.

Evanghelia de la Matei 17, 14-23

14. Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi,
15. Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.
16. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.
17. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.
18. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
19. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
20. Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
21. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.
22. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor.
23. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte! continuare »

Evanghelia zilei, Ev. Matei 9, 1-8:

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere. continuare »

.

Duminica de azi e inchinata pomenirii Sfantului nostru Parinte Ioan, scriitorul Scarii. Si nici nu e nevoie sa mai spunem de ce este acest asezamant in Sfanta Biserica. Sfantul Post a fost randuit nu numai pentru curatirea noastra, ci si pentru intarirea noastra in bine – nu doar pentru a pune inceput bun, ci fi pentru a ne misca mai departe pe calea spre desavarsire. Astfel, iata, pentru ca nu cumva careva, dupa ce s-a ostenit putin in savarsirea binelui sau a dus o vreme viata crestineasca, sa creada ca a facut deja totul sau ca a ajuns departe in calea spre desavarsire, fiecaruia dintre noi i se aduce aminte de Sfantul Ioan Scararul, asa incat, amintindu-ne de el, sa ne zugravim in minte sfanta lui Scara si, masurand cu ea ostenelile noastre, sa putem hotarnici mai limpede cat din cale am strabatut si cat ne-a mai ramas. Pentru a va ajuta in aceasta lucrare, cel mai bine ar fi sa va descriu pe scurt sfanta Scara a urcarii la desavarsirea asemanarii cu Dumnezeu. Cred, insa, ca la acelasi tel se poate ajunge prin povestirea vietii Sfantului Ioan Scararul: fiindca nu numai prin ceea ce a scris, ci si prin viata sa el ne arata scara pe care trebuie neaparat sa urce toti cei ce doresc a se desavarsi in viata duhovniceasca. Ascultati, deci.

Viata Sfantului Ioan Scararul este scurta; dar ea, in mica sa intindere, incape mult – sau, mai bine zis, totul. Iata cum s-a scurs viata lui.
Sfantul Ioan L-a indragit pe Domnul din tinerete si, neluand seama la nadejdile mincinoase pe care i le dadeau inzestrarile firesti si multa sa invatatura, a parasit lumea si s-a retras departe de patria sa – in Sinai, pentru a se slobozi prin instrainare de multe piedici in calea vietii duhovnicesti, si a primi chiar prin locul de trai invatatura cu privire la ce si unde trebuie sa caute.
Punand in acest chip inceput bun, el s-a incredintat din tot sufletul, chiar de la inceput, unui indrumator bun, si s-a pus intr-o astfel de stare ca si cum sufletul sau n-ar fi avut nici intelegere [ratiune], nici voie proprie. Inabusind in sine, prin aceasta, increderea in sine si lucrarea dupa voia proprie, el s-a izbavit in curand de ingamfarea proprie oamenilor inzestrati, a dobandit cereasca simplitate si s-a aratat desavarsit in osteneli si in virtutile ascultarii. continuare »

Sfantul Teofan Zavoratul, Zbornicul, vol. II:

Noi nu avem nevoie sa vedem pe sfinti si pe ingeri in vremea sfintelor rugaciuni, ci sa ne rugam numai prin credinta si privirea cea nevazuta a mintii, fara nici o imaginatie. Caci legea cea mai de seama a rugaciunii este “a nu ne inchipui nimic” continuare »

Ce inseamna sa praznuim venirea Duhului? Duhul lui Dumnezeu ii duce pe cei care II primesc la desavarsirea care le-a fost menita. Inceputul e pocainta, mijlocul sunt ostenelile si nevointele pentru curatirea inimii de patimi, sfarsitul este sfintita si tainica impartasire cu Dumnezeu.

