ACCEPTĂM UNIREA CU MONOFIZIŢII ?

Câteva fragmente revelatoare din cartea “ACCEPTĂM UNIREA CU MONOFIZIŢII ?” scrisă de Ioan Vlăduca , Drd. Dumitru Popescu, Drd. Gheorghe Fecioru, mentionând că ea se găseste deja de vânzare şi în librariile ortodoxe (cel puţin în Bucureşti, deocamdată, la librăriile Sophia, la editura Evanghelismos, la editura Egumeniţa şi la editura Predania) şi că poate fi comandată pe e-mail la adresa:

[email protected] sau la nr. de tel          0040747.499.930

Cuvânt introductiv

“Nicicând în istoria Bisericii oamenii nu au fost aşa de con­fuzi ca astăzi, încât să creadă, după cum îi auzim pe mulţi afirmând, că nu au importanţă, până la urmă, „amănuntele” de credinţă sau învăţătura, important este să crezi în Iisus Hristos. Cu adevărat aşa este: important este să crezi în Hristos. Dar cine este Iisus Hristos? Orice în­chipuire umană numită cu acest nume? Aceasta este o pro­blemă esenţială în creştinism. (…)

Cercetând cu luare aminte învăţătura Bisericii des­cope­rită de Duhul Sfânt în cadrul Sinoadelor Ecumenice, este evi­dent că cei care nu mărturisesc că Iisus Hristos este Dum­nezeu adevărat şi om adevărat se închină la un idol, un zeu pă­gân ce uzurpă numele şi identitatea Fiului lui Dumnezeu.

Cuvintele Scripturii, scrierile Părinţilor Bisericii, hotă­râ­rile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cele care zu­grăvesc, luând cuvântul drept penel, icoana Mântui­torului. Dacă se fac următori ai Tradiţiei sfinte, creştinii orto­docşi nu numai că se închină cu evlavie adevăratei icoane a lui Hristos, dar sunt şi capabili să vădească, luminaţi de Dumnezeu, ima­gi­nile false zugrăvite de cei rătăciţi de la adevăr. Dacă răs­punsul la întrebarea „în cine crezi?” nu con­cordă cu icoana Mântuito­rului pictată de Biserică şi descrisă amănunţit în Evanghelie, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile lor, înseamnă că acela nu este Hristos, ci o fantasmă. (…)

Sfinţii Părinţi vorbesc despre mândrie sau egoism ca primă cauză a întunecării minţii şi a căderii, urmând apoi în­crederea în logica omenească, în care toţi ereticii au încercat să închidă tainele de necuprins ale vederii şi descoperirii dumnezeieşti.

Plăsmuitorul ereziei însă, după sfântul Atanasie cel Mare, este în­suşi diavolul, care, după cuvântul sfântului, se află în spatele tuturor ereziilor. (Contra arienilor: I, 8 ) Vrăj­ma­şul lui Dumnezeu şi al omului lu­crează, bineînţeles, pe te­re­nul propice al mândriei şi al încrederii în propria minte, pe terenul tuturor patimilor, şi mai cu seamă pe cel al neascultă­rii.

În esenţă, majoritatea ereziilor hristologice contestă, într‑un fel sau altul, adevărul despre modul în care dumne­zeirea şi umanitatea sunt unite în persoana lui Iisus Hristos. Într‑o per­spectivă soteriologică, este de înţeles de ce diavolul face acest lucru prin cei care au ajuns să‑i slujească. Dacă Iisus Hristos nu a fost după întrupare şi om adevărat sau nu a ră­mas în tot acest timp şi Dumnezeu adevărat, atunci mântui­rea omului nu mai este posibilă. Numai prin primi­rea de bună voie a pătimirilor de către al doilea Adam, Cel fără de păcat, a putut fi biruită moartea. În­treaga taină a mântuirii neamului omenesc se cu­prinde în acest înţeles, se lucrează prin această putere: că Dumnezeu S‑a făcut om pentru a‑l face pe om dumnezeu după har.

Dacă Hristos nu era cu adevărat Dumnezeu – după cum propovăduia Arie – atunci nici nu ar fi avut puterea să‑l mântu­iască pe om, iar dacă nu Fiul lui Dumnezeu Însuşi pătimea ca om – după cum susţine Nestorie -, atunci nici moartea nu ar fi putut fi biruită de către cel care nu ar fi fost decât un om. Acest lucru îl doreşte diavolul: pierderea nă­dej­dii şi a posibilităţii mântuirii omului, iar la asta conduc toate ereziile.

