Parintele Stefan de la Schitul Lacu: Dreapta socotinta – Virtutea virtutilor, care ne pastreaza in smerenie

Dreapta socotinta este cumpana care mentine echilibrul,
timona care te pastreaza pe cale, fara abatere in dreapta sau in stanga

Cum se poate ajunge la dreapta socotinta? Care este tinta si care sunt roadele ei?

In viata duhovniceasca avem absoluta nevoie de un duhovnic, un om care sa aiba aceasta virtute a dreptei socotinte si care sa ne povatuiasca. Si nu numai la inceputul vietii duhovnicesti, dar si la mijloc si spre sfarsit. Deci toata viata. Mai mult la inceput e nevoie insa sa ne calauzeasca, sa ne lumineze, sa ne formeze ca oameni duhovnicesti.

In om se lucreaza din trei directii: de la Dumnezeu, din partea firii omului si de la diavol. De aceea, cel incepator nu-si poate da seama de unde vine impulsul, dorinta de a face un lucru. Si atunci duhovnicul ii spune “nu”, “da” sau “este indiferent, dar mai bine sa nu faci lucrul gandit”.

Dreapta socotinta este un lucru ce se dobandeste dupa multa nevointa duhovniceasca. Are ca tinta calauzirea corecta a sufletului catre scopul ultim si discernerea sau analizarea gandurilor. Rodul cel mai important socotesc ca este mentinerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se castiga prin celelalte nevointe, dar dreapta socotinta mentine nevointa la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socotinta nu da roade; nevointa da roade, insa nevointa facuta cu dreapta socotinta. Roadele dreptei socotinte sunt urmari ale lucrarii duhovnicesti: pocainta, dragostea fata de aproapele, ascultarea, blandetea si celelalte.

Care este relatia dintre dreapta socotinta si cumintenie?

Intre ele este o mare diferenta. Una este sa fii cuminte si alta este sa castigi dreapta socotinta. Aceasta din urma se castiga dupa multa nevointa si ani destui. A fi om cuminte nu presupune ca esti si om duhovnicesc.

Ce inseamna sa ai o minte cuminte?

O minte cuminte inseamna a te pastra si a nu iesi din cadrele normalului etic. Se refera indeosebi la relatiile sociale dintre oameni. In viata duhovniceasca este cu totul altceva. Spre exemplu, sfintii nebuni intru Hristos n-au fost numiti “cuminti”, ci “nebuni”, insa ei sunt mult mai mult decat cuminti, pentru ca au ajuns la un inalt nivel de comuniune cu Dumnezeu si prin aceasta nebunie isi acopera adevarata lor lucrare de ochii lumii si de alti ochi.

Altceva este un om drept, un om corect in viata sociala, fata de un om duhovnicesc. E o mare diferenta. Poate fi omul si drept, si duhovnicesc, insa poate fi si cuminte, si ateu. Aceasta cumintenie este prima faza, o temelie pe care se poate cladi foarte usor viata duhovniceasca. Intr-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, in primul rand trebuie sa pui randuiala, trebuie sa se puna el insusi la punct ca sa poti cladi in el casa aceasta sufleteasca, casa duhovniceasca. Cu un om obraznic nu poti cladi o casa duhovniceasca. Nu se poate. Cumintenia aceasta se refera la legaturile dintre oameni si ea poate ajuta pe cineva sa propulseze foarte repede daca se angajeaza in viata duhovniceasca. Dupa parerea mea, cumintenia aceasta este temelia unei vieti duhovnicesti adevarate, bineinteles daca dupa angajarea in viata duhovniceasca se pastreaza in aceasta cumintenie.

Dar daca extindem cumintenia si in ce priveste viata duhovniceasca?

Prin angajarea omului in viata duhovniceasca nu se elimina cumintenia. Ele se intrepatrund, aceasta cumintenie ajutandu-l foarte mult sa sporeasca. Cumintenia se induhovniceste, se spiritualizeaza. La omul neduhovnicesc, cumintenia ramane in anumite limite, comportandu-se cuminte pana la sfarsit: nu jigneste pe nimeni, se poarta frumos cu fiecare… In viata duhovniceasca, cumintenia se spiritualizeaza, luand diferite forme. Ea ajuta la isihie, la rugaciune, la concentrare, la ascultare. Se ajuta pe sine, dar si pe ceilalti. Zicea cineva: “Acest om imi odihneste sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce liniste nu numai in relatiile exterioare, ci si in cele interioare. Deci cumintenia este si temelie, si culme in viata duhovniceasca, dar e si timona care ajuta sa tii calea dreapta intreaga viata.

In ce sens dreapta socotinta a fost considerata, de unii Sfinti Parinti, precum Sfantul Antonie cel Mare, cea mai mare virtute si daca este mai mult decat dreapta masura sau cumpatare?