Prin Duhul Sfant tot sufletul viaza si cu curatie se inalta, lumineaza-se intru unimea Treimii cu sfintenie de taina (Antifon, glasul 4)

Cincizecimea o praznuim si venirea Duhului, si taina cata, ca mare este si cinstita
(Stihira la Doamne strigat-am)

Praznuim venirea Duhului… Dar mai inainte oare nu era in noi Duhul? Da! Caci nu era inca Duhul Sfant, zice Evanghelia (In 7, 39), si oamenii traiau neavand Duhul, invata Apostolul (Iud. 1, 19). Iar Prorocul Iezechiil vedea starea duhovniceasca a neamului omenesc sub chipul unui camp plin de oase uscate foarte, dintre care, potrivit celei dintai preziceri, unele se impreunau numai fiecare la incheietura sa, pe altele erau deja vine, si crescuse carne, si pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era in ele (Iez. 37, 7, 6). Si iata pricina. Ca nu era inca Duhul Sfant, pentru ca Iisus nu era inca proslavit (In 7, 39). Duhul lui Dumnezeu Se departase de la om pentru calcarea poruncii, si suflarea vietii dumnezeiesti amortise in el dupa primirea suflarii facatoare de stricaciune a ispititorului. Iar cand Domnul ne-a impacat cu Dumnezeu prin moartea Sa si S-a proslavit prin inviere, inaltare si prin sederea de-a dreapta Tatalui, atunci s-a deschis iarasi intrare la oameni pentru Duhul lui Dumnezeu. Suindu-Se la inaltime, a robit robime si a dat daruri oamenilor (Efes. 4, 8). Dumnezeu a insuflat in omul intai-zidit suflarea vietii dumnezeiesti; pacatul l-a omorat. Acum, Dumnezeu ii da omului Duh nou (lez. 36, 26), insufla in el suflare noua de viata, ca sa invie sufletul omorat de pacat. Si s-a implinit cea de-a doua prezicere a lui Iezechiil: „Proroceste despre Duhul, proroceste, fiul omului”… Si am prorocit, si a intrat intr-insii Duhul, si au inviat, si au statu pe picioarele lor multime multa foarte (Iez. 37, 9-10). Apostolii au fost cele dintai vase primitoare de viata de la El, si incepand de la cetele apostolesti, El S-a revarsat apoi peste toata faptura (v. stihira la stihoavna: Acum Duhul Mangaietor…) si, dand viata tuturor celor ce il primesc, prin toata pipairea darii, dupa lucrare intru masura fiecarui madular, a alcatuit si a intocmit marele trup al Bisericii, crescand intru toate intru El, si pe deasupra crescand cu cresterea lui Dumnezeu (v. Efes. 4, 15-16; Col. 2, 19).
Asadar, evlaviosi ascultatori, Duhul Sfant este pentru toti Viata si Facator de viata; prin El se cuvine sa se nasca de Sus oricine vine in lume; cu aceasta ne zidim intru om nou prin taiere imprejur nefacuta de mana (Col. 2, 11). Lucrarea tainica tot a Lui face viata noastra ascunsa cu Hristos in Dumnezeu (Col. 3, 3). Prin Duhul Sfant tot sufletul viaza si cu curatie se inalta, lumineaza-se intru unimea Treimii cu sfintenie de taina (Antifon al glasului 4). continuare »

Slava Tie, Doamne! Ce zi luminata este la noi acum! Cati oameni s-au impartasit de sfintele lui Hristos Taine! Bucurati-va, suflete fericite! Domnul este in voi! Dom­nul este in voi, fiindca insusi a zis: „Cel ce mananca Tru­pul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine, si Eu in­tru el ” (Ioan 6, 56). Sa ne bucuram toti cu bucurie de obste. Cred ca nu este familie din care sa nu se fi impar­tasit cineva: prin urmare, nu este casa care sa nu fie cer­cetata in chip deosebit de catre Dumnezeu. Astfel, intreg orasul nostru a devenit azi locuinta a lui Dumnezeu – si nu numai orasul nostru, ci si oricare alt oras si sat, toata Rusia, intreaga lume ortodoxa. Acum, la Domnul este Cina mare. El salta impreuna cu sufletele si este pretutin­deni „totul in toate” – si ca Izvor al bunatatilor, si ca Stapan al inimilor. Iata esenta acelei imparatii pe care El a intemeiat-o pe pamant umpland pe toti cu Sine, bine- oranduindu-i pe toti, insufland cele de trebuinta, dand putere, intarind in osteneli! O, de ne-ar ajuta Domnul sa nu ne lipsim nicicand de petrecerea Lui in noi! Atunci, povatuiti fiind de El, cu totii am merge, negresit, pe ca­lea cea mantuitoare, potrivit vesnicelor Lui planuri privi­toare la noi.

