ECUMENISMUL FARA MASCA – O carte ce cuprinde tot ce nu s-a spus pana acum despre erezia ereziilor: ecumenismul

Sfintii Parintii nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se uitau la amabilitati si politeturi; ei doar marturiseau adevarul. Biserica Ortodoxa a Sinoadelor Ecumenice nu a deschis un dialog cu „Bisericile ereticilor. Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societati care urmarea s-o uneasca cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii. Dimpotriva, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu cheama la o unire, in cadrul vreunei organizatii, cu ereticii, ci ii anatemizeaza.

Nu exista, asadar, dialog cu ereticii care continua sa ramana in inselare. Sfinții Parintii nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal. Nu au intretinut dialoguri,in termeni de egalitate, dupa cum vor astazi unionistii. Respingeau afirmatiilor lor, iar atunci cand aceia ramaneau neclintiti in inselarea lor, Parintii purtatori de Dumnezeu intrerupeau comuniunea cu ei, ii cateriseau si ii anatemizau. Ii indepartau de la Trupul Sfant al Bisericii ca pe unii ce apartineau „sinagogii satanei”.

Arhim. Haralambie Vasilopoulos (autorul cartii)

Comenzi se pot face si la adresa [email protected] sau prin formularul de aici.

Iata o descriere a cartii aparuta in “Ortodoxia si ecumenismul”:

Ecumenismul este supus unei critici dure de catre numerosi greci ortodocsi, inainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopoulos (+1982) – presedintele „Uniunii Ortodoxe Elene” si revista oficiala a acesteia, „Orthodoxos Thypos”, deseori citat de noi pana acum. Sa ne oprim putin asupra interesantei sale carti, „Ecumenismul fara masca”, aparuta in Atena la a doua editie in anul 1972.
In chiar prefata cartii, la intrebarea „Ce reprezinta ecumenismul de astazi”, autorul raspunde: „Reprezinta o miscare ce-si propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai intai cu Ortodoxia, ca mai apoi, la etapa urmatoare, a tuturor religiilor intr-o monstruoasa pan-religie.
In sfarsit, la ultima etapa a obscurului sau plan, ecumenismul isi pune drept scop sa inlocuiasca slujirea Dumnezeului Unic prin slujirea satanei!”
In capitolul intai este aratata istoria ecumenismului antihristic (catolic si protestant), dirijat in taina de sionism si masonerie. Sunt descrise etapele miscarii ecumenice, incepand cu organizatiile laice de tineret ale masonilor (Y.M.C.A., Y.W.C.A., boy-scouts s.a.) si terminand cu comisiile ecumenice pregatitoare: „Viata si activitate” si „Credinta si organizare”, care au dat nastere in 1948 la Consiliul Mondial al Bisericilor. In capitolele II si III sunt dezvaluite obiectivele si planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor crestine si distrugerea Bisericii.
In capitolul IV, „Ecumenismul se autodemasca”, se analizeaza activitatea celor patru adunari generale ale C.E.B., iar intre analizele Adunarilor II si IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirma ieri si ce face azi Biserica Rusa”, in care este descrisa evolutia relatiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul – de la condamnarea acestuia in anul 1948 si intrarea in C.M.B. in anul 1961.
In capitolul V, „Mijloacele folosite de ecumenism”. autorul se opreste in mod special asupra asa-numitelor „Consfatuiri general-crestine”, care au fost convocate in anii 1961 si 1963 in insula Rhodos. Presedinte al primei Consfatuiri, la care au fost trasate planurile reformelor in Ortodoxie, a rost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care in anul urmator a fost ales Arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom al II-lea (1962-1967). Cand in 1968, Patriarhul ecumenic Athenagoras a convocat cea de-a doua consfatuire, insistand asupra participarii Bisericii Elene, Arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscand planurile ecumenice ale primei consfatuiri, a refuzat categoric, sustinut de intreaga ierarhie greaca. Arhim. Haralambie descrie in culori vii aceste evenimente ca martor ocular al faptei marturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom. El se opreste pe larg asupra modului in care se fac pregatirile pentru Sinodul al optulea Ecumenic, denumit ulterior „Sinodul cel Mare si Sfant”, citand cele spuse in legatura cu viitorul for de alt militant contemporan impotriva ecumenismului – mitropolitul grec Augustin al Florinei: „Nu suntem impotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor – ecumenismul”.
In capitolul VI sunt aratati intermediarii folosiri de ecumenism: ereticii, reprezentantii laici ai autoritatilor, ierarhiile bisericesti vandute etc.
In a doua parte a cartii Arhimandritului Haralambie sunt dezvaluite uneltirile iudeilor impotriva crestinilor, amintindu-se, in baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23. cap. 1), despre incercarea lor nereusita de a restaura, cu ajutorul imparatului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de romani in anul 70: „Din temelia ramasa intreaga a templului au izbucnit ingrozitoare limbi de foc si au ars pe cei ce lucrau.”
In capitolul intai al partii a doua se demonstreaza ca „islamul este o creatura a iudaismului”, conceputa de evrei pentru subminarea crestinismului, care insa, in chip providential, s-a intors impotriva lor insisi. In capitolul al doilea au fost publicate fotografii documentare, cazuri inspaimantatoare si scene cumplite din sangeroasele prigoniri la care papistasii au supus pe ortodocsii din Serbia in timpul celui de-al Doilea razboi mondial, cazand victime 800.000 de oameni, ca si prigonirile Ortodoxiei din anul 1968 in Cehoslovacia.
In capitolul final, autorul concluzioneaza: „Crestinii ortodocsi sunt datori sa nu ingaduie blestematului ecumenism sa pangareasca Ortodoxia!”
Din randul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universitatii din Atena, care, intr-o conferinta publica tinuta la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar intr-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune Ortodoxia: inabusirea sentimentului ortodox, destramarea unitatii religioase a poporului grec si influenta pagubitoare a C.E.B. dirijata de pan-erezia protestanta.
Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte ingrijorator faptul ca unii teologi ortodocsi, influentati de teologia ecumenista, fara sa se gandeasca, inainteaza propuneri pagubitoare pentru dogmatica si randuiala canonica a Bisericii Ortodoxe”.
Dupa cum stim, cea mai insemnata lucrare teologica antiecumenista din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasi, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), avand subtitlul „Mantuirea intru Hristos, ereziile si pan-erezia ecumenismului” si epigraful „Decaderea cea din urma este decaderea sufletului”.
Raportand la erezie acest epigraf, preluat de la Sfantul Grigorie de Nissa, autorul remarca: „Adoptarea unei erezii este intr-adevar decaderea cea din urma a sufletului. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rau de pe pamant, caci lupta impotriva celui mai mare bun, care este credinta crestina ortodoxa.
Luptand cu Credinta Ortodoxa, ecumenismul lupta impotriva Adevarului inspirat de Dumnezeu, care este insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul lupta impotriva lui Hristos si impotriva lui Dumnezeu… Luptand impotriva lui Dumnezeu ecumenismul ataca si Biserica Ortodoxa care este „trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27) si vistieria adevarului si al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezinta cea mai mare erezie anticrestina, antiumana si inumana a tuturor veacurilor!”
Respectiva lucrare consta din patru parti: mantuirea noastra intru Hristos, ereziile ca dusmani ai mantuirii intru Hristos si a omenirii, erezia ecumenismului contemporan si teologia moderna.
In capitolul patru sunt aratate cauzele pentru care „numerosi ortodocsi tolereaza in acest sens ecumensimul si chiar adera la el, facandu-se promotorii lui, demni de dispret, dar si periculosi”. Potrivit autorului, cauza principala rezida in „recurgerea teologiei rasaritene la filosofarea teologica „stiintifica” a Occidentului eretic, drept care noua teologie ortodoxa nu-si are originea pe teren propriu, ci e adusa din straini, adica nu mai este cea intemeiata de Sfintii Parinti, asa cum a fost pana odinioara. Aceasta „noua” teologie se caracterizeaza prin necunoasterea Sfintilor Parinti, in schimb cunoasterea autorilor heterodocsi. Faptul cel mai regretabil insa este ca teologii ortodocsi, in majoritatea cazurilor, afla despre „conceptiile Sfintilor Parinti din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatic ortodox de seama. Facand scoala la invatatori straini, ortodocsii nu-si insusesc ceea ce ne invata de fapt Sfintii Parinti, ci ceea ce vorbesc despre Sfintii Parinti si despre invatatura lor ereticii!”
Dupa cum stim, „teologia” eretica nu este propriu-zis teologie, ci o disciplina despre om, fiindca teologia heterodocsilor nu este intemeiata pe Cuvantul lui Dumnezeu, ci pe cuvantul omului, care supune criticii rationaliste ceea ce insusi Dumnezeu a binevoit sa ne descopere prin invatatura Sa, talmacita corect de Sfintii Parinti.
„Dupa toate acestea, rezuma autorul, face sa ne mai miram ca teologii, patrunsi de „stiinta” imprumutata de la eretici, actioneaza in sprijinul ereziei ecumenismului si in detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestand ostilitate fata de Ortodoxie si fiind ingaduitori cu erezia. Simpatizand cu erezia, ei nu sunt in stare sa predice drept cuvantul adevarului lui Dumnezeu si nici capabili sa apere cauza Bisericii Ortodoxe.”
Autorul isi incheie lucrarea cu un apel catre adevaratii crestini ortodocsi de a fi „credinciosi pana la moarte” (Apoc. 2, 10) in lupta cu pan-erezia ecumenismului, insufletindu-i o exclamatie liturgica: „Sa stam bine, sa stam cu frica!”