Perspectiva creştină asupra avortului

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

Avortul – rana de moarte a iubirii

de preot Ilie Moldovan

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de avort

Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul de faţă, ea nu are numai menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi care este gravitatea lui, ci are şi îndatorirea de luptă, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte.Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieşire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul „viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan X, 10).

Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de „Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de „Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de „Convenţia privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanţul unui sfârşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare ţară, bunăoară, cu aproximativ două zeci de milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort peste un milion de copii. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să ştie ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generaţiilor viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.

Avortul în perspectiva responsabilităţii şi a culpei

Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i, astfel, răspunderea şi vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei.

Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi culpa criminală. Prima priveşte eul personal şi spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Aflându-se amândouă în atenţia Bisericii, le vom analiza pe rând.

Motivele religios – morale ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

Calendarul Bisericii Răsăritene cunoaşte patru sărbători care prăznuiesc nu doar naşterea, ci chiar zămislirea unora dintre sfinţi. Bunăvestirea este însăşi sărbătoarea conceperii Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu Însuşi se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic al Mariei, cu nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar, orice prunc, chiar şi numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după cuvântul Scripturii, „duh de viaţă”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul dintâi, mai precis, în ziua a şasea a creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om, se petrece şi în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia fiinţă sufletul copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII, 22). Existenţa, în sânul mamei, a unei „suflări de viaţă”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenţii divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea şi orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet şi trup. Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după raţiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a colaborarii lui Dumnezeu cu părinţii. În acelaşi timp, însă, ştie că numeroase date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine, întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel, constrânge raţiunea de a le constata şi accepta.

(extras din „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245)

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=UeUfSvIARqE]

vizitaţi Dreptul la viaţă şi Adevărul despre avort