Si iata, tocmai pentru aceasta, fratilor, se cuvine a fi acum toata grija noastra! Domnul este in noi! Sa ne in­grijim a-L tine in noi pentru totdeauna. in ce-L priveste,

El este iubitor de impartasire. De asta a si venit in lume: ca sa fie in toti. Si n-ar pleca de la noi – dar ce sa-i faci daca noi, purtandu-L in sine, incepem sa ne purtam in asa chip ca El nu are cum sa mai ramana in noi ?

Zilele trecute am curatit si am dereticat casa inimii in vederea primirii Domnului. Acum S-a pogorat in noi Acest Oaspete mai presus de ceruri al sufletelor. Sa ne ingrijim, deci, sa-I dam odihna, sa ii aducem mangaiere, sa aratam lucrare placuta Lui. continuare »

„Mergand Domnul spre Patima cea de voie, a zis Apos­tolilor pe cale: Iata, ne suim la Ierusalim, si Se va da Fiul Omului precum scrie despre Dansul. Veniti, dar, si noi, cu ganduri curate sa mergem impreuna cu Dansul si im­preuna sa ne rastignim si sa ne omoram pentru Dansul dinspre desfatarile lumesti”. Astfel ne cheama sfanta Bi­serica sa mergem, sa patimim si sa ne rastignim impreu­na cu Domnul in aceste zile inchinate pomenirii patimi­rilor si mortii Lui Dumnezeiesti. Ca fii ascultatori, ati luat aminte la aceasta chemare de mama si ati purces pe ca­lea, aratata de ea, a mergerii impreuna cu Domnul. Si imi ramane acum nu sa va induplec la ascultare, ci sa numai sa doresc, mangaiat fiind de ascultarea voastra, ca sa duceti mai deplin si mai desavarsit la capat ceea ce ati inceput. Si, de fapt, daca vreunul dintre voi ar intre­ba: „Iata, Biserica ne cheama acum sa mergem impreuna cu Domnul, Care Se duce la patima cea de [buna] voie, noi cum sa facem asta?”, alt raspuns nu ar fi de dat afara de acesta: „Faceti ceea ce faceti, numai faceti asa cum trebuie – si veti merge impreuna cu Domnul”.

Iata, voi postiti, mergeti la biserica, si acasa va rugati, ati lasat pentru o vreme treburile lumesti si petreceti mai mult timp cu voi insiva, ati luat asupra voastra indeletni­ciri evlavioase si pentru aceasta ati rapit o parte din timp, mai mare sau mai mica, somnului. Faceti tot asa. Postirea pana acolo unde trupul simtea lipsa indestularii de mancare si bautura, osteneala rugaciunii pana la isto­virea trupului, inlaturarea obisnuitelor relatii lumesti cu silire de sine la indeletniciri mantuitoare, privegherea in ciuda tuturor lucrurilor ce trag la somn, precum si multe altele legate de implinirea pregatirii pentru impartasire, alcatuiesc primul pas in urmarea Domnului la rastignire. Este nevoie doar ca aceasta greutate sa fie ridicata cu placere, fara crutare de sine. Omul e iubitor de viata. O mica imputinare in mancare si lipsa de somn sau o oste­neala si istovire neobisnuita starnesc tanguirea trupului, si omului i se pare ca se comite o incercare de a i se lua viata. Cel ce acum, in ciuda acestei tanguiri, nu doar ca nu se lasa in voia autocompatimirii, ci dimpotriva, se si­leste la ostenelile sus-aratate cu dorinta de a suferi pen­tru Hristos, de fiecare data cand face acest lucru face un pas in urma Domnului. Si trebuie spus ca numai unul ca acesta merge impreuna cu Domnul. Asa stau lucrurile in ce va priveste? Daca da, sunteti pe calea cea buna; iar daca nu, ingrijiti-va sa mai adaugati la osteneala pe care toti o purtati dorinta necrutatoare de a va chinui trupul pentru Domnul. Prin aceasta veti aduce ca jertfa Domnu­lui iubirea de viata, altfel spus veti duce la impreuna-rastignire cu Dansul trupul vostru, urmand fie chiar si putin nevointei Lui din gradina Ghetsimani. continuare »

