Interviu cu Parintele Justin – Sfaturi la vreme de post si de stramtorare prin cutremure si razboaie

[vimeo=https://vimeo.com/21400946]

“… dar nu e acum Venirea [A doua venire a lui Hristos, n.n]. Cine stie cand o fi. O fi ca sa ne pregateasca pe noi, nevrednicii, robii Sai, ca noi stam si adormim asa, la fiecare pas. Dar, uite, sunt zilele astea asa frumoase, cu slujbe la biserica, cu pregatirea noastra, din zi in zi asa, dar nu numai ca nu vin credinciosii, nici calugarii nu vin. Cu atat mai rau, cu cat moleseala iti iese din casa, plecand din viata noastra. Credinciosii, si ei, mai fumeaza, mai beau, mai fac un dans, mai o petrecere, dar raul este dincoace, ca noi, ca sa-i trezim pe ei sau sa-i facem sa vina la biserica, sa se pregateasca, noi… nimica. Intr-o biserica ca la noi, plina cu 120 de maici, ar trebui sa fie acolo negru, sa nu incapa credinciosul in biserica de maici. Da de unde, ca ele, ba ca-i bolnava, ba ca nu poate, ba ca e oprita de zile, si asa mai departe… Nu merge, nu e ravna, nu e dragostea…

Cu postul… (…) credinciosii ce sa mai vorbim, saracii, ca ei n-au antrenamentul si n-au ravna pe care ar trebui s-o aiba… Barbatul ii spune femeii, cand [ea] il cheama la biserica: ia hai sa te spovedesti, ia hai sa te impartasesti: “Dar ce vrei tu, sa ma faci pe mine calugar? Eu am randuielile mele, aia e pentru calugari”… Iata ca omul nostru indata se strica, calugarul si el la fel, nu face nimic, si ne gasim in fata primejdiei, in fata mortii cu totul nepregatiti. Nu numai ca nu incercam sa facem…, dar nici sa potrivim (?). Ei, si atunci Dumnezeu se supara mai mult pe noi. Suntem atat de indaratnici, de rataciti, cu mintea, si cu sufletu,l si cu trupul si cu toate pornirile noastre. Nu vrem nimic, catusi de putin asa, sa ne apropiem de Dumnezeu. Ne uitam la televizor, vedem prapadul Japoniei, vedem cutremurele, vedem toate incercarile astea, cutremure mai mici sau mai mari, dar sunt niste semne care dovedesc o apropiere a noastra [de sfarsit]. Acum apropierea sfarsitului, cand va fi, Dumnezeu o stie, ca noi le intuim asa dupa toate probabilitatile, dar faptul este ca nu ne miscam deloc, ramanem in amortire, ramanem in moarte, ramanem in pieire, si nu avem, asa, cutezanta sa ne ridicam putin, sa ne antrenam putin sa facem ceva.Partea mireana, este destul de slabuta, dar uite ca mai misca totusi. Imi povestea un crestin din Suceava ca el a antrenat vreo trei sute de credinciosi sa citeasca Psaltirea pana la saptamana Floriilor. Iata un exemplu, si multe altele, [de intiativa] pe care nu au luat-o calugarii sau preotii, au luat-o mirenii intre ei acolo, sa faca podoaba aceasta a Bisericii. Dar daca ar fi sa se adune si sa se porneasca pentru o dispozitie: post si citirea Psaltirii, doua saptamani, trei saptamani, ma rog, cat poate fiecare, dar sa se faca ceva. Dar nu se face nimica, parca suntem stapaniti de un duh al indaratniciei: vedem cu ochii, auzim cu urechile si nu credem. Ce sa mai vorbim despre lumea asta atee care este asa de impietrita, cu fumatul, cu baut, petreceri, cu televizoare, calculatoare, toate tehnicile acestea, care ne darama sufleteste si trupeste.

– Sunt crestinii lumina lumii sau ar trebui sa fie? Ce-ar trebui sa faca, ca sa fie?

– Lumina lumii ar trebui sa fim intai noi, care suntem socotiti ca purtam uniforma si avem toate la indemana – si slujbele, si tipic, si randuieli, toate puse la dispozitia noastra, numai sa le aplicam catusi de putin. Dar nu se face nimic, ca este, cum am spus, parca o moarte sufleteasca, o adormire totala. Probabil ca este si in viata noastra un diavol care ne asalteaza mereu inspre rau, inspre moleseala si inspre indeferentism. Ca cel mai mare rau la ora actuala nu-i nimic altceva decat indiferentismul, care ne duce la adormire, ne duce la amortire, la pieirea noastra sufleteasca.

– Cum se poate iesi din moartea asta?

