Aparitie editoriala: Marturisitorii, carte inchinata Sfintilor inchisorilor

UPDATE: Descarcati cartea in format DOC de aici.

Editura Lucman a publicat volumul “Marturisitorii”, inchinat Sfintilor Inchisorilor. Cartea este aparuta cu binecuvantarea Preasfintitului Justinian Chira, prin stradania fratelui Ciprian Voicila. Speram ca volumul sa inmultească in randul credinciosilor evlavia fata de Sfintii Marturisitori din temnitele comuniste, mai cu seama ca acesta contine marturii ale minunilor savarsite de Noii Mucenici ai Ortodoxiei. Poate constitui un frumos cadou cu ocazia Sarbatorilor.

Trebuie sa va spun mai intai ca nu Biserica ii face pe sfinti. Nu noi, Sinodul Bisericii, ii facem pe sfinti. Ci pe sfinti ii face Dumnezeu si poporul. Dumnezeu – pentru ca le recunoaste sfintenia lor si poporul – pentru ca pastreaza in memoria sa faptele lor. (…) Dar va veni si vremea sutelor si miilor de preoti si credinciosi care au fost inchisi si batuti pentru credinta lor crestineasca in inchisorile comuniste…

PS. Sebastian Pascanu, Episcopul Slatinei si Romanatilor

Va prezentam un fragment din carte:

Parintele Serafim Rose: Despre rugaciunea catre sfintii necanonizati

In mai 1971, Cuviosul parinte Serafim Rose a scris un cuvant despre cinstirea noilor mucenici din prigoana secolului XX si a celorlalti sfinti necanonizati inca de Biserica. Fragmentul face parte dintr-o scrisoare adresata lui Alexey Young, care era recent convertit la Ortodoxie, si care il intrebase daca se poate ruga unui nou mucenic rus – Arhiepiscopul Serafim de Uglich, care nu fusese canonizat.[1]. Raspunsul parintelui ofera puncte de reper celor interesati de problema cinstirii noilor mucenici…

„In Biserica Ortodoxa nu este interzis sa te rogi la Sfinti «necanonizati». De fapt, canonizarea ofera doar un statut oficial la ceea ce deja exista neoficial: oamenii se roaga unui sfant inainte ca Biserica, in cele din urma, sa-i stabileasca un cult general, moment in care i se stabileste o slujba, o icoana etc. Tot astfel, in mod particular, putem cere sa se roage pentru noi oricarui crestin plecat dintre noi, asa cum obisnuim sa cerem rugaciunea crestinilor ortodocsi in viata – pentru ca toti sunt vii in Hristos; cu atat mai mult cuiva a carui viata sfanta sau mucenicie au fost bine-primite de Hristos Domnul nostru, astfel ca el poate auzi rugaciunile noastre, mijlocind pentru noi.

De aceea, daca esti inspirat sa faci asa, roaga-te cu toata increderea Ieromartirului Serafim. De fapt, nu e nimic rau in a decupa fotografia lui si a o pune intre icoanele tale – dar nu intr-un loc central, ci undeva deoparte, pe la marginea coltisorului tau de rugaciune, cum s-ar spune. Au fost multi oameni care au facut astfel cu imagini reprezentand pe Sfantul Ioan de Kronstadt si Sfantul Herman cu mult inainte ca ei sa fie canonizati… [2]

In octombrie 1972, parintele Serafim Rose i-a scris o alta scrisoare lui Alexey Young, in care a abordat problema cultului sfintilor necanonizati inca de Biserica[3]. Desi s-a referit in mod special la Sfantul Ioan Maximovici (care a fost canonizat abia in anul 1994), randurile sunt valabile si pentru noii mucenici. Parintele Serafim spunea ca alcatuirea slujbei Sfantului Ioan Maximovici este „o practica foarte normala obisnuita de rusi atat pentru Sfantul Ioan de Kronstadt cat si pentru Fericita Xenia, cu multi ani inainte de canoni­zarea lor. Aceste slujbe ale Sfintilor necanonizati sunt savarsite in particular (de catre o persoana particulara sau o manastire) pana ce episcopii permit ca intreaga Biserica sa le savarseasca public.

