Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioși, decât să vadă adunați împreună pe copiii cei risipiți ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte şi cu cercare multă şi făcându-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare din voi.

Numai un lucru îl voiesc de la voi: vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi fată de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ura față de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se țin de această rătăcire. continuare »

Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioși, decât să vadă adunați împreună pe copiii cei risipiți ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte şi cu cercare multă şi făcându-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare din voi.

Numai un lucru îl voiesc de la voi: vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi fată de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ura față de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se țin de această rătăcire. continuare »

Inradacinat cu toata fiinta sa in pamantul bun al Evangheliei lui Hristos, Sfantul Maxim Marturisitorul (praznuit astazi, 21 ianuarie), acest „calugar contemplativ si vizionar teologic”, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Rasaritene, unul dintre cei mai remarcabili ganditori crestini ai tuturor timpurilor, deschide un larg orizont de intelegere si patrundere a sensului vietii, in care Iubirea – agapica, duhovniceasca – detine locul primordial. Insasi calatoria lui prin vremelnicie reprezinta cea mai frumoasa si mai vie cuvantare despre aceasta regina a virtutilor, care „dupa calitatea ei este asemanare cu Dumnezeu pe cat cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, betie a sufletului; dupa efectul ei, izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei” (Sfantul Ioan Scararul).

Iubirea dumnezeiasca a Sfantului Maxim a coplesit cu entuziasmul ei judecata lumeasca si simtirea fireasca a trupului. Ea l-a transpus in alt plan al realitatii, in care mintea nu mai sufera nici o intrerupere in intelegerea celor ceresti, iar durerile si moartea sunt dorite si socotite adevarate bucurii. Astfel, in zguduirea credintei si amenintarea ei din toate partile, Sfantul Maxim devine sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea nepatata a invataturii ortodoxe despre doua lucrari si doua vointe distincte in Hristos. Ca un mare aparator si traitor al iubirii, a inteles ca lui ii revine misiunea de a arata cu claritate cum ca in Hristos-Iubirea se descopera sensul si scopul creatiei: unirea marginitului cu nemarginitul, a firii umane cu cea divina intr-o depasire minunata si tainica ce nu transforma firea umana in fire divina, nici firea divina in fire umana, ci care reinnoieste firea umana, conferindu-i un mod dumnezeiesc de a fi. Aceasta depasire care duce firea umana la desavarsire poarta, pentru Sfantul Maxim, numele de IUBIRE, si nu orice iubire, ci iubirea care se smereste, singura in stare sa mentina pe crestini pe „calea imparateasca” si sa aduca cu sine adevarata pace a Bisericilor.

„Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta”, declara cu tarie Sfantul Maxim, nevrand in nici un chip sa accepte solutia diplomatica a autoritatilor care urmareau prin formule de compromis si prin taceri echivoce salvarea unitatii Imperiului cu pretul ereziei. Imobilizat, impins, lovit cu pumnii si picioarele, acoperit de scuipari din crestet pana in varful unghiilor, ocarat si blestemat – dupa cum ne dovedesc actele martirice – el le opune solutia eshatologica si ascetica a marturisirii si martiriului. Indemnat sa rosteasca cu gura impotriva a ceea ce crede cu inima, Sfantul Maxim sustine ca orice om se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei, pe fata si fara nici o reticenta, deoarece

Asadar, nu-i suficienta nici credinta launtrica, nici dragostea nemarturisita in afara, oricat de sincera si de fierbinte ar fi. Si pentru ca n-a voit nicidecum sa renunte la opozitia impotriva invataturii monotelite – o singura vointa in Hristos – i se taie limba si mana dreapta, „ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici in scris”. Insa nimeni si nimic nu il poate opri sa preaslaveasca Iubirea, nici chiar taierea limbii de catre uratorii de Dumnezeu, caci cu limba faptelor sale graieste mult mai multe decat cu cuvantul. continuare »

Un articol prevestitor fata de ce avea sa se intample la Iasi, o suprimare a marturisirii credintei, articol postat chiar pe site-ul doxologia.ro al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Sa luam aminte:

