Parintele Arsenie Boca: Fiul risipitor – cel ce a recapatat chipul lui Dumnezeu, dupa ce-L pierduse

Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; caci limba omeneasca nicicand n-a putut cuprinde in mai putine cuvinte, mai simplu si mai profund toata tragedia omului, peste care El revarsa un ocean de iubire si intelepciune. Toti ne recunoastem in acest fiu risipitor, cazut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, pana la „rangul” unui porcar decazut si cu sufletul in zdrente.

Tatal i-a respectat partea de avere, desi o avea in dar. I-a respectat darul libertatii, in baza caruia omul poate sui nebanuitele trepte ale desavarsirii, dar poate cobori si pana la cea mai grozava desfigurare morala.

„Cina cea de taina” – cel mai cunoscut tablou din Renastere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci in vreme de 12 ani. A cautat mult un model pentru Iisus. In sfarsit l-a gasit intr-un tanar, frumos la chip, bun, bland, cu suflet mare si radiind de dragoste, un vrednic urmas al lui Iisus. L-a zugravit deci la locul de cinste. Pe ceilalti apostoli i-a gasit mai usor afara de Iuda. Acesta trebuia sa exprime – daca nu chiar sa fie – modelul neincrederii, veninul invidiei, incremenirea ingustimii, rautatea si tradarea.

Aproape se implineau cei 12 ani de cand incepuse tabloul, cand iata ca gaseste la Milano un om, care corespundea intocmai vederilor lui Leonardo. Il plateste ca model si-l aduce in trapeza manastirii, unde zugravea „Cina cea de taina”. Era model de Iuda: intunecat la chip, deci si la suflet, brazdat de patimi, vulcan de ura si de necredinta. Pictura se apropia de sfarsit. In sufletul lui „Iuda” se petrecea o framantare cumplita; cand, deodata, opreste pictorul si-i spune: „Tot eu am fost model si acum 12 ani, cand zugraveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, esti acelasi?!”

Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se intelege ce s-a petrecut, adica ce se petrecuse…

Fapt este ca oricat ar fi cineva de cufundat in ticalosie, oricat iad ar avea in suflet, oricate turme de porci ar avea zugravite pe obraz, Dumnezeu totusi crede in fiul sau, omul, si el nu este cu desavarsire pierdut.

Noi obosim asteptand intoarcerea unui copil, a unui frate, a unui tata betiv, dar Dumnezeu nu descurajeaza. Dumnezeu te urmareste cu iubirea Sa indurerata, in orice tara te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare. Unul din sfintii Parinti o spune limpede: „Iisus urmareste pe toti oamenii, oricat fug de departe, sa-i ajunga si sa-i intoarca acasa. Si asta face pana la sfarsitul lumii”.

Pilda aceasta, a fiului pierdut, ne trezeste un arzator interes sa stim: care poate fi cauza, pentru care omul ajunge sa piarda chipul lui Iisus din faptura sa si sa apara in locul lui chipul lui Iuda?

Cunoastem decaderi cu rasunet:

Solomon – despre care spune Scriptura ca „era cel mai intelept dintre fiii rasaritului” – ajunge din cauza femeilor sa-si dispretuiasca templul si pe Iehova si sa cada in credinte ratacite. Faust (un fiu pierdut din epoca moderna) incheie contract cu diavolul sa-si dea sufletul pentru vesnicie, in schimbul unei clipe, despre care sa spuna: „Stai clipa, esti prea frumoasa!”

Deci cauza desfigurarii omului sta in cautarea gresita a fericirii sale in lucrurile acestei lumi. Faptura omului, ca fiu al lui Dumnezeu, are ceva din infinitatea Tatalui sau, care nu se satura, nu numai cu roscovele porcilor, dar nici cu nimic altceva, decat cu desavarsirea lui Dumnezeu. E atat de mare sufletul omului – dupa obarsia sa – incat numai Dumnezeu il poate umple.

Cu orice altceva de-ai incerca sa-ti saturi sufletul, nu faci altceva decat sa ti-l ingustezi pe masura dorintei urmarite: asta-i desfigurarea lui! Cu alte cuvinte renunti la inrudirea ta cu Dumnezeul nemarginirii si te lipesti de ceea ce multi Parinti ai Bisericii o izbesc cu o vorba aspra: „Curva lume”.

Sa fii in lume, dar totdeauna mai presus de lume.

Nu ingusta rostul vietii numai la idealuri pamantesti!

Implineste-le si pe-acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele!

Din cauza nestatorniciei lor, a conflictelor cu rautatea si infirmitatea lumii, trebuie sa-ti asiguri viata in Dumnezeu, care nu te minte, cum te minte mai sus pomenita lume.

Iata ce insemneaza sa-ti „vii intru sine”: momentul cel mai de pret din viata ta pamanteana, adica sa te regasesti in adevarata ta fire si apoi sa te „scoli” din rosturi marunte si sa te intorci Acasa, in „bratele parintesti” ale lui Dumnezeu, Tatal tau si Tatal nostru, care-ti va gati tie o „cina de taina”.

Nu-i mirare ca, fara gasirea acestui rost al vietii, altul nu-i gasesti,si fara rost nu te poti suferi. Gasit-ai comoara aceasta in tarina vietii tale?

Daca da, ai gasit Imparatia lui Dumnezeu; iar semn c-ai gasit-o e bucuria nestavilita, care te face sa spargi deznadejdea oricarui deceptionat al lumii, sa-i aprinzi si lui un ideal in inima, si sa-l duci: in inima ta, Cerului, bucurie mare!

sursa: vatopaidi.wordpress.com