„Eu am cunoscut iadul. Sfântul Nectarie m-a salvat!”
În fața raclei Sfântului Nectarie, mâinile se împreunează. Intensitatea rugăciunii ia un fel de strălucire secretă, i se cuibărește omului în suflet și-l încredințează că momentul întâlnirii cu Sfinții e departe de întunecimea veacului. Rugăciunea nu e niciodată mai vie, iar bucuria mărturisirii de minuni îmbracă formă de giuvaier și devine izvorâtoare de credință aprinsă. La vreme de necaz, cerem îndurare. În ajun de prăznuire, dăm laudă.
Curtea Bisericii „Sfântul Nectarie” e în forfotă. Credincioșii, unul câte unul, vin să-i mulțumească și să-l sărbătorească pe Sfânt. „Niciodată nu am simțit că mă lasă la greu. L-am rugat și m-a ajutat”. Doamna Maria își pleacă pios capul și, asemeni celorlalți, înaintează spre raclă.
Aici am întâlnit-o pe tânăra blondă cu ochi mari. Poartă în palme o poză și din când în când ridică privirea spre cer. „Am avut probleme foarte mari. Eu am fost bolnavă timp de zece ani. Am fost la un pas de moarte”. Povestea Oanei Mihaela e o poveste spusă pe nerăsuflate, e povestea unui suflet care a cunoscut zbuciumul și războiul lăuntric. Acum își mărturisește credința. „De când l-am descoperit pe Sfântul Nectarie, la fiecare acatist, a schimbat câte ceva pentru mine. Face fluvii de minuni”. Se apropie cu nerăbdare și întoarce poza. E imaginea Sfântului. „Mă rog. Mă rog la el neîncetat”. Pare că spusele ei sunt rupte dintr-o carte despre minuni. Continuă fără oprire, cu o mulțumire de a spune, care-i străbate ființa și-i înfrigurează pe toți cei care trec pe lângă ea. „Eu am cunoscut iadul și nu exagerez. Poate că din exterior pare ciudat, dar până nu ajungi să simți pe pielea ta, nu crezi. Nici eu nu am crezut că o să ajung vreodată să spun asta”. Oana Mihaela are 28 de ani. „Am absolvit Facultatea de Informatică, dar până acum nu am reușit să-mi fac un rost”. continuare »