Este cu mult mai mult decat dreapta masura si cumpatare, cu toate ca au legatura, dar dreapta socoteala sau discernamantul se refera la toate virtutile, la toata viata duhovniceasca, nu numai la cumpatare. Cumpatarea sau infranarea este un aspect. Dreapta socotinta este considerata de Sfintii Parinti drept cea mai mare virtute pentru ca il mentine pe monah si pe orice crestin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasa, pe calea imparateasca de inaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este sa ne arunce in extreme, ori in stanga, ori in dreapta. Caderea de-a stanga inseamna lucrarea exclusiv a patimilor trupesti (trandavie, lacomie, desfranare), iar caderea de-a dreapta este caderea in nevointa peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispititi sa se nevoiasca peste puteri, ba chiar au fost ajutati sa ajunga la anumite masuri, insa in cele din urma au cazut infranti. Deci dreapta socotinta este virtutea virtutilor, care ne pastreaza in smerenie.

Prin dreapta socotinta omul tinde sa nu mai aiba caderi in stanga sau in dreapta, pendulari intre extreme, ci tinde sa se miste din ce in ce mai putin, pana la nemiscare. Ce inseamna nemiscare in Dumnezeu?

Nemiscarea in Dumnezeu este o lucrare a fazei a treia a vietii duhovnicesti. Prima faza este faza purificarii, a curatirii, a doua este a iluminarii, iar a treia a indumnezeirii. In prima faza, zic Sfintii Parinti, este mai pronuntata lucrarea omului pentru dobandirea harului. In a doua faza incepe lucrarea harului, care iese la iveala. Sfantul Marcu Ascetul zice: “Hristos este ascuns in poruncile Lui”. Nu-L vedem, dar lucrand poruncile Il asimilam, dobandind harul care la o anumita vreme iese la suprafata, luminand cele launtrice si cele dinafara. In cea de-a doua faza primim luminarea mintii, dar si lucram. Iar faza a treia este faza indumnezeirii, de care se invrednicesc putini, este treapta nelucrarii omului, numita faza lucrarii exclusiv a lui Dumnezeu. Lucrarea suprema este nelucrarea. Nelucrarea este totusi o lucrare. Aceasta lucrare a nelucrarii este specifica fazei inalte a indumnezeirii. Ea presupune inainte o mare nevointa. Nu poate un incepator sa ajunga deja la faza nelucrarii personale. Toate trebuie sa mearga intr-o anumita evolutie, dupa o anumita regula.

Impreuna-lucrarea omului cu Dumnezeu este o nebunie. Cum se impaca aceasta nebunie, in special “nebunia intru Hristos”, cu judecatile omenesti?

Sfantul Apostol Pavel spune ca pentru ca “sa fii intelept trebuie sa te faci nebun”. Deci nu a fi, ci a te face “nebun”, adica nepotrivit pentru judecatile omenesti cele de aici. Acestea nu se impaca. Un om duhovnicesc pe toate le judeca si nu este judecat de nimeni. Este deasupra tuturor acestor judecati omenesti. Cei de jos nu pot pricepe mintea “nebunului intru Hristos”, pentru ca acesta este in legatura cu Dumnezeu si toate le analizeaza si le coordoneaza dupa judecatile lui Dumnezeu. In sensul acesta credinta este o nebunie, “nebunia Crucii”, cum zice Sfantul Apostol Pavel. Inaintand pe scara duhovniceasca esti din ce in ce mai neinteles de cei de jos. Doar cand ceilalti se ridica la nivelul tau pot sa te inteleaga. Mantuitorul spune in Sfanta Evanghelie: “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt”. Sunt foarte multe planuri. Traim unul langa altul, unii chiar sot si sotie, insa despartiti sufleteste de multi ani, pentru ca unul e la o anumita varsta duhovniceasca, iar altul la alta. Oamenii nu i-au inteles pe “nebunii intru Hristos” si atunci i-au catalogat “nebuni”. Aceasta lucrare a nebuniei intru Hristos a fost specifica lumii grecesti si celei rusesti. La noi n-a prins acest fel de nevointa, sau foarte putin. Sfantul Serafim de Sarov spune ca in viata lui a vazut foarte putini adevarati nebuni intru Hristos. Nu oricine poate sa-si ia asupra-si aceasta nevointa. Nu e obligatorie. Sfantul Simeon cel nebun intru Hristos, dupa ce se despatimeste cu Sfantul Ioan Pustnicul in desert, se intoarce in Constantinopol pentru a urma aceasta forma de nevointa. Sfantul Simeon este insa o exceptie de la regula. Exceptiile sunt dirijate de Sus, fara putere de lege. Regula este calea imparateasca. Si “nebunia intru Hristos”, si pustnicia, si vietuirea de unul singur sunt daruri de sus. E necesara multa virtute pentru a implini bine aceste chemari. Este o mare nevointa sa renunt de buna voie la statutul unui om integru in fata oamenilor si sa suporti toate consecintele ei, tot blamul si tot dispretul celor din jur. Vedeti, in conditiile normale cat de greu suportam un cuvant aspru, de batjocura, sau dispret sau chiar un gest cat de mic de dezaprobare, pentru ca lucrarea omului vechi este inca vie in noi. Vedeti ce inaltime are lucrarea nebunului intru Hristos? Trebuie sa fie despatimit si intr-o legatura foarte stransa cu Dumnezeu. Nu ni se cere noua sa le urmam lor, ci caii Sfintilor Parinti, caii de mijloc, caii celei batatorite.