Biserica dintotdeauna a luptat cu tărie pentru apărarea dreptei credinţe, având conştiinţa că de aceasta depinde în­săşi mântuirea oamenilor. Încă din primele veacuri ale creş­ti­nis­mului, un lucru era clar: numai dreapta credinţă, cea lă­sată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, poate să‑l mân­tuiască pe om, lucru mărturisit de Biserică în Duhul Sfânt prin gura apos­tolilor şi a sfinţilor.(…)

***

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat şi el împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea ome­nească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Noua erezie s‑a numit monofizi­tism, ceea ce în limba greacă înseamnă o singură fire.

Erezia a fost împărtăşită şi de patriarhul Dioscor al Alexandriei, cel care prin viclenie a ajuns să conducă aşa‑zisul sinod tâlhăresc din Efes, de la anul 449. Prin forţă, el reuşeşte să im­pună episcopilor participanţi la acest sinod monofizi­tismul, reabilitându‑l, totodată, pe Eutihie, care fusese con­damnat de către un sinod ortodox în 448. Sfântul Flavian, patriarhul de atunci al Constantinopolului, în urma bătăilor la care a fost su­pus în timpul sinodului, a murit la numai câ­teva zile după în­cheierea lui, aflat fiind pe drumul exilului.

Împotriva ereziei monofizite, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s‑au adunat la cel de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecume­nic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dum­nezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într‑un glas că măr­turisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, În­suşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenita­te, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din su­flet raţional şi din trup, de‑o‑fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de‑o‑fiinţă cu noi după ome­ni­tate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Ta­tăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Ace­laşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dum­nezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându‑se în două firi, fără ames­tecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deo­sebirea fi­rilor nefiind nicidecum stri­cată din pricina uni­mii, ci mai degrabă păstrându‑se însuşirile fiecărei firi într‑o singură persoană şi într‑un singur ipostas, nu împărţindu‑se sau despărţindu‑se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Năs­cut, Dumnezeu Cuvân­tul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început prooro­cii, precum El însuşi ne‑a în­văţat despre Sine şi precum ne‑a predanisit nouă Cre­zul Pă­rinţilor.

La Calcedon, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este mărturisirea adevărată. Punându‑se cele două mărturi­siri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu‑se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisi­rea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Din păcate însă, învăţătura monofizită se răspândise deja destul de mult în Egipt. Proterie, patriarhul Alexandriei, numit la al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon, este mă­celărit în biserică în 457 de către adepţii monofizitului Timo­tei Elurul care îi va lua locul pe scaunul patriarhal. Acesta este practic primul patriarh monofizit, iar crima care s‑a făp­tuit poate fi considerată actul de constituire a Bisericii mono­fizite a cop­ţilor.

A urmat alungarea arhiereilor ortodocşi de pe scaunele episcopale din Egipt şi înlocuirea lor cu pseudo‑episcopi, adepţi ai monofizismului.

Aşadar, deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s‑au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe ne­drept biserici. Astfel de adunări eretice sunt numite necalce­do­nie­ne sau anticalcedo­nie­ne, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi or­todoxe şi se autointitulează mai nou „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Ori­entale Ortodoxe”. Este vorba des­pre biseri­cile: coptă (Egipt), etiopi­ană, siro‑iacobită (prezentă în Siria şi India) şi armeană. În fapt, ele nu acceptă nici pe cel de‑al cinci­lea, al şaselea şi al şaptelea Sinod Ecumenic, care con­firmă cu tărie învăţătura şi hotărârile Sino­dului al IV‑lea Ecumenic.

Un indiciu al rătăcirii lor îl constituie şi faptul că, la scurt timp după contestarea sinodului de la Calcedon, anticalce­donienii se pulverizează într‑o puzderie de grupări, fenomen specific sectar. Între aceste secte se iscă şi o serie de conflicte doctrinare, fiecare arogându‑şi titlul de adevă­raţi urmaşi ai căpeteniilor lor (…).

