Nicolae Itul (+dec. 2009), camarad de suferinta, descrie atmosfera de la Tg. Ocna si sfarsitul lui Valeriu Gafencu

„Stiu ca Valeriu a fost la Ramet si de acolo avea o cruciulita de aluminiu pe care o purta la gat si la perchezitii o baga in gura, iar in gura nu-l cautau ca era bolnav de TBC. Lasa putina sputa pe gura si fugeau toti de frica lui…

Ei doi (Valeriu si Ianolide) au discutat cu Wurmbrand si l-au convins oarecum ca Biserica crestina este totusi altfel decat Protestantismul. Ca Wurmbrand mi-a spus la un moment dat: „stii ca eu am fost comunist”. Mi-a povestit cand era foarte bolnav, pe indelete toata viata lui. Avea multe gauri, fistule tbc pe spinare, trebuia sa i le schimb din ora in ora. Il durea.

– Voi, legionarii?…
– Da, noi legionarii, te ingrijim pe tine, jidovul. Spune-mi ce sa-ti fac? Pot sa te pup si in …, iti fac tot ce vrei pentru ca te iubesc, esti semenul meu. Tu n-ai face pentru mine?
– Asta-i lucru greu.
– Pai e lucru greu, dar uite ca il facem cum putem. Uite vezi astia cum ne toarna ca noi s-ajutam pe voi.
– Da, vad.
Atunci am discutat cu el despre a crede sau despre ateism. Am facut sinteza cum vad eu. cu ultima forma a necredintei – ateismul suprem – care e masoneria, grad 33. Wurmbrand mi-a spus:
– Tu stii ca am un frate in America si care este grad 33?
– De unde sa stiu?…
Ei, in 1957 a venit o delegatie americana la Bucuresti. Si in acea delegatie a fost unul din membrii masoneriei si a cerut lui Gheorghiu Dej libertatea masonilor. Si n-a aprobat-o! Wurmbrand stia toate lucrurile astea. Aici in inchisoare, scrie el undeva, ca a dat el streptomicina lui Valeriu Gafencu. Nu-i adevarat! Remus Stratan a primit vreo 4-5 borcanele ie streptomicina si le-a cedat lui Valeriu. El a zis: da-le lui Wurmbrand ca poate intr-o zi va fi de folos. Ce-am aflat pe urma? Wurmbrand, cand a ajuns in Statele Unite, primul lucru ce i. tacut: a cerut sa-l vada senatul american in congres. L-au primit. Acolo s-a dezbracat, si-a ridicat mainile si a zis: „Domnilor congresmeni, priviti corpul meu, vin din Romania”. El s-a rasucit si au vazut ranile acelea, au vazut si articole scrise de baptisti de-ai lor. Gauri, cum ca i-au smuls cu clestele din el… Nu-i adevarat nimic! El a avut fistule TBC, la astea li se zice gropi! Congresmenii au ramas foarte impresionati, ca dupa aceasta a urmat dispozitia: dezlegati robia din Romania. Asa spun toti, ca numai de asta ne-au dat drumul…
In ziua de 2 februarie 1952, Valeriu ma cheama la el, dimineata: „mai Nicule, am o rugaminte la tine. Uite, vreau sa te rog ceva”. Spune orice vrei, fac orice. „Eu am avut o viziune: mi s-a aratat ca voi pleca in 18 februarie”. Notez ca atunci cand am ajuns in Targu Ocna si a vorbit cu Ionel Cazacu, mi-a zis: „ne luam la intrecere, facem prognosticuri, cine moare primul”. Toti mureau, puneau pe Valeriu primul dar el nu murea…
Valeriu m-a chemat si mi-a spus: „eu voi pleca in 18 februarie, va voi parasi. Te rog pe tine sa ai grija de ce-ti spun acum: promiti ca vei face?”. Depinde ce-mi ceri, ceva imposibil nu ma pot lega ca fac. Dar ce-mi ceri iti fac. „Ai grija sa ma ingropi cu hainele cutare, cutare, cutare”. Eu le stiam: albe, sa le spal, sa le curat, sa le impachetez. Ciorapi albi, chiloti, izmene, camasa, maiou. ,_r4i grija, am cruciulita asta, sa mi-o pui in gura, ca atunci, daca va va invrednici Dumnezeu sa scapati, sa puteti sa identificati eventual oasele noastre, sa le inmormantati crestineste. Te mai rog ceva. Daca poti, sa faci o lumanare, sa ai un chibrit si o lumanare sa o pot aprinde, macar o bucatica mica”. Ei, asta e o problema foarte grea. Mai, dar nu ti-a spus nimeni ca mori atunci. ,Jla da, eu stiu”. Pai Dumnezeu nu ne-a aratat. „Poate,… dar la unii le arata”. Sincer va spun, m-am indoit totusi. Zic: saracul, poate o fi avut o noapte mai deosebita. Dumnezeu ne da cate ceva, dar nu credem. Zic, bine.
„Cand ai facut, apuca-te intai de haine, pe urma de lumanare, dar sa nu gresesti, pana atunci sa le ai gata. Cand ai terminat sa mi te arati”. Eu m-am apucat de treaba. Aveam un prieten, Gheorghe Gavrizi, macedonean. ii zic: cum facem noi rost de ceara? Tu stii cizmarie. Uite, la militianul ala am vazut ca-i desfacuta cizma. Du-te cu el in vorba si zi-i: domnu’ sergent, iti cos eu cizma, da adu-mi o sula, putina ata si putina ceara, si ti-o fac eu. Erau momente mai libere, puteam cere ceva si aveam ascunzisurile noastre prin camere, nu le stiau turnatorii. Gavrizi face cizma. Eu cand am vazut ceara, am furat din ea o bucata.