Luni
Mt. 24, 3-35: Domnul merge la patima cea de voie. Se cade sa-L insotim si noi. Aceasta este datoria oricui marturiseste ca prin puterea patimilor lui Hristos a devenit ceea ce e acum si care trage nadejde sa primeasca o mostenire atat de mare si de slavita, cum nimeni nu si-ar putea macar inchipui. Dar cum sa-L insotim? Prin gand, prin simtire. Mergi cu mintea in urma Domnului ce patimeste, si cu ajutorul cugetarii scoate, din orice, ganduri in stare sa iti strapunga inima si s-o faca sa simta patimirile suferite de Domnul! Pentru a face aceasta mai cu spor, trebuie sa devii tu insuti patimitor prin micsorarea simtitoare a hranei si a somnului si prin marirea ostenelii statului in picioare si ingenuncherilor. Plineste tot ce face Sfanta Biserica si vei fi un bun insotitor al Domnului pe drumul patimilor.

Marti
Mt. 24,36; 26,2: Acum, poporul, preotii si mai-marii iudeilor asculta pentru cea din urma oara cuvantul Domnului in templu, si acest cuvant a fost atotcuprinzator: a cuprins toate cele trecute, cele de fata si cele viitoare. Prin intrebarea privitoare la Ioan, Domnul a dat sa se inteleaga ca El este Mesia Cel adevarat; prin pilda celor doi fii, a aratat ca iudeii vor fi lepadati, iar in locul lor vor fi chemati paganii; prin pilda lucratorilor viei le-a spus ca pe cei lepadati ii asteapta pierzarea; prin pilda nuntii fiului de imparat a invatat ca si dintre cei ce vor veni la Dansul nu toti vor fi vrednici, ci se vor arata unii pe care pe buna dreptate ii va arunca in intunericul cel mai din afara; raspunzand la intrebarile privitoare la dajdia catre cezarul si la cea dintai porunca, precum si prin cuvantarea de osanda arata trasaturile proprii vietii mantuitoare; in fine, luand deoparte pe ucenici, le-a prevestit nenorocirile viitoare ale Ierusalimului si le descopera taina venirii Sale celei de-a doua. Ar fi fost de ajuns pentru cineva sa asculte toate acestea cu luare-aminte, pentru a se incredinta ca El este adevaratul Mantuitor al lumii – Hristosul si sa se supuna poruncilor si invataturii Lui. Pana in ziua de azi, citirea capitolelor din Evanghelie privitoare la tot ce s-a intamplat in ziua aceea este cel mai puternic mijloc de a invia credinta in Domnul si, desteptand in crestin constiinta a ceea ce trebuie sa fie si trebuie sa astepte el, de a-i infierbinta ravna, aratindu-l marturisitor al Domnului nu doar cu gura, ci si cu fapta.

Miercuri
Mt. 26, 6-16: Tacut-a Domnul miercuri si joi pana seara, pentru ca in seara aceasta sa reverse o cuvantare catre ucenici careia nu i se poate afla asemanare nu doar in toate scrierile omenesti, dar nici macar in Scripturile dumnezeiesti. Acum, dupa cum ne arata Biserica, auzim din gura Domnului doar porunca de a nu fi impiedicata ungerea Lui cu mir, caci aceasta ii slujea ca pregatire pentru moarte, inaintea ochilor Lui deja nu se mai afla altceva decat moartea – taina din urma a venirii Sale pe pamant pentru a noastra mantuire. Sa ne adancim si noi in contemplarea acestei morti de taina, pentru a scoate din ea buna nadejde de mantuire pentru sufletele noastre cele impovarate de pacate multe si care nu stiu cum sa-si afle tihna de mustrarile constiintei ce se desteapta si de simtirea ca dreapta este infricosata si nemitarnica judecata a lui Dumnezeu care pluteste deasupra noastra. continuare »