Incepand cu seara zilei de 9 octombrie 2010, noi, iesenii, il vom avea in mijlocul nostru, in chip vazut, pe Sfantul Maxim Marturisitorul. Un barbat brav care a suferit multe prigoniri din cauza faptului ca marturisea credinta ortodoxa, un om care a suferit din mana propriilor frati bizantini, intr-o vreme in care singura Biserica ortodoxa din Pentarhie era Biserica Romei.
Vom avea binecuvantarea sa atingem trupeste un sfant care a iubit Ortodoxia cu pretul vietii. Sfantul Maxim a murit pentru marturisirea dreapta a dogmei despre Fiul, Cel in care sunt „doua firi, doua vointe si doua lucrari“. Nu a facut nici un compromis cu Biserica Constantinopolului care, pe atunci, se afla in erezie ci a cautat ajutor la Roma, singura Biserica care mai pastra, pe atunci, dreapta credinta. Atunci cand a cazut si Roma, Sfantul Maxim a rupt comuniunea si cu ea. Si era un simplu calugar. Putea sa taca, putea sa-si vada de cartile si de biblioteca sa, de ascultarea manastireasca. Dar a stiut ca este o vreme sa taci si o vreme sa vorbesti, o vreme sa mustri cu asprime si o vreme sa indrepti.

El a avut intelepciunea de a sti cand trebuie sa loveasca in cei care imprastiasera molima ereziei in Biserica. A stiut cand trebuie sa faca ceea ce trebuie sa faca un teolog pus in fata celei mai cumplite caderi in care un frate al sau, un om al Bisericii poate cadea – erezia. Nu i-a fost rusine de autoritatea lumeasca, nu a invocat scuza ascultarii fata de ierarhul devenit ereziarh, nu a facut decat un singur lucru: a ramas in credinta in care a fost botezat. Si a vorbit celorlalti despre fumusetea ei.

Noua de ce ne este asa de greu sa ramanem ortodocsi, adica sa traim credinta Sfintilor Parinti? De ce ne rusinam de credinta in care am fost botezati? Fiindca nu ne convin toate canoanele Sfintilor Parinti si nu le putem ajusta patimilor noastre, fiindca plecam urechea la hula si batjocura lumii, fiindca suntem mai mari traitori si dogmatisti decat Sfintii Parinti. Ma intreb ce ar fi raspuns adeptii teologiei comuniunii ecleziale la cele invocate de eretici impotriva Sfantului Maxim:
„Si ce vei face daca romanii se vor unii cu bizantinii? Caci iata ca ieri au sosit emisarii Romei si maine se vor impartasi cu patriarhul; si va fi limpede pentru toti ca tu i-ai intors de la credinta pe romani… Daca romanii se impaca cu bizantinii, ce vei face?“.
Probabil ca ei ar fi zis ca de vreme ce bazele eclesiologice au fost puse, chestiunile dogmatice sunt de importanta secundara iar unirea este posibila si „legitima“… Dar iata ce a raspuns Sfantul Maxim:
„Duhul Sfant ii anatemizeaza prin Apostolul Pavel chiar si pe ingerii care ar inova ceva pe langa ceea ce s-a propovaduit [Gal. 1, 18]“. continuare »

„A trece sub tacere cuvantul este totuna cu a te lepada de Hristos, fiindca Duhul Sfant graieşte prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale caror glasuri sa nu se auda» (Ps. 18:3)

Am primit informatia ca dupa slujba Sfintei Parascheva a fost tinut un cuvant foarte puternic despre faptul ca traim aceleasi vremuri, precum cele din timpul Sf. Maxim Marturisitorul.  Cuvantul a fost tinut de catre arhim. Partenie, staretul manastirii Sf. Pavel (Sfantul Munte Athos), care predica demn si neinfricat la o slujba pompoasa oficiata de insusi ss Daniel si multime de alti ierarhi. Se putea citi pe fata ierarhului locului nedumerirea fata de cuvintele ce le auzea parca pentru prima data, iar ceilalti pareau si ei crispati la auzul acelor cuvinte vii. Da fratilor, traim aceleasi vremuri, caci monofizitii nu s-au lepadat de erezia lor, insa ai nostri ierarhi ii considera Biserica. Apoi vedem cum se incearca unirea cu papistasii, trecandu-se peste dogme si canoane. Nadajduim ca Sf. Maxim nu-i va lasa si acea mana sfanta se va abate asupra lor ca sa-i opreasca de la vinderea Ortodoxiei!