Acum, hai sa fac lumanarea. Am luat ata de la camasi din bumbac, am scos fir, am incalzit ceara cu palma, am frecat-o, am pus gamela pe ea cand duceam mancarea si era calda, am pus firul, am indoit-o si am rasucit-o in palma. Era doar de vreo doua capete, am taiat firul cu coada lingurii, ca le radeam pe ciment. Fata de inchisoare, aveam aici o gamela si o lingura. Lingura o ascuteam la coada sa putem taia painea sau un zgarci daca se nimerea.

Am facut lumanarea dar n-aveam chibrit. Mai, zic lui Gavrizi, cere-i sergentului sa-ti dea sa aprinzi ca-ti trebuie putina flacara la cizma, l-au lasat niste chibrituri lui, eu am furat un chibrit, am rupt un pic de catran, le-am bagat intr-o carpa si le-am ascuns. M-am dus cu ele la Valeriu. Uite, le-am facut. De-acum le-am pus sa nu vina perchezitia.

In 17 februarie 1952, merg la patul lui Ianolide, dimineata inainte de deschidere. Mai Ioane, am o rugaminte: uite, Valeriu mi-a spus in ziua de 2 februarie lucrul acesta… Nu stiu daca o fi sau nu asa. Eu nu ma duc la el acum. Ca a zis azi sa fiu acolo. Du-te tu inainte, ca oricum mergi jos, vezi, are urgenta ori poate a uitat. S-a dus si in clipa urmatoare a venit la mine: hai, Valeriu a spus ca de ce n-ai venit! M-am dus la el: draga, te rog sa ma ierti, n-am putut sa vin, am uitat. Apus capul si a zambit parca putin. Cred ca stia ca am mintit.

-Ai pregatit tot?
– Da.
– De-acum incolo nu mai pleci de langa mine.
– A vorbit cu Ion Ianolide, pe el 1-a chemat primul. Ianolide s-a dus apoi sa ia mancare, sa faca celelalte treburi, oficii. Eu am ramas cu el. Atunci mi-a spus: „du-te cheama pe cutare, pe cutare… sa-mi iau ramas bun, ca timpul trece”.
(18 feb.) Pe la ora 10 a venit vizita medicala. A venit doctorita Danielescu insotita de doctorul Ghitulescu, fost ofiter, medic militar, si doctorul Floricel, fost student medicinist, ftiziolog, si un militian, sergent major, ce-i insotea totdeauna la vizite, ca n-aveau voie civilii sa stea cu noi singuri. Ne viziteaza doctorita pe fiecare. Vine si la patul lui Valeriu; eu eram prezent.