Rugaciunile oricarui sfant trecut din aceasta viata trebuie oricum facute in particular, iar in unele cazuri, sfintenia unui sfant este asa de evidenta incat i se adreseaza rugaciuni mai mult sau mai putin public, cu mult inainte ca acesta sa fie canonizat. In cazul Vladicai Ioan (Maximovici – n.n.), episcopii care au slujit la inmormantarea lui deja cerusera deschis rugaciunile lui, inserand in mod deliberat in anumite parti din slujba inmormantarii sau din panihida sintagma „cu ale lui sfinte rugaciuni”[4]. Daca parintele Nichita [din Seattle] are intr‑adevar o icoana cu Vladica Ioan, nu face rau ca o foloseste pentru sine si nu in public, si aici nu trebuie ca cineva sa se simta catusi de putin ofensat, pentru ca aceasta e o practica normala si de asemenea pentru faptul ca dusmanii Vladicai Ioan vor pricinui niscaiva probleme din aceasta cauza. Cu toate acestea, o multime de rusi vor fi fericiti sa o vada, fara sa viseze macar a o face public, adica oficiala. Un episcop rus pe care-l cunoastem s-a umplut de bucurie auzind ca exista o slujba greceasca inchinata Vladicai Ioan, drept care a cerut sa fie tradusa imediat in slavona! Nu cred ca „grecii” in general sunt mai preocupati decat altii de chestiunea cinstirii deschise a unui sfant necanonizat; mai degraba din pricina mai multor ravnitori atat dintre greci cat si dintre rusi care fac acest lucru; si deci din pricina lor au hotarat episcopii ca in cele din urma sa-l canonizeze. In cazul Vladicai Ioan, atat rusii cat si grecii (slava lui Dumnezeu!) au fost gasiti „vinovati” in aceasta chestiune, fapt foarte normal in istoria Bisericii. (O calugarita rusoaica foarte asezata ne-a implorat sa scriem noi o slujba pentru Vladica Ioan imediat dupa moartea lui!) Cu toate acestea, este limpede ca o astfel de cinstire nu trebuie „fortata”, ci trebuie lasata sa creasca si sa se manifeste firesc pana ce in cele din urma se coace intru ziua cea mare a canonizarii. Nu am simtit ca cineva l-ar «forta» pe Vladica Ioan. Daca Vladica e intr-adevar «la moda» acum, nu va dura mult. Credem, mai degraba, ca cei care-l cinstesc cu adevarat pe Vladica Ioan trebuie sa se pregateasca, cu seriozitate, sa patimeasca[5] pentru aceasta in viitor.”

In cartea 100 de minuni ale Fericitului Ioan Maximovici, parintele Serafim Rose si parintele Gherman Podmosenski arata cata lupta s-a dus impotriva canonizarii Sfantului Ioan Maximovici:

„Incepand de la procesul josnic din San Francisco, cand o parte dintre clericii impreuna-slujitori ai Arhiepiscopului Ioan au incercat sa il defaimeze public pe acest drept, s-a simtit o nevoie foarte puternica de a face cunoscute faptele bune si sfinte ale Fericitului. Insa cand neasteptata sa trecere la cele vesnice a venit ca o urmare de neocolit a faptului ca era supus unor hartuieli neincetate, nevoia de a-i publica Viata si minunile a devenit o datorie a constiintei universale a Bisericii. Parea firesc ca o asemenea lucrare sa fie incuviintata, sprijinita si incurajata de toti. Insa, in locul unei astfel de reactii – spre uimirea tuturor celor care Il iubesc pe Dumnezeu si pe Sfintii Sai -, o adevarata prigoana s-a abatut asupra celor care voiau sa spuna o vorba buna despre noul facator de minuni, ales de Dumnezeu, al secolului al XX-lea! Lucru destul de uimitor, o intreaga serie de incercari vadit planuite au inceput sa inabuse vestile cele bune despre Fericitul Ioan. Ca sa pomenim numai cateva dintre ele: primul sau biograf, Episcopul Sava, le-a scris celor care au alcatuit aceasta carte ca, din cauza activitatii sale de raspandire a cinstirii lui Vladica Ioan, va fi prigonit si isi va incheia viata in acest chip. El a fost apoi silit sa se retraga, a fost redus la tacere si nu i s-a mai ingaduit sa fie episcop, din care pricini a si murit peste scurta vreme (in ianuarie 1972), neducand la bun sfarsit incercarile sale biografice. S-au publicat intr-adevar doua mici lucrari despre sfant, insa vanzarea lor a fost interzisa in libraria Sinodului si au fost inapoiate editurii. Sfintele Liturghii din Cripta sfantului, care odinioara erau savarsite des (de cele mai multe ori de catre Arhimandritul Mitrofan), au fost limitate oficial la o data pe an si a fost interzisa chiar si obisnuita citire din Psaltire in cripta sa in timpul slujbelor, cand aceasta era deschisa. Iar Fratia Sfantul Gherman a fost mustrata pentru ca a publicat materiale despre Fericitul Ioan aproape de fiecare data cand apareau marturii despre minunile sale – in presa libera din America libera! Cand a fost intrebat de raposatul parinte Serafim Rose, episcopul de atunci a spus indignat:

– Nu publicati nimic despre Arhiepiscopul Ioan pana ce nu mor dusmanii sai!