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=sCa-8iXrB2o]

Mai jos aveti documentul semnat cu monofizitii de catre ierarhii nostri. Ar trebui sa se revina asupra acestui subiect, monofizitii, si sa se anuleze actul apostat de mai jos:

[scribd id=29175043 key=key-1lf4dp8gieg6h0woyxz2 mode=list]

Cititi si:

• Propuneri ale unei Comisii a Sfintei Comunitati a Sfantului Munte Athos cu privire la dialogul dintre ortodocsi si monofiziti
• Intrebari si raspunsuri despre monofiziti si copti

Omilie la Sf. Maxim tinuta de Gheronda Partenie de Hramul Cuvioasei Parascheva (varianta integrala)

Preafericite Parinte Patriarh al Romaniei, Daniel, Inalt-Preasfintite Parinte Arhiepiscop al Iasilor si Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, Teofan, Preasfintiti Parinti Arhierei, iubiti frati intru Hristos, onorate autoritati, binecuvantat popor al lui Dumnezeu.

Suntem profund marcati de prezenta noastra aici la Iasi, in acest mare si vestit oras al Romaniei, impodobit cu manastiri minunate si biserici stralucitoare. Aceasta o datoram in primul rand binecuvantarii date de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, caruia ii multumim calduros, si in al doilea rand faptului ca la aceasta luminoasa si mare sarbatoare a Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Iasului si a Moldovei, Inalt-Preasfintitul Parinte Mitropolit Teofan a avut deosebita purtare de grija de a ne invita sa aducem moastele cele de-har-izvoratoare ale Sfantului Maxim Marturisitorul care se pastreaza de veacuri in manastirea noastra, a Sfantului Pavel, una dintre cele douazeci de manastiri suverane ale Sfantului Munte Athos.

„Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Mat. 10:32-33).

Aceste cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos s-au incrustat adanc in inimile tuturor ce L-au iubit pe Dumnezeu, jertfindu-se pe sine pentru apararea Adevarului Bisericii noastre, mostenirea cea mai de pret lasata noua de Hristos. Unul dintre acestia este si Sfantul Maxim Marturisitorul, care s-a dovedit un mare aparator al credintei ortodoxe – desi era simplu monah – deoarece timp de aproape 25 de ani a fost principalul exponent al acesteia, marturisind doua vointe in Persoana lui Hristos, intr-o vreme de mare cumpana pentru Biserica.

Sfantul Maxim s-a nascut la Constantinopol in anul 580, dintr-o familie nobila, si a avut parte de cea mai inalta educatie din vremea sa. Imparatul Heraclie (610-641) l-a randuit ca secretar al sau, dar dupa cativa ani el a parasit inaltele dregatorii de la curte si s-a facut monah intr-o manastire din Hrisopolis, in apropiere de Constantinopol. A fost apoi pus egumen al acelei manastiri. In anul 627, Imparatul Constans a emis „Typosul” prin care se interziceau orice discutii despre una sau doua vointe si lucrari in Hristos. Dupa cum se stie, Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, precum si Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol condamnasera erezia monofizita. Cu toate hotararile sinodale si legiuirile drastice impuse de imparati, monofizitismul nu a disparut, ci s-a raspandit in Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia si Armenia – provincii ce s-au rupt de Imperiul Bizantin, iar bisericile lor de comuniunea cu Biserica Ortodoxa. In veacul al VII-lea, Imparatul Heraclie, ce era de neam armean, si Patriarhul Piros au incercat sa atraga de partea lor populatiile monofizite prin exprimari teologice impaciuitoare cu felul lor de gandire, temandu-se sa nu piarda cu desavarsire din componenta Imperiului acele provincii rasaritene. Ca solutie de rezolvare a crizei, a fost nascocit monotelismul si, ca o consecinta a acestuia, monoenergismul. Atunci Serghie si Piros au redactat „Ekthesi”, un text cu continut monotelit, intentionand reunirea si realipirea bisericilor monofizite rasaritene la Imperiul Bizantin. Sinodul de la Lateran, a condamnat monotelismul, iar Sfantul Maxim a fost reprezentantul cel mai de frunte din acel Sinod. Din aceasta pricina, el a fost arestat si dus la Constantinopol impreuna cu cei doi ucenici ai sai. A fost acuzat, fara dovezi, de complot politic si surghiunit intr-o cetate a Traciei, Vizia.