***

Învăţătura Bisericii a fost atât de bine clarificată în ca­drul celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, încât, prin prisma hotărârilor lor, orice interpretare a credinţei creş­tine poate fi uşor de analizat şi de identificat dacă este orto­doxă sau nu, dacă este a Bisericii sau, dimpotrivă, aparţine unei cu­getări potrivnice lui Hristos. În acest fel, s‑a diminuat sau chiar eli­minat peri­colul ca minciuna să poată fi luată drept adevăr, iar credinci­oşii Bisericii noastre să ajungă să confunde păstorul cu năi­mitul, care, deşi zice că vine în Numele lui Hristos, mincinos şi viclean fiind, vrea să piardă turma.

Aşa ar trebui să fie, dar din cauza nestatorniciei noastre în păzirea adevărului Bisericii, din pricina unei vieţi creşti­neşti cel mult călduţe şi a unei culturi creştine pe măsură, lu­pii zilelor noastre fac ravagii în turma lui Hristos. Ar fi de ajuns să amin­tim mişcările sectare şi toate celelalte curente spiritualiste pen­tru a înţelege că, deşi învăţătura ortodoxă este atât de minunat lămurită prin descoperire dumneze­iască, mulţi din credincioşii noştri – din păcate, chiar şi unii dintre păstori – străini fiind de ea, pot fi cu uşurinţă seduşi şi rupţi de Biserică, lipsiţi de mântuire.

Scriem aceste rânduri pentru că într‑un chip cu totul de neînţeles în urma unor aşa‑zis dialoguri, desfăşurate pe pe­ri­oada ultimilor 50 de ani, aceia care în trecut erau consideraţi între cei mai mari duşmani ai Bisericii, monofiziţii, au ajuns să fie declaraţi fraţi întru credinţă, împreună părtaşi la harul Biseri­cii dreptslăvitoare.

Unde este eroarea? S‑au înşelat Sfinţii Părinţi pe parcur­sul a peste patru secole de frământări, de martiriu şi mărturi­sire ortodoxă sau noi astăzi am pierdut complet cârma şi reperele, confundând lupul cu Păstorul şi, ca atare, ne în­drep­tăm cu paşi repezi către prăpastie? În cele ce urmează vom cerceta în amănunţime ce înseamnă dialogul cu monofi­ziţii, care sunt premizele şi riscurile pe care acesta le presu­pune. (…)

Avem astăzi noi mai multă dra­goste decât Sfinţii Părinţi ai Sinoade­lor Ecumenice?

Avem noi astăzi mai multă dragoste decât cei 630 de Pă­rinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecumenic, decât cei 165 de Sfinţi Pă­rinţi de la Sinodul al VI‑lea Ecumenic etc.? Suntem noi astăzi mai apropiaţi de Hristos şi gata să ne jertfim pentru Ade­văr de­cât Sfântul Ioan Damaschin, decât Sfântul Maxim Mărturisito­rul sau decât alţi părinţi ai Bisericii care au sem­nat cu sângele lor mărturisirea ortodoxă în apărarea dreptei cre­dinţe? Este mai importantă pentru noi Biserica, mai scumpă Evanghelia şi mai mare dragostea pentru Hristos şi pentru oameni decât erau acestea pentru părinţii deşertului, precum Sfinţii Sava cel Sfin­ţit, Simeon Stâlpnicul sau Teodo­sie, înce­pătorul vieţii de obşte?

Pentru Sfinţii Părinţi dragostea nu înseamnă un act sen­timental sau sen­zual, ci dorinţa arzătoare ca toţi să se mân­tuiască şi să moş­tenească Împărăţia Cerurilor. Dar acest lucru nu este posibil decât prin „poarta” care este Hristos, aşa cum S‑a descoperit pe Sine în Evanghelii, ca Dumnezeu desăvârşit şi om desă­vârşit. A con­damna ignorarea Evangheliilor şi a corecta abaterea de la calea revelată a unirii cu Hristos, de multe ori cu preţ de sânge din partea Părinţilor, este dovada dragos­tei hristice pe care‑o arătau aceştia „turmei cele cu­vântă­toare” ce le‑a fost încredin­ţată. Căci, ce dovadă de dra­goste este în a spune că iubeşti pe cineva, de vreme ce îl laşi să meargă pe calea rătăcită care depăr­tează de Hristos, singu­rul prin care ne mântuim?

Ce înseamnă unirea cu monofi­ziţii?

