Când am văzut cum arată Casian la naştere, m‑am gândit: „Cine ştie cât o să stăm în spital!” Eu niciodată nu mi‑am pus problema că el n‑o să mai trăiască, deşi… medicii erau sceptici.
Dar ceilalţi din familie ce au spus?
Tatăl meu a venit într‑o zi la mine. Unul dintre ginecologi, care‑l cunoştea, i‑a zis că n‑are şanse copilul să mai trăiască. Am văzut după ce‑a stat de vorbă cu el cum s‑a schimbat la faţă tatăl meu. L‑am întrebat: „Tată, ce ţi‑a spus?” Bineînţeles că pe loc taică‑meu nu mi‑a zis ce‑a vorbit cu medicul. Am aflat mult mai târziu. I‑am spus atunci: „Indiferent ce ţi‑a spus, nu‑l asculta! Dumnezeu are putere mai mare!”
Până la urmă, asta a fost o mărturisire de credinţă.
După naştere, medicii l‑au dat pe prunc cu tot felul de creme, l‑au pus la incubator. Dar, cu toate astea, a făcut o infecţie. Cam la vreo şapte zile de la naştere a început să aibă febră. A făcut septicemie cu Klebsiella[1], i‑au fost administrate din nou alte antibiotice pe vena ombilicală, dar tot nu‑i scădea febra. Nimeni nu ne zicea nimic. I‑am întrebat pe doctori: „Nu se face o comisie? Uite cum arată copilul ăsta! De ce nu sunt mai mulţi ochi, mai multe capete care să gândească?” Au zis că nu există aşa ceva.
Câteva zile, vreo cinci‑şase zile, a avut febră. Doctorii nu ne spuneau nimic, că nu ştiau ce să ne spună. Şi rugăciunile mergeau, noi ne rugam toată lumea: bunici, părinţi… Toţi eram distruşi. Şi părintele nostru duhovnic se ruga pentru el. Aveam o cruce de la Ierusalim şi am pus‑o deasupra incubatorului şi… nu ne‑a mai rămas decât să ne rugăm. Într‑o zi, cam la zece zile de la naştere, m‑au sunat de la terapie intensivă să mă duc să‑l alăptez. Nu mi‑a venit să cred! Că până atunci eu mă mulgeam, dădeam laptele la doamnele asistente şi i‑l administrau cu seringa. Şi nu‑mi venea să cred că pot să mă duc să‑l alăptez. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut şi lapte, că sunt sigură că foarte mult l‑a ajutat laptele, e ca un medicament pentru copil. continuare »