Luni
Acestea zice Domnul: ”Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, care te invata pe tine cele de folos, care te duce pe calea pe care trebuie sa mergi. O, de-ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci, pacea ta ar fi fost ca un rau, iar dreptatea ta – ca valurile marii; si ca nisipul s-ar fi inmultit samanta ta, iar fiii pantecelui tau – ca tarina pamantului: nu s-ar fi stins, nici ar fi pierit numele ei inaintea Mea”. Cu ce conditie? ”Iesiti din Babilon” (Is. 48,17-20)! Babilonul este chipul pacatoseniei de toate felurile. Paraseste pacatul, intoarce-te catre Domnul cu toata inima ta, si El nu va pomeni faradelegile tale, va da uitarii toate nedreptatile tale. Iarasi vei fi primit in mila Lui, si atunci nu-ti va ramane decat sa umbli numai in calea pe care te va invata El, ca pacea ta launtrica sa fie ca un rau, cugetarile cele bune ale inimii tale ca nisipul, iar roadele faptelor tale bune ca tarina pamantului.

Marti
”Cel ce-si astupa urechile sale ca sa nu auda pe cel sarman va striga si el si nu va fi cine sa-l auda” (Pilde 21, 13). Si ne mai minunam adesea: ”De ce Domnul nu asculta rugaciunile noastre?”. Iata pricina! Pentru ca s-a intamplat, pesemne, sa ne astupam urechile cind ne ruga vreun nevoias: iata ca nici Domnul nu ne asculta pe noi. Dar inca nu e mare necaz daca nu suntem ascultati cand ne rugam pentru vreun folos vremelnic; necazul adevarat va fi de nu ne va asculta Domnul cand ne rugam pentru iertarea pacatelor noastre. Si nu ne va asculta daca plangerea pe care o indreapta catre Dansul cei trecuti de noi cu vederea va fi mai puternica decat rugaciunile noastre. Trebuie sa ne grabim a preintampina aceasta nenorocire grozava, urmand pilda lui Zaheu, care pentru inteleptele sale hotariri a auzit de la Domnul: ”Astazi s-a facut mantuire casei acesteia” (Lc. 19, 9).

Miercuri
”Striga tare’‘, ii zice Domnul sfantului prooroc Isaia, ”nu te opri’‘, dand in vileag nelegiuirile poporului Meu. Dar ce facea poporul? ‘‘Ei Ma cauta, doresc apropierea de Dumnezeu.” Dar este asta, oare, un pacat? Tocmai asta era dator sa faca. Da, asa este, dar necazul este ca nu o fac asa cum se cuvine, ci asteapta sa isi atinga telul numai prin post, fara a se ingriji (potrivit traducerii ruse – n. tr.) de faptele dreptatii si dragostei. ”si postul imi e placut’‘, graieste Domnul, ”insa postul (adevarat este cel) la care oamenii, smerin-du-si trupul, adauga si iertarea jignirilor, a datoriilor, hranirea celor flaminzi, gazduirea celor lipsiti de adapost, imbracarea celor goi. Cand toate acestea se vor adauga postirii, cautarea Mea si apropierea de Mine vor avea spor”; ”atunci va iesi de dimineata lumina ta,… si slava Domnului te va inconjura. Atunci vei striga, si Domnul te va auzi; si inca graind tu, va zice: aici sunt!… Si va fi Dumnezeul tau cu tine pururea’‘ (Is. 58,1-11).
continuare »

Luni
”In tot locul sunt ochii Domnului: ei vad pe cei rai si pe cei buni” (Pilde 15, 3). O, de si-ar aminti pururea de asta faptura intelegatoare! Atunci nu numai ca nu ar indrazni sa-si faca de cap pe fata si sa se dedea netrebniciilor trupesti, ci nici launtric, in gandurile mintii sale si in miscarile inimii sale n-ar ingadui nici un lucru neplacut lui Dumnezeu. Ar sta atunci cum sta un ostas aflat pe front inaintea imparatului, cu toata luarea-aminte si asprimea fata de sine insusi, pentru a nu se arata necunoscator al regulamentului si a nu avea de suferit mania si pedeapsa imparateasca. Pentru noi, regulamentul sunt poruncile lui Dumnezeu, care arata si felul de ganduri care se cuvine, si felul de simtaminte si stari sufletesti pe care trebuie sa-l avem; intru toate acestea trebuie sa ne aratam in buna regula.