Ce înseamnă unirea cu monofiziţii, în condiţiile în care aceasta se realizează fără recunoaşterea Sinoadelor Ecume­nice de după Calcedon, fără respingerea învăţăturilor mari­lor ereziarhi monofiziţi Dioscor şi Sever, fără pocăinţă şi în­toarce­­rea la adevărul Bisericii, precum o cere învăţătura or­to­doxă?

A spune astăzi, după cum reiese din Declaraţia Co­mună a Comisiei Mixte de Dialog, că noi şi monofiziţii am împărtă­şit dintotdeauna aceeaşi credinţă este echivalent cu a afirma că pă­rinţii de la al IV‑lea, al V‑lea, al VI‑lea şi al VII‑lea Sinod Ecu­menic au fost în înşelare, anatematizând şi sco­ţând astfel din Bi­serică pe cei care erau „de aceeaşi credinţă” cu ei. În ca­zul acesta, întreaga învăţătură de credinţă funda­mentată pe aceste Sinoade Ecumenice poate fi relativizată. Nimic nu mai poate fi conside­rat absolut în dogma Bisericii sau, altfel spus, totul poate fi re­lativizat şi reformat. Odată ce Sinoadele Ecu­menice au greşit în privinţa celei mai impor­tante probleme dintre cele dezbătute, cea privind dogma hristologică, atunci cu atât mai mult puteau greşi în hotărâ­rile canonice şi disci­plinare pe care le‑au luat.

Prin urmare, din punct de vedere dogmatic şi biseri­cesc, unirea cu monofiziţii în condiţiile recunoaşterii „orto­doxiei” acestora deschide poarta oricărei schimbări şi refor­mări a vieţii şi învăţăturii Bisericii.

Din perspectivă duhovnicească, concluzia logică a aces­tei uniri este aceea că ne îndoim de faptul că Sfântul Duh a vorbit prin gura Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. În această viziune, se poate presupune că Sfântul Duh vorbeşte mai mult astăzi decât în vremea marilor sinoade prin gura şi virtuţile ce­lor care participă la dialogurile ecumenice, ca unii care sunt animaţi de o dragoste faţă de aproapele mai mare decât cea pe care o aveau Părinţii de demult.

De fapt, dacă urmărim raţionamentul pe care‑l induce ho­tărârea comisiei de dialog, vom ajunge la concluzia că Sfinţii Pă­rinţi de la Sfintele Sinoade Ecumenice nu mai sunt chiar atât de sfinţi sau nu mai pot fi deloc văzuţi ca sfinţi. Cum ar putea fi socotit sfânt un om din cauza căruia s‑a rupt Biserica lui Hristos şi care a făcut pe atâţia oameni să sufere?

Acceptarea faptului că monofiziţii au împărtăşit dintot­deauna aceeaşi credinţă cu noi înseamnă suspendarea unui în­treg articol de credinţă din Crezul Bisericii. Una, Sfântă, Soborni­cească şi Apostolească Biserică nu se va mai putea spune la fel după unirea cu monofiziţii, poate doar în condi­ţiile în care nu suntem consecvenţi cu propriile acţiuni. Cum să mai spu­nem Una [Biserică] când timp de 15 secole ar fi existat două Bise­rici care nu s‑au aflat în comuniune? Cum să mai mărturisim Soborni­cească, când nu numai că ortodocşii nu i‑au mai po­menit pe monofiziţi, dar s‑au şi aruncat reci­proc anateme? Cum să mai spunem Sfântă, când timp de 15 secole ne‑am le­pădat de cei care, în viziunea ecumenistă, erau de aceeaşi credinţă cu noi, şi toate făcându‑le în numele Sfântului Duh?