– Pai se poate iesi numai asa, macar sa punem un inceput bun! Sa avem si noi taria sa ne hotaram, in sfarsit, catusi de putin, sa facem ceva. De la familie la familie, de la sat la sat, de la comuna la comuna, judet si asa mai departe, se poate face ceva care sa ne incalzeasca putin si sa avem macar tarziu o pregatire pentru nevoile acestea.

E ceva, asa, de neinchipuit sa vezi tu cum dispar masini, trenuri intregi, se duc in avalanse de ape, ceva neinchipuit sa le vedem noi cu ochii nostri pieirea aceasta a lumii, a copiilor, a batranilor, a femeilor, a bolnavilor, a spitalelor, in sfarsit, aruncate in valurile marii si dusi, si pierduti asa. E ceva inspaimantator, pai n-ar trebui nici sa ne mai culcam, sa mai dormim, sa mai mancam ceva, nu ne mai e ingaduit sa vorbim desertaciuni… Sunt lucruri care ne inspaimanta. De ce le-a dat Dumnezeu (…?)? Le-a dat tocmai catusi de putin sa ii trezeasca. Dar uite ca aceasta trezire e foarte tarzie si greu de patruns in viata noastra. Ar trebui sa plangem, sa ne caim, sa vedem ca suntem la marginea prapastiei, in toata drama asta pe care o traim. Dar nu se misca nimic, nimic. Muzicile sunt aceleasi, distractiile lumii sunt aceleasi, televizoarele, calculatoarele… Toate cele care ar trebui sa ne fie la indemana pentru pregatirea noastra spirituala, ne sunt pentru pregatirea iadului, pregatirea satanei. Dimineata cand te scoli n-auzi nimic decat… Dai drumul la televizor, dai drumul la calculator… Chiar copiii din casa noastra, din familia noastra, sunt asa de slab indrumati si pregatiti.

Nu mai vorbim de scoli care n-au nicio grija. Dimpotriva, mereu in uniformele astea goale, in slabiciunile astea trupesti… Daca un copil vine acoperit, o fetita de 12-14 ani, vine mai decenta la scoala, mai pregatita duhovniceste, ei bine, trebuie sa o asalteze ceilalti copii – parca sunt iadul iadului – pana si invatatorul sau invatatoarea: ce umbli tu asa, ce faci tu, schimbi tu acuma lumea, ia da ‘batista’ de pe cap, ia da fusta si pregateste-te pentru lumea asta. Vedeti cum este, parca este inadins, ca sa puna o pozitie de satanizare a lumii, a copiilor, a batranilor? Si batranii, nu mai vorbim, stau si casca gura la televizor acolo, acolo mananca, acolo bea, acolo sta, isi scurg ochii acolo, si moare cu paharul langa el, cu sticla sub cap. Asta e pregatirea noastra pentru sfarsit, asta e fiorul pe care ni-l da Dumnezeu? Parca am fi (…?), satanizati, sa aruncam tot este frumos, si de ajutor, si bun, si sa luam toata scursura asta a societatii, ce are mai rau omenirea, sa luam noi si sa cultivam. Asa ca nu stiu ce-o sa mai fie, dar, deocamdata, stam pe o pozitie foarte critica si primejdioasa pentru mantuirea noastra.

– Pot Sfintele Taine sa schimbe ceva?

– Sfintele Taine, tocmai vorbeam cu cineva pe aici, pentru Sfintele Taine indata se pune omul la intrebare [la cercetare de sine, n.n.]. Mai, vin sarbatorile, vine duminica, vine saptamana asta mare a Sfintei Cruci, vin in sfarsit zilele acestea deosebite, din ce in ce mai aproape, vin Rastignirea si Patimile Domnului. Apoi, se intreaba fiecare, chiar cat e de slab crestinul nostru, dar isi pune intrebarea si el, si daca mai este si ajutat in privinta aceasta a pregatirii lui sufletesti, sa mearga la parintele si sa isi spovedeasca pasurile lui sufletesti, sa puna de-un inceput de rugaciune, sa mearga sa ia blagoslovenie sa il puna la Sfanta Taina, in fata Sfantului Potir. Apoi el, sigur ca se ingrijeste catusi de putin, se intreba si el: mai, ce am de facut eu? Pai, ce-ai de facut? Ia vezi o rugaciune de dimineata, ia deschide ceaslovul acolo daca-l ai si citeste un paraclis al Maicii Domnului, ia mai citeste acolo doua trei catisme pe zi, ca sa termini intr-o saptamana macar o Psaltire.