– Domnu’ Gafencu, cum te mai simti?
– Bine, doamna doctor. Dar stiti… azi am o zi insemnata. As vrea sa va spun ca… tin sa va multumesc din toata inima mea pentru tot ce ati facut… Ati fost cu noi de o bunatate extraordinara, ca o adevarata mama, ati facut un efort colosal sa ne indulciti viata… Eu astazi plec de aici.
– Ce pleci ma, unde pleci? zice sergentul major.
– Da. Si dumneata o sa pleci intr-o zi. Doamna doctor, uitati, va cer iertare pentru toate greselile pe care le-am facut si pentru suferintele pe care le-ati avut din cauza noastra. Va multumesc ca ne-ati ajutat pe noi cu sufletul dumneavoastra si pe toti camarazii de aici, pe toti prietenii nostri… Mai am o rugaminte: sa-mi dati un felinar pentru noapte. Ca s-ar putea la noapte sa plec.
– Bine, asta o pot face, sa incerc.
Am vazut ochii ei jucandu-i in lacrimi, ca Valeriu era foarte frumos, avea fraze mai elogioase si mai sentimentale ce mergeau la inima omului. Eu sunt mai sec, asa a fost firea mea. Plang si eu: cand imi vine sa plang, plang.

– Ma, zice sergentul, tu crezi ca faci ce vrei tu! Nu faci tu ce vrei, nu pleci niciunde… Valeriu si-a luat ramas bun de la doctori, i-am chemat prietenii si in jurul orei 12-12,30 tocmai venise mancarea. incepu sa ninga frumos afara cu fulgi mari. Eu am stat langa el, Ianolide la capul lui si am simtit cum corpul a inceput sa transpire rece; stiam: asta-i fenomenul cand incepe sa moara. I s-au racit extremitatile, s-au innegrit unghiile la maini, la picioare, _m inceput sa-1 frec putin, sa-i dau liniste. Ianolide il tinea la cap, eu lucram la picioare si la piept si cautam sa-1 sterg de transpiratie. Asa a durat cam un sfert de ora, ca doctorita a iesit si pe o fereastra exterioara s-a uitat sa vada. Am vazut-o punand mana la ochi si a plecat mai departe la cabinetul medical.

Pe parcurs am mai chemat cativa prieteni care au venit inainte de a muri, si-a mai luat ramas bun de la care a mai putut. Dupa care a intrat in starea de neputinta de a exprima si cand am simtit la un moment dat ca a facut numai asa: un oftat simplu, m-am uitat la el in ochi, ca se maresc pupilele… Erau ochii albastri. E un cer la noi aici, albastru totdeauna, vara, un cer care nu-i in alta parte. Asa erau ochii lui… M-am uitat Ia el si am zis: e gata. Am pus o sticla sa vad daca da umbra (se abureste), l-am ascultat cu urechea, inima nu mai batea. Ei, inainte de asta, ii spusesem:

– Vezi, dupa ce credem noi ca ai decedat, eu am sa te intreb daca auzi. Daca poti sa mai dai un gest, fa-l.
El ramasese cu ochii deschisi cand am constatat cele ce v-am spus.
– Valea…, ma auzi? … A clipit ochii (a inchis si i-a deschis).
Deci inseamna ca moartea efectiva, cerebrala e mai tarziu putin. I-am spalat corpul, i-am pregatit cruciulita, am desfacut-o ca era cu ata si am bagat-o cu degetul in gura pe masele. I-am inchis gura, i-am legat capul, i-am legat fata, i-am inchis pleoapele si l-am pregatit asa cum se fac mortii, ca asa faceam la toti.

L-am imbracat cu hainele dispuse de el. Tinea foarte mult la fecioria lui. E un caz extraordinar. E greu sa le spun toate. Dupa astea, a trebuit sa-l scoatem afara. Toata lumea a trecut sa-l vada, pe o nasalie. Au venit patru baieti, l-au luat si l-au dus la poarta. Acolo au venit detinuti de drept comun, l-au luat, l-au dus si l-au bagat dupa un perete, langa zidul inchisorii, sub prepeleacul militianului. Acolo ii tinea trei zile. Noi, de sus, permanent ne uitam si ne rugam pentru ei, faceam veghe”.

(Interviu, 5 iulie 2009)

extras din cartea: Martiri si marturisitori romani din secolul XX, de Fabian Seiche