Un alt lucru absurd pe care îl pretinde Declaraţia Comună de la Chambésy (1993) este acela ca Biserica să‑i recu­noască drept ortodocşi pe marii eretici monofiziţi Dioscor, Sever, Ti­motei Elurul şi alţii care au sfâşiat Trupul lui Hris­tos. Dar Dioscor ca şi ceilalţi nu pot fi socotiţi sfinţi decât dacă în timpul vieţii ar fi dobândit harul Sfântului Duh, sfinţindu‑se. Însă, în acest caz, însuşi Sfântul Duh, a treia persoană a Sfin­tei Treimi, ar fi contradictoriu, căci, vorbind prin gura lui Dioscor, ar fi fost potrivnic Sfântului Flavian, care, în cugetul Bisericii Ortodoxe, este socotit a fi sfânt, adică purtător al Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că Acelaşi Duh S‑ar fi con­trazis pe El Însuşi, căci în gura ortodocşilor ar fi dat o mărtu­rie asupra învăţăturii despre Hristos, iar în gura mo­nofiziţilor ar fi dat o mărturie potrivnică. Nu ştim ce minte ar putea cu­prinde o asemenea absurditate, poate doar a diavo­lului care întunecă mintea oamenilor, încât, oricât ar fi de pregătiţi in­telectual, să ajungă să nu mai fie pe deplin conştienţi şi res­ponsabili de consecinţele propriilor afirmaţii. Să‑L faci minci­nos pe Sfântul Duh înseamnă în mod evident să te ridici îm­potriva lui Dumnezeu, păcat pentru care spune Mântuitorul: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula îm­po­triva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31).

***

În privinţa ridicării anatemelor, ne întrebăm: poate as­tăzi un sinod, chiar dacă întruneşte reprezentanţii tuturor Biseri­ci­lor, să ridice anatema atât timp cât aceasta a fost arun­cată de un Sinod Ecumenic pentru căderea în erezie, fără ca ereti­cul în discuţie să‑şi fi recunoscut greşeala, fără să se po­căiască şi fără să mărturisească credinţa Bisericii întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice? De asemenea, cum poate, oare, un epis­cop ortodox să aprobe unirea cu monofiziţii, anulând hotărâ­rile a patru Si­noade Ecumenice, atât timp cât el a jurat la hi­rotonirea ca Epis­cop că va păzi învăţătura Sinoadelor? Dacă ar încălca acest ju­rământ, în ce măsură ar mai fi validă o ho­tărâre luată prin căl­carea jurământului faţă de Hristos?

Ştiind că anatemele sunt aruncate asupra ereticilor şi asu­pra tuturor celor de un cuget cu ei, se naşte o altă între­bare: Dacă noi îi considerăm astăzi pe monofiziţi de un cuget cu noi – vezi textul declaraţiei comune de la Chambésy – oare nu intrăm şi noi sub incidenţa anatemelor, ieşind în afara Bi­sericii? Con­testând valabilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice şi lucrarea ha­rului Sfântului Duh în mărturisirea Sfinţilor Pă­rinţi, nu ne si­tuăm noi, oare, în afara comuniunii cu aceştia, în fond, cu însuşi Trupul lui Hristos, Biserica?

Unirea cu monofiziţii – premisă a unor noi schisme în Biserică

Dacă unirea se va face numai în baza hotărârii unor si­noade locale, fără desfăşurarea unui mare sinod al tuturor orto­docşilor, atunci ar fi foarte posibil ca anumite Biserici care nu au participat la dialogul cu monofiziţii, cum ar fi Pa­triar­hiile Ieru­salimului, Georgiei, Bulgariei şi Mitro­polia Poloniei sau oricare alta, să respingă unirea! Aceasta ar însemna că se cre­ează tensiunea, se pun premizele unei schisme în Biserica Orto­doxă. Ca principiu eclesiologic, se ştie că nu poţi rămâne în co­muniune cu cei care se unesc cu ereticii.

Presupunând însă că toate Bisericile ortodoxe ar intra în comuniune cu monofiziţii, apare ca iminentă eventualitatea ca anumiţi episcopi să refuze unirea, despărţindu‑se prin aceasta de unionişti, pentru a rămâne fideli învăţăturii Biseri­cii şi Sfin­telor Sinoade Ecumenice. Aceasta ar însemna apari­ţia în Bise­rica Ortodoxă a unei alte schisme, cu mult mai gravă decât cea produsă de schimbarea calendarului.

Oricum ar fi abordată chestiunea unirii cu ereticii, fără ca aceştia să‑şi recunoască greşeala şi să se pocăiască mărturi­sind învăţătura ortodoxă, analiza, dacă este întreprinsă cu o minimă luciditate şi sinceritate în Duhul Adevărului, de­mon­strează că acest act va aduce mari tulburări în viaţa Bise­ricii, poate chiar apariţia unei noi şi importante schisme.