Dreapta socotinta cauta sa impace judecatile lui Dumnezeu cu judecatile oamenilor sau ne detaseaza total de judecatile oamenilor?

Lucrarile duhovnicesti sunt foarte precise si nu suporta compromis. Compromisul este un pact cu cineva care nu e Dumnezeu, pentru ca pactul cu Dumnezeu este implinirea stricta a poruncilor. Cand nu faci lucrarea lui Dumnezeu, deja faci pact cu altcineva.

Dreapta socotinta nu cauta sa impace judecatile oamenilor cu judecatile lui Dumnezeu. Nu se poate vorbi in acest sens de impacare. Nici chiar sfintii mari care au cautat sa cerceteze judecatile lui Dumnezeu n-au reusit. Spre exemplu, unui batran cu viata sfanta ce a stat mult timp in pustie si se ruga lui Dumnezeu sa-i descopere judecatile Sale, i se arata un inger care il intreaba: “Ce doresti?” “Vreau sa stiu judecatile lui Dumnezeu”, zice sfantul. Ingerul ii raspunde: “Nu este om care sa stie aceasta, dar pentru ca m-ai rugat iti voi da niste exemple”. Si ingerul l-a luat pe pustnic si dupa o zi de mers au ajuns la o gazda. Au dormit noaptea, iar gazda i-a servit cu ce avea mai frumos, cu o tava de argint. Au servit cele de pe tava, iar la sfarsit, ingerul ia tava si o arunca intr-o prapastie. Si au pornit mai departe. Au ajuns la o gradina foarte frumoasa. Au poposit langa un izvor si stand la un loc mai ferit, vad un om batran care se asaza si el. Apoi apare un calaret care incepe sa-i ceara banii. Batranul nu intelege despre ce bani era vorba. Calaretul se infurie si il bate pana il omoara. Sfantul si ingerul au plecat mai departe. Au ajuns in cele din urma la o casa parasita, din care mai ramasese un singur perete in picioare. S-au asezat sa doarma, iar ingerul, in loc sa doarma, a daramat complet zidul si l-a refacut. Dimineata, parintele foarte nelinistit il intreaba: “Esti inger sau esti demon? Ce inseamna toate cele ce le-am vazut?” Ingerul raspunde: “Crestinii la care am innoptat sunt evlaviosi si au facut multe fapte bune. Tava de argint era insa castigata prin nedreptate. Si pentru ca sa nu-si piarda plata faptelor bune si mantuirea, am luat tava de la ei. Batranul mort, in tinerete a omorat pe cineva. Calaretul era stapanul locului unde am poposit si urmarea hotul care tocmai ii furase banii. Astfel, batranul a platit cu viata sa uciderea facuta de el mai demult, ca sa i se ierte din pacate. Iar in locul zidului parasit a fost o casa foarte mare. Si ultimul din casa aceea a ingropat o comoara in zid, care era cat pe-aci sa se surpe. Stapanul de acum ar fi gasit comoara si ar fi trait in nedreptate si rautate. Zidul facut acum va dura pana se va naste cineva care, gasind banii, ii va folosi intr-un scop bun. Deci”, i-a zis ingerul, vazand mirarea sfantului, “nu mai cerceta judecatile lui Dumnezeu, ci ingrijeste-te de pacatele tale”.

Judecatile lui Dumnezeu nu se pot impaca cu judecatile oamenilor. Lucrarea dreptei socoteli este de a elimina si curata judecatile omenesti, pentru ca ele sa devina dupa Dumnezeu. Lucrand dupa judecatile lui Dumnezeu, omul traieste vesnicia inca de aici.

sursa: Scurta convorbire cu Parintele Ieroschimonah Stefan
de la Schitul Lacu, Sfantul Munte Athos

Cititi si: Cine iubeste cu adevarat doreste sa impartaseasca Adevarul