Confesiunea Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor.

Lupta aceasta a ereticilor, adica a celor taiati de la dreapta credinta, impotriva Dumnezeu-Duhului nu a incetat nici o clipa. Toti au fost insa biruiti de Duhul, prin mijlocirea Sfintilor Parinti ai Bisericii; pana cand, la mai multe veacuri dupa pogorarea Sa in chip de limbi de foc, invatatura cea rea a fost reinviata de eresul latinesc, prin nascocirea mincinoasei dogme a purcederii Sfântului Duh si de la Fiul (Filioque).Cum se va vedea, aceasta a fost pricina despartirii Bisericii Rasaritene de Biserica Apuseana, un singur cuvant adaugat la Marturisirea de credinta: Filioque, avand urmari nebanuit de insemnate, ca de altfel tot ce tine de invatatura despre Dumnezeu. Despre aceasta va fi vorba in cartea de fata. Inainte de a citi cuvintele Parintilor celor insuflati de insusi Duhul, sa vedem pe scurt ce se scrie in Catehismul latinesc din zilele noastre. Pentru aceasta ne-am lasat povatuiti de autorii unei carti de mare folos: Noul catehism catolic impotrva Sfintilor Parinti. Caci iata ce se scrie acolo despre pricina ce ne sta inainte: continuare »

Biserica Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor.

Lupta aceasta a ereticilor, adica a celor taiati de la dreapta credinta, impotriva Dumnezeu-Duhului nu a incetat nici o clipa. Toti au fost insa biruiti de Duhul, prin mijlocirea Sfintilor Parinti ai Bisericii; pana cand, la mai multe veacuri dupa pogorarea Sa in chip de limbi de foc, invatatura cea rea a fost reinviata de eresul latinesc, prin nascocirea mincinoasei dogme a purcederii Sfantului Duh si de la Fiul (Filioque). Cum se va vedea, aceasta a fost pricina despartirii Bisericii Rasaritene de Biserica Apuseana, un singur cuvant adaugat la Marturisirea de credinta: Filioque, avand urmari nebanuit de insemnate, ca de altfel tot ce tine de invatatura despre Dumnezeu. Despre aceasta va fi vorba in cartea de fata. Inainte de a citi cuvintele Parintilor celor insuflati de insusi Duhul, sa vedem pe scurt ce se scrie in Catehismul latinesc din zilele noastre. Pentru aceasta ne-am lasat povatuiti de autorii unei carti de mare folos: Noul catehism catolic impotrva Sfintilor Parinti. Caci iata ce se scrie acolo despre pricina ce ne sta inainte:

„Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii dumnezeiesti: Dumnezeu Se arata ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane (sau Ipostasuri) sunt un singur Dumnezeu, insa Ele se deosebesc prin insusirile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. «Insusirea Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea» (Sfantul Grigorie Teologul). «Cele trei Ipostasuri Se deosebesc intre Ele numai prin aceste insusiri personale» (Sfantul Ioan Damaschin). Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii […], Parintii Soborului al doilea a toata lumea de la Constantinopol (381) au statornicit credinta in Duhul Sfant astfel: «…si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care de la Tatal purcede, Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci.» […]

Spunand ca Duhul Sfant purcede din Tatal si din Fiul (an latina Filioque) si adaugand aceasta dogma in Crez, Biserica Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor. Biserica Ortodoxa ii reproseaza deci doua lucruri:

a) adaugarea lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce (asa cum vom vedea) Parintii au pecetluit Crezul;

b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie, dar pe care scrierile Parintilor o resping in chip aratat.

Papii Inocentiu al III-a (la Conciliul IV Lateran, in 1215), Grigorie al X-lea (la Conciliul II de la Lyon, in 1274) si Eugeniu IV (la Conciliul de la Florenta, in 1439) au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire.[1] Pentru faptul ca ii invinuia pe Ortodocsi de a fi scos pe Filioque din Crez, legatul Papei, cardinalul Humbert a depus, in 1054, pe altarul catedralei Sfintei Sofii din Constantinopol o scrisoare care-l excomunica pe patriarhul Ortodox al Constantinopolei, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica.

Fiind vorba de o dogma atat de fundamentala, vizand Persoana Duhului Sfant, era de asteptat ca si Catehismul [catolic cel nou] s-o reia explicand-o mai clar si justificand-o cu mai multa siguranta decat au facut-o alti autori catolici din trecut. Caci, de-a lungul secolelor, Biserica Catolica a incercat sa-si legitimeze pozitia prin tot felul de argumente pe care teologii Ortodocsi le-au respins. continuare »