Şi toate acestea, pentru ce? Cine ar avea de câştigat din această unire făcută hoţeşte, în neascultarea cuvântului rostit de Duhul Sfânt prin gura Părinţilor Bisericii? Ortodocşii în nici un caz, iar monofiziţii şi mai puţin, căci nu numai că nu s‑ar în­toarce cu adevărat la dreapta învăţătură a Bisericii, dar s‑ar şi încărca cu păcatul provocării unor noi tulburări şi schisme. Însă cu siguranţă că acei care doresc răul Bisericii ar avea numai motive de a se bucura, căci, prin unirea cu ereti­cii, Biserica ar avea mai mult de suferit decât în urma oricărei prigoane. Astfel, pacea Bisericilor care se spune astăzi că o avem din partea stă­pânirilor se arată a fi extrem de relativă şi înşelătoare, căci în climatul pacifist al ecumenismului sincre­tist ideolo­gizat se ascunde, de fapt, pericolul dezbinărilor şi al surpării Bisericii chiar din in­teriorul ei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şe­dinţa din 25 septembrie 1992, a precizat cu claritate faptul că pentru uni­rea cu monofiziţii este necesar ca aceştia să „re­cunoască Sinoa­dele IV, V, VI şi VII drept ecumenice” (Plămădeală 1994: 140), ceea ce subliniază con­ştiinţa sinodală vie a Bisericii noastre. Din păcate, rezultatele dialogului şi modul în care se încearcă unirea – pe ascuns, fără ştirea credincioşilor şi prin dezin­formarea episcopilor – ne neli­niştesc profund.

Faptul că procesele verbale ale discuţiilor purtate în ca­drul ultimelor patru întruniri ale Comisiei Mixte[1] nu au fost publi­cate până astăzi în nici una din Bisericile Ortodoxe, iar textele declaraţiilor nu au fost aduse nici măcar la cunoştinţa multora dintre episcopi – nu mai vorbim de ceilalţi membri ai Bisericii – ar trebui să ne dea de gândit. După cum reiese din declaraţia fi­nală a Comisiei Mixte întrunite la Chambésy, în mod deschis monofiziţii pretind să li se ascundă credincio­şi­lor Bisericii fap­tul unirii şi consecinţele pe care le va avea, pentru ca nu cumva aceştia să reacţioneze negativ şi să împiedice evenimentul. Dar aceasta vine în totală contradicţie cu sobornicitatea şi cu spiritul eclesial al Bisericii noastre. Lucru­rile trebuie făcute la lumină, aşa cum a spus Mântuitorul:

„Că oricine face rele urăşte Lu­mina şi nu vine la Lumină, pen­tru ca faptele lui să nu se vă­dească. Dar cel care lucrează adevă­rul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt să­vârşite” (Ioan 3, 19‑22).

Sau, după cum ne învaţă apostolul Ioan:

„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit‑o de la El şi v‑o ves­tim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtă­şire cu El şi umblăm în întu­neric, min­ţim şi nu săvârşim adevă­rul. Iar dacă umblăm în­tru lumină, pre­cum El este în lumină, atunci avem împărtă­şire” (I Ioan 1, 5‑7).

Se pare că dincolo de nepăsarea unor funcţionari ai Bi­se­ri­cii privind învăţătura dogmatică, dincolo de întunecarea minţii celor care îndrăznesc să hotărască – în numele Bisericii şi îm­potriva acesteia – o unire cu ereticii monofiziţi, există nişte forţe şi interese care fac ca lucrurile să înainteze înspre un adevărat dezastru eclesiologic, dogmatic şi liturgic, fără ca mădularele Bisericii, de la credinciosul simplu şi până la epis­copi, să fie in­formaţi corespunzător.

Toate acestea ne‑au determinat să tragem un semnal de alarmă privind mersul şi adevărata semnificaţie a dialogului cu monofiziţii. Fiecare credincios ortodox trebuie, după mă­sura lui, să cunoască aceste lucruri şi, prin rugăciunile sale, prin cuvântul sau mărturia vieţii să se opună alterării învă­ţăturii de credinţă sau altor acţiuni care pun în pericol viaţa Bisericii şi mântuirea fiecăruia.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă pri­mită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor. (…)”.

______________________________________________________
[1] Au fost publicate doar Declaraţiile Comune, în timp ce după întâlnirile anterioare se publicau şi procesele verbale ale discuţiilor purtate, pentru a se putea urmări îndeaproape mersul lucrărilor