A fost rechemat in Constantinopol pentru noi cercetari si, dupa refuzul sau de a semna „Typosul”, Sfantul Maxim a fost trimis iarasi in exil, la Pervera. Dupa sase ani, a fost chemat din nou in cetatea imparateasca si, dupa ce a refuzat pentru a treia oara sa se supuna poruncii imparatesti, a fost anatematizat si torturat. Dupa aceea, a fost aruncat in temnita pe jumatate mort, iar a doua zi i s-a taiat limba de-Dumnezeu-inteleptita cu care a mustrat ratacirile ereticilor. Dar Dumnezeu, Cel ce „nebuni arata a fi pe cei intelepti” si „din gura pruncilor savarseste lauda”, i-a dat credinciosului Sau marturisitor darul de a vorbi, mai presus de fire, chiar si fara limba – mai limpede decat inainte. Umplandu-se de rusine si manie, ereticii i-au taiat si mana cea dreapta, apoi l-au tarat asa prin toata cetatea, spre batjocura tuturor. Dupa aceea, l-au trimis iarasi in surghiun, fara purtare de grija, fara haine si mancare. In cele din urma, l-au inchis intr-o temnita din cetatea Shimaris. Dupa trei ani de suferinte, Sfantul Maxim si-a dat cu bucurie sufletul in mainile lui Hristos, pe Care L-a iubit din tineretile sale si pentru Care a suferit chinuri atat de grele.

***

Din impresionanta viata a Sfantului Maxim, deosebim trei componente de baza ce caracterizeaza marturisirea ortodoxa: frica lui Dumnezeu, adevarata smerenie si curajul marturisirii. El nu a cedat in fata chinurilor, pricina pentru care si moartea sa ramane o marturie vesnica a luptei purtate. Marturisind Adevarul, Adevarul l-a slobozit de patimi si l-a unit cu Dumnezeu si cu toti sfintii. A suferit pana la moarte ca sa nu accepte minciuna si sa nu ascunda, de frica, Adevarul. „Mincinos este cel ce tagaduieste ca Iisus este Hristosul” (1 Io. 2:22), ne spune Sfantul Evanghelist Ioan. Sfantul Maxim s-a luptat nu doar sa-L marturiseasca pe Hristos inaintea oamenilor, nu doar sa fuga de pacat, ci si sa pastreze nealterata puritatea dogmei. Iar puritatea dogmei inseamna raspandirea directa a mesajului Evangheliei, propovaduit de apostoli si transmis noua de catre sfinti: faptul ca Cuvantul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu desavarsit fiind, in toata plinatatea Dumnezeirii Sale, a binevoit din dragoste sa Se intrupeze si sa Se faca Om desavarsit. In nici un caz nu s-ar putea pune la indoiala si tagadui deplina Dumnezeire si Egalitate cu Tatal a lui Hristos, din pricina slabiciunii trupului omenesc luat odata cu intruparea Sa.

Sfantul Maxim, acest mare Parinte al Bisericii, a contribuit magistral la dezvoltarea limbajului teologic in privinta celor doua vointe in Persoana lui Hristos. El a scris zeci de lucrari de o insemnatate teologica covarsitoare, dintre care enumeram in treacat: „Cuvant ascetic”, „400 capete despre dragoste”, „Intrebari si raspunsuri”, „Mistagogia” etc., multe dintre ele fiind cuprinse si in Filocalie. In toate aceste lucrari, cu o iscusinta teologica fara seaman si o uimitoare limpezime, Sfantul Maxim a expus in chip stralucit Hristologia. Ravna sa pentru apararea Ortodoxiei a fost rodul indelungatei sale nevointe din pustie. Imbogatit cu experiente duhovnicesti inalte si incercat in luptele ascetice, el si-a asumat sa ridice pe umeri greutatea teologica a infruntarii ereziei monotelite. Sfantul Maxim, al carui nume e sinonim cu marturisirea adevarului, ramane o figura eroica si luminoasa a Bisericii. Imparati, episcopi si sinoade l-au condamnat din pricina ca nu si-a abandonat marturisirea credintei si nu s-a lasat purtat de valurile starnite de vanturile unui compromis politic confortabil.

Astazi, unele cercuri politice si bisericesti doresc unitatea crestinilor. Imparatii de atunci doreau, la fel, o unitate, un front comun cu potrivnicii lor, trecand cu vederea deosebirile teologice ce-i desparteau. Din pricina acestor compromisuri facute de imparatii de atunci, de dragul unei asa-zise reconcilieri, au aparut acele erezii impotriva carora a luptat Sfantul Maxim. Intarit in Adevar, el a stat impotriva la toate amenintarile puternicilor vremii, atat politici cat si bisericesti. Toate Patriarhiile vechi din Rasarit acceptasera compromisul. Sinoadele episcopilor anatematizau pe oricine le era impotriva, cu aprobarea tacita a Basileului si Senatului.

