dumnezeiesti: Dumnezeu Se arata ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane (sau Ipostasuri) sunt un singur Dumnezeu, insa Ele se deosebesc prin insusirile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. «Insusirea Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea» (Sfantul Grigorie Teologul). «Cele trei Ipostasuri Se deosebesc intre Ele numai prin aceste insusiri personale» (Sfantul Ioan Damaschin). Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii […], Parintii Soborului al doilea a toata lumea de la Constantinopol (381) au statornicit credinta in Duhul Sfant astfel: «…si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care de la Tatal purcede, Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci.» […]

Spunand ca Duhul Sfant purcede din Tatal si din Fiul (an latina Filioque) si adaugand aceasta dogma in Crez, Biserica Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor. Biserica Ortodoxa ii reproseaza deci doua lucruri:

a) adaugarea lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce (asa cum vom vedea) Parintii au pecetluit Crezul;

b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie, dar pe care scrierile Parintilor o resping in chip aratat.

Papii Inocentiu al III-a (la Conciliul IV Lateran, in 1215), Grigorie al X-lea (la Conciliul II de la Lyon, in 1274) si Eugeniu IV (la Conciliul de la Florenta, in 1439) au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire.[1] Pentru faptul ca ii invinuia pe Ortodocsi de a fi scos pe Filioque din Crez, legatul Papei, cardinalul Humbert a depus, in 1054, pe altarul catedralei Sfintei Sofii din Constantinopol o scrisoare care-l excomunica pe patriarhul Ortodox al Constantinopolei, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica.

Fiind vorba de o dogma atat de fundamentala, vizand Persoana Duhului Sfant, era de asteptat ca si Catehismul [catolic cel nou] s-o reia explicand-o mai clar si justificand-o cu mai multa siguranta decat au facut-o alti autori catolici din trecut. Caci, de-a lungul secolelor, Biserica Catolica a incercat sa-si legitimeze pozitia prin tot felul de argumente pe care teologii Ortodocsi le-au respins. continuare »

Credem intr-unul Tatal, temeiul si pricina a toate; Care nu S-a nascut din cineva, singurul Care fiinteaza nepricinuit si nenascut, Care este facatorul tuturora; Care este prin fire Tatal singurului unuia-nascut Fiului Sau – Domnul, si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – si purcezatorul Preasfantului Duh. Credem si „intr-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a nascut din Tatal inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.” Cand spunem ca Fiul este „mai inainte de toti vecii”, aratam ca nasterea Lui este in afara de vreme si fara de inceput. Caci Fiul lui Dumnezeu – „stralucirea slavei, chipul ipostasului Tatalui” (Evrei 1:3), “Intelepciunea si Puterea cea vie” (1 Corinteni 1:24), „Cuvantul Lui cel enipostatic, icoana intemeiata, desavarsita si vie a nevazutului Dumnezeu” (Coloseni 1:15)[1] – nu a fost adus la a fi dintru a nu fi, ci a fost totdeauna impreuna cu Tatal si in Tatal, nascut din El din vesnicie si fara de inceput. Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul; ci, odata cu Tatal, si Fiul Care S-a nascut din El. Caci, fara de Fiu, Dumnezeu-Parintele nu S-ar putea numi „Tata”. Iar daca ar avea Fiu mai in urma, ar ajunge Tata dupa aceea, nefiind Tata inainte, si astfel S-ar schimba din a nu fi Tata in a ajunge Tata, lucru mai rau decat orice hula.[2] Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de insusirea fireasca de a naste. Iar insusirea de a naste sta in a naste din El, adica din insasi fiinta Sa, ceva asemenea cu El dupa fire.

Si este necuvios sa spunem ca nasterea Fiului s-a savarsit dupa oarecare vreme si ca fiinta Lui este mai tarzie decat fiinta Tatalui, de vreme ce zicem ca nasterea Fiului este „din El”, adica din firea Tatalui. Iar daca am zice ca Fiul nu este dintru inceput impreuna cu Tatal din Care este nascut, atunci aducem o schimbare in ipostasul [persoana] Tatalui: anume ca El nu a fost dintru inceput Tata, ci a devenit Tata pe urma. In adevar, chiar daca lumea s-a facut mai in urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa la a fi, prin vointa si prin puterea Lui, dintru a nu fi; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este lucrarea prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Iar aducerea intru fiinta prin zidire este un fapt din afara, in care ceea ce se zideste nu vine din fiinta celui care zideste, aducand asadar [intru fiinta], ci este cu totul osebit de el. La Dumnezeu, singurul nepatimitor, neschimbat si totdeauna la fel, atat nasterea cat si zidirea este nepatimitoare. Caci – fiind prin fire nepatimitor si nestricacios, deoarece este simplu (necompus) – El nu este supus patimirii si nici stricaciunii – atat in nastere, cat si in zidire – si nici nu are nevoie de ajutorul cuiva. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=3s-RCr_AOyM]

Treimea nu se reduce la o esenta divina abstracta si impersonala, ci este o Treime de Persoane Care Se iubesc, Care-si extind iubirea Lor peste noi si în noi, în Hristos Care patimeste pentru noi, Care este întreg iubire pentru noi. Hristos ne cheama de asemenea sa înaintam cu ajutorul Sau spre o umanitate asemenea umanitatii Sale : o umanitate care vrea sa sufere pentru ceilalti ca sa-i înnobileze, ca sa faca bucurie Tatalui ceresc, dându-I bucuria de a vedea ca înaintam prin iubirea dintre noi spre iubirea fata de El.

Sfânta Treime este structura supremei iubiri, izvorul vietii si al rationalitatii, (…) culminatia smereniei si a jertfei iubirii.

Iubirea dintre cele Trei Persoane dumnezeiesti este singura explicatie pentru actul crearii.