Marti.
”Iadul si pierzarea descoperite sunt inaintea Domnului: cu atat mai mult inimile fiilor oamenilor” (Pilde 15,11). Iar pacatosul se tot gandeste ca nimeni nu il vede si, ascunzandu-se de ochii oamenilor prin intunericul noptii sau pustietatea locului, socoate ca nu e zarit de nimeni. Ochiul lui Dumnezeu a vazut tot; ingerul pazitor si constiinta au fost martori. Vei merge candva la judecata si atunci, toate cele ascunse se vor vadi; martori ce nu pot fi mituiti vor sta de fata si vei ramane fara cuvant. Osinda va ramane de neschimbat. Un singur mijloc poate abate acest sfarsit de neinlaturat: pocainta. Usa spre ea este deschisa. Grabeste-te sa intri pana n-a sunat ceasul care te izbeste cand nu te astepti, curmand si pacatele tale, dimpreuna cu orice nadejde de a afla mila.

Miercuri
”Inteleptul merge pe cararea vietii care duce in sus, ca sa ocoleasca drumul iadului care merge in jos” (Pilde 15, 24). Toti stiu ce este iadul si ca fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; insa nu toti isi amintesc asta si nu toti traiesc cum se cuvine, asa incit sa se vada ca se ingrijesc sa scape de iad. Traiesc asa, in voia sortii: ”poate avem noroc si nu nimerim in iad”. Dar unde ne este ratiunea? si in treburile lumesti ”norocul” poate sa ne scape din miini, insa intr-un lucru atit de insemnat, care o data savirsit ramine neschimbat in vecii vecilor, folosirea cuvintului ”noroc” vadeste cea mai mare lipsa de ratiune. Deci nu te fali, ratiune, cu puterea ta de intelegere, daca nu-ti aduci aminte de aceste lucruri si nu ne imbii cu cugetari ale vietii, despre cum am putea, fugind de iad, sa ne mintuim. continuare »

Duminica de azi e inchinata pomenirii Sfantului nostru Parinte Ioan, scriitorul Scarii. Si nici nu e nevoie sa mai spunem de ce este acest asezamant in Sfanta Biserica. Sfantul Post a fost randuit nu numai pentru curatirea noastra, ci si pentru intarirea noastra in bine – nu doar pentru a pune inceput bun, ci fi pentru a ne misca mai departe pe calea spre desavarsire. Astfel, iata, pentru ca nu cumva careva, dupa ce s-a ostenit putin in savarsirea binelui sau a dus o vreme viata crestineasca, sa creada ca a facut deja totul sau ca a ajuns departe in calea spre desavarsire, fiecaruia dintre noi i se aduce aminte de Sfantul Ioan Scararul, asa incat, amintindu-ne de el, sa ne zugravim in minte sfanta lui Scara si, masurand cu ea ostenelile noastre, sa putem hotarnici mai limpede cat din cale am strabatut si cat ne-a mai ramas. Pentru a va ajuta in aceasta lucrare, cel mai bine ar fi sa va descriu pe scurt sfanta Scara a urcarii la desavarsirea asemanarii cu Dumnezeu. Cred, insa, ca la acelasi tel se poate ajunge prin povestirea vietii Sfantului Ioan Scararul: fiindca nu numai prin ceea ce a scris, ci si prin viata sa el ne arata scara pe care trebuie neaparat sa urce toti cei ce doresc a se desavarsi in viata duhovniceasca. Ascultati, deci.
Viata Sfantului Ioan Scararul este scurta; dar ea, in mica sa intindere, incape mult – sau, mai bine zis, totul. Iata cum s-a scurs viata lui.
Sfantul Ioan L-a indragit pe Domnul din tinerete si, neluand seama la nadejdile mincinoase pe care i le dadeau inzestrarile firesti si multa sa invatatura, a parasit lumea si s-a retras departe de patria sa – in Sinai, pentru a se slobozi prin instrainare de multe piedici in calea vietii duhovnicesti, si a primi chiar prin locul de trai invatatura cu privire la ce si unde trebuie sa caute. continuare »

„Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup” (Fac. 6, 3).