Si uite asa luand lucrurile, facand acolo o rugaciune de Sfanta Impartasanie, citeste un canon al Mantuitorului Hristos, citeste un acatist al Mantuitorului, ia ai sa vezi, daca deschizi Psaltirea, la sfarsit, daca o ai in casa – dar fiecare crestin de bine de rau are o Psaltire acolo – la sfarsitul ei este Paraclisul Maicii Domnului, Paraclisul al doilea, toata bogatia, cate tablouri frumoase sunt acolo, si de sanatate, si de trezire a omului inspre pocainta si o mangaiere, in acelasi timp, ca Paraclisul este cea mai frumoasa rugaciune in cinstea Maicii Domnului. Iata ca se fac foarte putin rugaciunile acestea. Nici nu se stiu aproape. Cati dintre credinciosi cunosc ei frumusetea aceasta a podoabelor rugaciunilor noastre ortodoxe?

Cata pregatire trebuie sa faci pentru o Sfanta Impartasanie; nu mai vorbesc despre canonul asta cat este de frumos si de larg, sa il faci seara, sa pregatesti canonul acesta, iar a doua zi sa faci rugaciunile acestea frumoase, unele mai scurte, unele mai dezvoltate, dar toate parca merg ca o scara spre cer pentru pregatirea noastra duhovniceasca, ca sa te gasesti in fata Sfantului Potir sa primesti Trupul lui Hristos. Iata ca aici este tot varful pregatirii noastre, sa fii catusi de putin inarmat cu rugaciune, cu post, cu nevointa, cu tacere, cu o retragere in sine, catusi de putin, din toata tehnica asta a distractiei, sa te regasesti in camaruta ta acolo, sa citesti o rugaciune, sa faci aceasta frumoasa pregatire pentru Sfintele Taine.

Cat sunt Sfintele Taine in sine, pregatirea lor, dar cat e timpul acesta de 40 de zile sa pui, zi de zi, o nevointa catusi de putin pentru o regasire a noastra sufleteasca. Si iata, intr-un sat, intr-o comuna, intr-un judet, daca fac 70, 80, 100 de suflete, dragul meu, pregatirea aceasta, apoi acestia sunt oamenii care salveaza cele mai pacatoase suflete si le pregatesc pentru inviere si pentru renasterea lor duhovniceasca! Si lucrul nu e prea greu, ca nu ceri munti de nevointa, dar macar o rugaciune de dimineata, un paraclis al Maicii Domnului, un acatist al zilei, sa-l facem asa catusi de putin acolo, cu copiii nostri. Si daca copiii o sa vada pe tata si pe mama… Ca cel mai bun pedagog nu este urechea, este ochiul. Copilul cand vede, aceea si face. Nu trebuie decat sa te asezi la rugaciune, faci o inchinaciune doua trei, faci doua trei metanii si copilul cat e de mic se pleaca si el acolo si face o matanuta, face o inchinaciune. Dar daca vede, ca daca nu vede copilul, ce sa faca, numai daca ii spui: du-te si te roaga, fa metanii, fa inchinaciune.. [nu face numai daca ii spui, fara sa vada]. Am spus: copilul daca vede face si el. Noi degeaba spunem copilului sa nu bea, sa nu consume alcool, sa vina devreme acasa, sa nu umble haihui, daca toate lucrurile astea nu le vede la tata si la mama, zadarnic i le spui lui. Copilul daca vede, el te copiaza si face intocmai. De aceea si in viata noastra calugareasca, un tanar care vine la manastire, e scutit (?)… ca el sa vada acolo ce program are batranul, cum se misca el, si atunci copilul acesta, tanarul acesta, invatacelul va incepe sa miste si el pe coordonatele acestea. Si el va ramane cu pecetea aceasta toata viata lui, ca si-n viata de familie. Copiii se antreneaza sa faca cum faceau parintii lor: uite-asa facea mama, asa facea tata... […]. Noua nu ne trebuie altceva, la ora actuala decat modele de viata, ca sa le vedem, si sa ne orientam.

Ei, cam asa ar fi trebuit sa facem si noi ca sa ne putem bucura de aceste zile frumoase. Iata vine acum saptamana Sfintei Cruci, saptamana a treia, un varf de nevointa a vietilor noastre din manastiri, a ascetismului nostru, a crestinismului nostru. Ce frumoasa e, se impodobeste Sfanta Cruce, se scoate tocmai modelul acesta care ne orienteaza pe noi, ne intareste, ne pune din ce in ce, din treapta in treapta sa ajungem oarecum in frumoasa zi a chemarii Domnului: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Apai unde sunt crestinii nostri de altadata sa mergem noi acolo, sa ne odihneasca Domnul?… Sa mergem, catusi de putin asa, sa ne luam unii cu altii si sa petrecem viata noastra primara a crestinului de altadata. Amin!