– Dar de ce? – a fost reactia fireasca la aceste cuvinte. Pana atunci vor muri si prietenii sai si nu va mai fi nimic de publicat!

A urmat raspunsul semnificativ:

– Atunci veti putea scrie ce vreti! – adica atunci nu va fi nicio problema sa tesem legende neputincioase, inofensive, si sa nu pastram consemnari adevarate, care poate tulbura, despre un sfant real, intemeiate pe fapte la care au fost martori cei care chiar l-au cunoscut pe sfant asa cum era el cu adevarat. Fratia Sfantul Gherman s-a plans despre aceasta inabusire a adevarului unui alt ierarh, Episcopul Nectarie, prieten si aparator al Fericitului Ioan. Ca raspuns, Episcopul Nectarie s-a ridicat, si-a facut cruce si a conchis:

– Ati savarsi un pacat daca, primind aceste marturii si verificandu-le personal, nu le-ati publica, din orice pricina.

Ceea ce ne intereseaza insa este urmatorul lucru: care este voia sfantului privind incercarile de a publica materiale despre el?

Sunt multe cazuri in trecut cand sfintii au confirmat dupa moarte adevarul vietilor lor. De pilda, cand scrierile marelui Episcop Ignatie Briancianinov erau supuse criticii, sfantul episcop i s-a aratat unei femei si i-a spus: «Tot ce scrie in cartile mele e adevarat».

In chip asemanator, Fericitul Ioan i s-a aratat dupa moarte celui mai apropiat prieten si ucenic al sau, Arhimandritul Mitrofan, binecuvantandu-l si incura­jandu-l in lucrarea de consemnare a mijlocirilor sale minunate si de raspandire a cinstirii sale. Iata cum descrie parintele Mitrofan aceasta:

«Pace sufletelor voastre si mantuire! Am luat hotararea sa ma silesc cu foarte mare seriozitate sa adun material despre Vladica Ioan… Am simtit o nevoie impe­rioasa sa fac acest lucru si, in noaptea dupa ce am luat aceasta hotarare, l-am vazut limpede si de aproape pe Arhiepiscopul Ioan. Era foarte bucuros si m-a bine­cuvantat. Laudati pe Domnul intru Sfintii Lui. Este un lucru bineplacut lui Dumnezeu, pentru ca sfintii lui Dumnezeu nu savarsesc minuni cu putere de la ei, ci prin Puterea Sa cea Dumnezeiasca. Am verificat deja o serie de cazuri in care oamenii au fost tamaduiti… Va sarut intru Domnul. Ma voi ruga cu ravna pentru domniile voastre in Tara Sfanta.

Rugatorul vostru fierbinte inaintea lui Dumnezeu, nevrednicul Arhimandrit Mitrofan

San Francisco, California, 17/30 august 1972».”[6]

Acum, cand Sfantul Ioan Maximovici este cinstit ca sfant in intreaga lume, si moastele sale intregi si binemirositoare sunt facatoare de minuni, este greu sa ne imaginam cata lupta a dus parintele Serafim Rose pentru canonizarea povatuitorului sau, Sfantul Ioan. E bine insa ca toti cei care isi doresc sa sprijine intr-un fel sau altul canonizarea unui sfant sa se astepte la ispite. Nu exista cununa fara lupta, fara nevointa, fara jertfa…

Au fost multi care s-au opus canonizarii Sfantului Ioan Maximovici. Tot asa, astazi exista anumiti urmasi ideologici ai tortionarilor din secolul XX, care se opun canonizarilor noilor mucenici. Dar, mai devreme sau mai tarziu, uneltirile lor se vor spulbera. Sa luam aminte la cuvantul profetic al parintelui Gheorghe Calciu Dumi­treasa: „Or sa se bata cu noi si morti; iar noi o sa fim alaturi de voi, ca sa ne aparati. Si morti vom birui!”[7]