Lupta Sfantului Maxim are valoare nu doar pentru acele vremuri, ci si pentru noi, cei de astazi, deoarece el ne-a aratat ce trebuie sa faca orice crestin, in orice vreme: crestinul trebuie sa-L marturiseasca pe Hristos inaintea oamenilor prin cuvinte si fapte; niciodata sa nu-L tagaduiasca sau sa-L vanda, sau sa marturiseasca un „Hristos fals”. Cand prigonitorii eretici i-au cerut Sfantului Maxim sa taca, el le-a raspuns: „A trece sub tacere cuvantul este totuna cu a te lepada de Hristos, fiindca Duhul Sfant graieste prin gura proorocului: «Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale caror glasuri sa nu se auda» (Ps. 18:3). Prin urmare, cuvantul ce nu vine la aratare nu este cuvant adevarat”. Mantuirea in ansamblul ei depinde nu doar de credinta inimii, ci si de marturisirea acestei credinte, dupa cum ne invata dumnezeiescul Apostol: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. 10:10).

Cu totii stim ca au fost vremuri in trecut cand parea ca lumina Ortodoxiei s-a stins de peste tot. Dar, de fiecare data, Dumnezeu a ridicat cate un marturisitor neinfricat, prin care credinta a biruit. Astfel au fost Sfintii Vasile cel Mare, Athanasie si Chiril ai Alexandriei, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Theodor Studitul, Grigorie Palama, Marcu al Efesului si multi altii. Proslavindu-i pe acesti marturisitori ca sfinti, Biserica ne da vietile lor drept exemple de urmat. In zilele noastre, in aceste vremuri de confuzie si ratacire, vietile lor stralucesc ca niste faruri pentru a ne calauzi pe calea cea dreapta.

Sfantul Maxim a marturisit credinta ortodoxa intr-o epoca ce are multe asemanari cu cea a noastra. Politica basileilor de atunci urmarea infaptuirea unirii politico-sociale a imperiului – ceea ce se urmareste si astazi. Mijlocul de realizare a acestui lucru a fost sprijinirea ereziei monotelite. Au fost folositi si oameni din Biserica, care au sustinut erezia de dragul unor oportunitati lumesti. Ei credeau ca fac, chipurile, un pogoramant ecleziastic. Sa nu uitam insa niciodata cuvintele Sfantului Maxim, care spunea: „Domnul nostru Iisus Hristos a numit Biserica Sa Biserica Soborniceasca deoarece ea pastreaza Adevarul si marturisirea credintei”.

Prin aceste cuvinte, el a pecetluit condamnarea a ceea ce astazi se numeste „ecumenism” si, in acelasi timp, a destramat mitul existentei „succesiunii apostolice” in afara Bisericii Sobornicesti. Unde nu exista „adevarul si mostenirea marturisirii de credinta”, nu exista nici un fel de Biserica Soborniceasca – si, implicit, nici preotie, nici Botez, nici Taine. Aceasta teza se regaseste in textele si lucrarile de-Dumnezeu-insuflate ale Sfintilor Parinti, in Sfintele Canoane si in Vietile Sfintilor. Sa nu ne inselam! Nu poate fi vorba de vreo succesiune apostolica atat timp cat nu exista si credinta apostolica, deoarece invatatura Bisericii Ortodoxe ne spune ca harul dumnezeiesc este necreat, este expresia vesnica a Fiintei lui Dumnezeu, cea cu neputinta de descris – este har nezidit si dumnezeiesc, in inteles real si ontologic! In consecinta, atunci cand noi, crestinii ortodocsi, vorbim despre har, vorbim despre ceea ce ne putem impartasi din Dumnezeu noi, oamenii cei muritori si ziditi.

Adevarata unitate are sorti de izbanda doar atunci cand se face mai intai unirea in credinta, in dogme, in cult. Acesta este prototipul unitatii in Biserica primara. Diversitatea nu poate fi acceptata decat in probleme minore, legate de traditii si obiceiuri locale.

Iubiti credinciosi, sa privim cu credinta neclintita la pilda Sfantului Maxim si a celorlalti marturisitori! Sa ne luptam pentru a dobandi smerenia, blandetea si dragostea lor, pentru ca atunci cand va trebui sa ne marturisim credinta sa avem indrazneala in marturisirea noastra si sa ne luam rasplata in viata cea vesnica.

Fie ca rugaciunile si mijlocirile Sfantului Maxim Marturisitorul si ale Sfintei Parascheva care este atat de cinstita si la care aveti atata evlavie, sa ne acopere si sa ne intareasca pe noi pe toti in Adevarul credintei noastre ortodoxe. Amin!