Se poate observa în Romania și în alte țari că modul în care se raportează cineva la Sinodiconul Ortodoxiei este ca un barometru al ortodoxiei credinței sale. Și nu degeaba!… Nu o dată am auzit la ecumeniștii de astăzi că nu este bine și frumos să anathematizeze Biserica pe cineva sau ceva etc. Dincolo de iubirismul și relativismul afirmațiilor acestora, trebuie spuse câteva lucruri. Atrag atenția că mai jos sunt câteva gânduri, remarci, punctări, nu vreo tratare exhaustivă științifică și ultimativă a problemei – așa cum se pare că au crezut unii.

Articolul de față nu răspunde la întrebările din titlu – care rămân mai mult retorice-, deși, mai nou, am dat de niște urme ale problemei. Știu că există un răspuns pentru întrebările acestea, știu că unii au și studiat un pic chestiunea lipsei Rănduielii pe la români, și îi invit cu această ocazie să publice sau măcar să semnaleze la secțiunea „Comments” eventuale linkuri către texte lămuritoare. Dacă ne trimit ceva vrednic de publicare, vom și publica. Desigur, unul dintre răspunsurile evidente este ecumenismul în diferitele sale forme, mai vechi și mai noi (Sf. Maxim Mărturisitorul se plângea deja în secolul al VII-lea d. Hr. de duhul relativismului și împăciuitorismului dogmatic ascus sub titlul de minimum sau minimalism dogmatic al mai marilor vremii lui, dar și al unora din veacurile trecute lui)… Unii spun că Rânduiala Sinodikon-ului nu ar fi fost niciodată inclusă în Triodul tradus în limba română, ci, doar, eventual, tradusă separat (cel puțin așa lasă să se întrevadă pentru viitor o notă din Triodul publicat la Neamț în prima jumătate a secolului XIX). Cine poate lămuri această problemă să o facă. Am primit între timp următoarea precizare de la un părinte cunoscător:

«Aşadar, pe scurt: Synodiconul nu a existat niciodată în nici un Triod slavonesc de prin părţile astea. Traducerile din sec. 17-18 ale Triodului, deşi au fost făcute din ellineşte, au respectat tipicul în vigoare pînă atunci, adică fără Synodicon. […] Cert este că textul din Molitfelnic [este vorba de Molitfelnic-ul vechi retipărit de Măn. Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil – Petru Vodă, n. noastră] este aproape identic cu cel pe care îl am dintr-un manuscris de la Arhivele Statului din Iaşi, şi care conţine o traducere de pe la 1890, făcută de un ieromonah din Iaşi. Atîta vreme cît nu am nici o siguranţă că aceasta este sursa (deşi se aseamănă pînă la identitate), nu cred că te interesează numărul manuscrisului, data traducerii şi traducătorul. După ştiinţa mea, acest manuscris ieşean este cel mai vechi text românesc al Synodiconului.»

Din câte știu eu, chiar acesta este textul, conform indicațiilor Molitfelnic-ului. Prin urmare, chiar dacă  „tipicul în vigoare până atunci”, adică nu Tipicul Bisericesc, ci obiceiul îndătinat în acele secole (nu știu de ce și de unde) pe la noi, nu obișnuia rostirea Sinodikon-ului, totuși se vede că preoții vremii erau precupați de această lacună de care erau conștienți până într-acolo încât se ajunge să fie tipărit separat (probabil, cine voia, putea să-l rostească, nefiind, însă slujba aceasta generalizată). După cum vom vedea mai jos, pe bună dreptate această preocupare este recurentă în modernitate, ajungând ca Sinodokon-ul să fie retipărit sau retradus în diferite variante, de diferiți clerici teologi erudiți. continuare »