Credem intr-unul Tatal, temeiul si pricina a toate; Care nu S-a nascut din cineva, singurul Care fiinteaza nepricinuit si nenascut, Care este facatorul tuturora; Care este prin fire Tatal singurului unuia-nascut Fiului Sau – Domnul, si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – si purcezatorul Preasfantului Duh. Credem si „intr-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a nascut din Tatal inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.” Cand spunem ca Fiul este „mai inainte de toti vecii”, aratam ca nasterea Lui este in afara de vreme si fara de inceput. Caci Fiul lui Dumnezeu – „stralucirea slavei, chipul ipostasului Tatalui” (Evrei 1:3), “Intelepciunea si Puterea cea vie” (1 Corinteni 1:24), „Cuvantul Lui cel enipostatic, icoana intemeiata, desavarsita si vie a nevazutului Dumnezeu” (Coloseni 1:15)[1] – nu a fost adus la a fi dintru a nu fi, ci a fost totdeauna impreuna cu Tatal si in Tatal, nascut din El din vesnicie si fara de inceput. Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul; ci, odata cu Tatal, si Fiul Care S-a nascut din El. Caci, fara de Fiu, Dumnezeu-Parintele nu S-ar putea numi „Tata”. Iar daca ar avea Fiu mai in urma, ar ajunge Tata dupa aceea, nefiind Tata inainte, si astfel S-ar schimba din a nu fi Tata in a ajunge Tata, lucru mai rau decat orice hula.[2] Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de insusirea fireasca de a naste. Iar insusirea de a naste sta in a naste din El, adica din insasi fiinta Sa, ceva asemenea cu El dupa fire.

Si este necuvios sa spunem ca nasterea Fiului s-a savarsit dupa oarecare vreme si ca fiinta Lui este mai tarzie decat fiinta Tatalui, de vreme ce zicem ca nasterea Fiului este „din El”, adica din firea Tatalui. Iar daca am zice ca Fiul nu este dintru inceput impreuna cu Tatal din Care este nascut, atunci aducem o schimbare in ipostasul [persoana] Tatalui: anume ca El nu a fost dintru inceput Tata, ci a devenit Tata pe urma. In adevar, chiar daca lumea s-a facut mai in urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa la a fi, prin vointa si prin puterea Lui, dintru a nu fi; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este lucrarea prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Iar aducerea intru fiinta prin zidire este un fapt din afara, in care ceea ce se zideste nu vine din fiinta celui care zideste, aducand asadar [intru fiinta], ci este cu totul osebit de el. La Dumnezeu, singurul nepatimitor, neschimbat si totdeauna la fel, atat nasterea cat si zidirea este nepatimitoare. Caci – fiind prin fire nepatimitor si nestricacios, deoarece este simplu (necompus) – El nu este supus patimirii si nici stricaciunii – atat in nastere, cat si in zidire – si nici nu are nevoie de ajutorul cuiva. continuare »

„Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie! Imparate ceresc –  Mangaietorule, Duhul Adevarului, Care pretutindeni esti si toate le plinesti, vistierul bunatatilor si datatorule de viata –  vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata spurcaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre!

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi! (de 3 ori). Slava Tatalui, si Fiului si Sfantului Duh. Si acum, si pururea si in vecii vecilor! Amin!”

Din ziua in care a fost zidit, omul s-a si pornit sa lupte impotriva Ziditorului si Stapanului sau Dumnezeu, punandu-se in slujba Potrivnicului (Satana), care i-a fagaduit o mincinoasa indumnezeire grabnica, mai la indemana decat aceea careia ii fusese harazit de catre Facatorul a toate, Care il plasmuise „dupa chip si asemanare”. Si Dumnezeu zice, prin Sfantul Prooroc Moisi: „dupa chipul si asemanarea Noastra” (Facerea 1:26)[1], pentru a ne invata despre fiintarea Dumnezeirii in Treimea Ipostasurilor. Ce a urmat, se stie: urmasii lui Adam s-au indepartat de Dumnezeu (mai ales dupa Potop) intr-atat incat au uitat cu totul de El. S-au inmultit, s-au despartit dupa limbi si neamuri, s-au raspandit pe fata intregului pamant si s-au pus cu totul in slujba diavolului celui mare, caruia ii slujeau in fiecare zi, inchinandu-se fie stihiilor, fie idolilor facuti de mana. Asa s-au nascut „religiile” (religo-religere, a lega, in latina). Necunoasterea de Dumnezeu ajunsese desavarsita. Atat ca Purtatorul de grija a toate isi avea alesii Sai (precum fusese si Noe), care mai pastrau ceva din insusirea bunatatii cu care fusesera inzestrati primii oameni: Avraam, Isaac, Iacov-Israil si, pentru ei, urmasii lor, din neamul carora avea sa ia trup Dumnezeu-Cuvantul. Pe acesti urmasi avea sa-i invete din nou Dumnezeu despre Sine, pe cat puteau ei intelege. La o vreme, mai mult despre Ipostasul Sau parintesc, in vremea Legii celei Vechi; apoi, despre Acela fiiesc, mai mult in evanghelie[2]; in sfarsit, despre Ipostasul Sau duhovnicesc, mai cu osebire in vremea propovaduirii apostolilor. continuare »