In om exista doua tendinte contrarii, insa constiinta este una singura. Caracterul oricarei personalitati umane este definit prin partea spre care ea inclina. Daca inclina spre partea duhului, omul va fi duhovnicesc; daca inclina spre partea trupului, omul va fi trupesc. Duhul nu piere nici in cel trupesc, insa e inrobit si nu are nici un cuvant de spus. El e subjugat si inrobit trupului ca un rob stapanului sau, nascocind pentru el toate desfatarile cu putinta. Nici in omul duhovnicesc trupul nu piere, dar se supune duhului si lucreaza pentru el, pierzandu-si dreptul la hrana – prin postire, la somn – prin priveghere, la odihna – prin necontenita truda si istovire, la desfatarea simturilor – prin insingurare si tacere. Dumnezeu nu ramane acolo unde imparateste trupul, fiindca organul comuniunii Sale cu omul este duhul, care nu este intr-o astfel de situatie la locul ce i se cuvine. Prima oara, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci cand duhul incepe sa-si ceara drepturile prin miscarile fricii de Dumnezeu si ale constiintei; iar atunci cand si constiinta impreuna cu libertatea inclina in aceasta parte, Dumnezeu intra in comuniune cu omul si incepe sa locuiasca in el. Din acel minut vor incepe sa se induhovniceasca si sufletul si trupul, si omul launtric si cel vazut, pana ce Dumnezeu va deveni totul in toate in acel om, si el, induhovnicindu-se, se va indumnezei. Ce minunata imbunatatire si cat de putin si-o amintesc, o pretuiesc si o cauta oamenii!

„Sa nu dai somn ochilor tai, nici genelor tale dormitare, ca sa te mantuiesti ca o caprioara din cursa si ca o pasare din lat” (Pilde 6, 4-5).

Dupa aceasta regula trebuie sa se calauzeasca oricine a hotarat in inima sa, inaintea fetei Domnului, sa traiasca de-acum incolo dupa poruncile Lui. El nu trebuie sa dea somn ochilor sai, nu celor din afara, ci ochilor launtrici ai mintii, ca ei sa priveasca in inima cu staruinta si sa bage de seama bine tot ce se petrece acolo si astfel sa dea celui ravnitor putinta de a cunoaste cursele vrajmasului si de acolo primejdiile pe care le aduc acestea. Inima a devenit acum arena luptei cu vrajmasul. Aici seamana el necontenit samanta sa, ce se rasfrange in ganduri, care nu sunt intotdeauna rele in chip vadit, ci se prefac, de cele mai multe ori, ca sunt bune si drepte, inlantuirea tuturor gandurilor nu e decat un lat impletit cu viclenie! Cel ce s-a aruncat in urma lor fara sa ia aminte nu va scapa de ratacire si, prin urmare, de primejdia caderii. Iata de ce, frate, e nevoie sa-ti ascuti privirea mintii, luand aminte bine la tot ce se intampla inlauntrul si imprejurul tau. Ia seama la ce te imbie sa faci nelipsitul tau sfatuitor din partea stanga; cerceteaza pentru ce te imbie cu acel lucru, unde duce acesta si niciodata nu vei cadea in cursa lui.

Un lucru sa nu uiti: singura luarea-aminte n-are putere, ci numai cand e infratita cu trezvia, duhul priveghetor si cu neincetata  rugaciune catre Domnul, imbina toate acestea si vrajmasului ii va fi peste putinta sa te prinda in cursa.

„De vei chema intelepciunea si spre cunostinta vei indrepta glasul tau, si de o vei cauta pe dansa ca pe argint si de o vei sapa ca pe o comoara, atunci vei afla frica Domnului si cunostinta lui Dumnezeu o vei afla” (Pilde 2, 3-5). Radacina vietii placute lui Dumnezeu este frica de Domnul, indata ce aceasta va veni, puterea ziditoare va reorandui totul in tine si va reface in tine minunata randuiala – cosmosul duhovnicesc. Cum poate fi dobandita frica de Dumnezeu? Ea e in tine, atata doar ca e inabusita: trebuie sa o invii. Pentru aceasta, da glas ratiunii tale si deschide-ti inima pentru a primi insuflarile adevarului.

Pana acum, ratiunii nu i s-a dat cuvantul: a fost in robie si nu indraznea sa rosteasca invataturi sanatoase: ei bine, acum sa vorbeasca. Ea va incepe sa graiasca despre faptul ca Dumnezeu este Atottiitor, ca El te tine si te poate arunca in orice clipa; despre faptul ca Dumnezeu este pretutindeni si stie toate, vede totul in tine si se manie asupra ta pentru tot ce e rau in tine; despre faptul ca El este Drept Judecator, gata sa te pedepseasca chiar acum, dar cu milostivire isi infraneaza mania pana la o vreme; despre moarte, care e gata in orice clipa sa te insface si sa te predea judecatii si razbunarii. Asculta si patrunde-ti inima de simtirea acestor adevaruri. De vei trezi acest simtamant, impreuna cu el va veni si frica de Dumnezeu. Acestia sunt zorii vietii.

Botezul Domnului se mai numeste si Dumnezeiasca Aratare, intrucat cu acest prilej S-a aratat in chip vazut singurul Dumnezeu Adevarat, Cel in Treime inchinat: Dumnezeu – Tatal prin glasul din cer, Dumnezeu – Fiul – Cel Intrupat – prin botez, Dumnezeu – Duhul Sfant – prin pogorarea asupra Celui Botezat. Aici se arata si taina legaturilor dintre ipostasurile Sfintei Treimi: Dumnezeu – Duhul Sfant de la Tatal purcede si intru Fiul Se odihneste, dar nu purcede din El. Se mai arata aici si ca iconomia Intruparii pentru a noastra mantuire a fost savarsita de Dumnezeu – Fiul cu impreuna-lucrarea Duhului Sfant si a lui Dumnezeu – Tatal.

Se mai arata si faptul ca mantuirea fiecaruia nu se poate savarsi altfel decat in Domnul nostru Iisus Hristos, cu harul Sfantului Duh, prin bunavoirea Tatalui. Toate tainele crestinatatii stralucesc aici cu lumina lor dumnezeiasca si lumineaza mintile si inimile celor ce cu credinta savarsesc aceasta mare praznuire. Veniti sa ne inaltam cu mintea si sa ne afundam in contemplarea acestor taine ale mantuirii noastre, cantand:

„In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-au aratat”, care chiverniseste in chip treimic mantuirea noastra si ne mantuieste in chip treimic.

Sfantul Ioan marturisea despre Hristos Iisus ca El este cu adevarat „Mielul lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa pacatul lumii”, ca este Izbavitorul fagaduit, asteptat de toti. Au auzit aceasta cei din jurul lui si au crezut. De la ei, aceasta marturie s-a raspandit in popor si toti au inceput sa cugete ca Cel marturisit de Ioan nu este un oarecare. La aceasta facea trimitere Mantuitorul atunci cand, in ultimele zile pe care le-a petrecut in templu, a pus arhiereilor, carturarilor si batranilor intrebarea: de unde este botezul lui Ioan, din cer sau de la oameni (Mc. 11, 29)? Acestia au ocolit raspunsul, intrucat era cu neputinta ca ei sa nu fi vazut ca Ioan nu venise cu de la sine putere botezand cu apa. Dar cum era sa recunoasca asta, de vreme ce astfel s-ar fi vazut siliti sa recunoasca, totodata, si marturia data de el, ca inaintea lor se afla Cel Fagaduit, si ca atare ar fi trebuit sa se plece invataturii Acestuia?

Asa ceva ei insa nu voiau; si nu din oarecare pricini intemeiate, ci numai din prejudecata. Incapatanarea lor nu micsoreaza insa cu nimic puterea marturiei Sfantului Ioan. Ea are si acum aceeasi putere de incredintare ca atunci cand a iesit din gura lui. Si noi il auzim pe Ioan aratandu-ne pe adevaratul Izbavitor, si prin aceasta credinta noastra prinde aripi, ca una ce are in sprijinul sau o marturie vie.

(din „Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an”, Sfantul Teofan Zavoratul, Editura Sofia, Bucuresti, 1999)

LA MULTI ANI CELOR C EPOARTA NUMELE DE IOAN SI IOANA!