Domnul sa ne asculte, sa ne mantuiasca, sa ne grijeasca, sa ne apere de toata primejdiile acestea grele… Sa luam exemplu de la nenorocirile altora si sa ne indreptam pe noi. Ca de aceea, atat de mult o venit cu pierzarea asta a sufletelor, si bune, si rele, si toata civilizatia, toata tehnica asta, o ramas un val de apa si pe urma aburi care ies de pe urma straduintelor noastre de veacuri. Civilizatia, iata, tehnica, unde e tehnica, unde-i toata stradania noastra? Iat-o in fundul mâlului si al apelor… Miroase a pustietate, asta e tehnica si civilizatia care ne-a adus pe noi…

Acuma sigur ca si tehnica, si civilizatia asta e data de Dumnezeu sa ne folosim de ea, dar sa o folosim cu raspundere si sa o folosim [astfel incat] sa nu ne deranjeze viata noastra sufleteasca. E bun, sigur, sa inlocuiesti o lumanare cu un bec. Dar sa fie spre rugaciune, spre o carte de predici, spre o carte folositoare. Ca acuma se tipareste o carte care inainte se facea in 2-3 luni sau de zile sau intr-un an de zile, acum s-o tiparesti; acum o scrii, si maine e sub nasul tau sa o citesti, cartonata si frumos aranjat. E tehnica, na! Dar o folosesti cum trebuie si pentru ce trebuie. Sa ascult o predica, sa ascult o conferinta, sa ascult ceva frumos. […] Greu este ca nu mai are cine le citi! [cartile]. Nu le mai cauta nimeni. Atunci alergai dupa o carticica sa o gasesti sa iti faci o mangaiere sufleteasca. Acum le avem pe toate, dar nu avem oameni, nu avem sufletele care sa creasca si sa le caute. E tehnica, sigur, folositoare si asta, dar bineinteles ca… sa te fereasca Dumnezeu sa deschizi un internet acuma, sa te uiti ce e pe el acolo. Cate la suta sunt bune, cate sunt rele? Dar daca am fi intelepti noi, sigur ca le-am folosi, le-am popula cu cele bune, cu cele vrednice. Acuma stai pe scaun frumos, si apesi pe buton si iti apar toate lucrurile, ce s-o intamplat de ieri pana azi, iti vin sub nas toate sa stii ce se-ntampla. Numai sa fim noi intelepti si sa stim sa le folosim pentru mantuirea sufletelor noastre.

Ei, dragii mei, cu acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa ne nevoim si noi catusi de putin, sa ne apropiem asa, in bat, in batranetile noastre, in saracia noastra spirituala, sa ne bucuram de toate zilele acestea frumoase pe care le avem, ca macar asa cum sunt acuma, cum le avem asa, sa nu se complice viata noastra cea de toate zilele. Ca vedeti dvs.: razboi, razmerite, rascoale, toate pregatiri pentru distrugerea noastra spirituala. Nu e atat o pregatire armata pentru lupte si razboaie, cat este tulburarea sufleteasca, pentru ca asta este si scoala vrajmasului, sa ne tulbure, sa nu avem liniste, sa nu avem pace pentru o zi frumoasa de duminica, de sarbatoare, sau o zi de viata duhovniceasca in familie. E mereu o sacaire a vrajmasului ca nu cumva sa ne gasim noi intr-o liniste. Ci mereu trebuie sa stam inarmati, sa ne gandim, dar oare ce face copilul nostru, ca este-n Mangalia, ca este-n Australia, in America, in Canada, si iata asa alergam de la o zi la alta, sa nu ne gasim pacea si linistea. Pentru ca este si o arta. Cineva neaparat are tot interesul sa ne duca la aceasta stare de fierbere spre peirzarea sufleteasca a noastra. Nu mai vorbim despre cipurile astea care sunt o mare ispita pentru lume si-o pierzare de suflete. Multi care nici nu stiu saracii despre ce e vorba, dar prind asa si se ineaca cu pasapoarte, cu buletine, cu toate lucrurile acestea. Iata, ca vine acuma semnatura electronica. Daca nu ai cipul, mori acolo, nu-ti vin in ajutor, sa te ia un doctor, sa te duca la un tratament. Stai acolo si mori, parca am fi in secolele cele mai salbatice ale omenirii, dar si atunci, cel putin, venea unul cu un ceai, cu o buruiana, venea si iti dadea acolo si te punea pe picioare cumva. Acuma trec pe langa tine pe strada: are cipul, n-are, ei atunci lasa-l. Si iata, acum, alta ispita prin tehnica noastra.

Dumnezeu sa-i ierte pe japonezii aceia, dar ei au inventat toate dracoveniile astea – si nu-i acuz, nu-i invinuiesc, ca si ei au vrajmasii lor si ingerii lor, fiecare natie. Dar unii sunt mai iscusiti decat altii, si sigur ca vin cu toate dracoveniile si ne vatama sufleteste. Dumnezeu sa-i ierte pe toti cei care s-au dus in nenorocirile acestea, dar sa fie pentru noi o pilda! Si ma rog sa ne cutremuram putin, caci putem fi si noi in locul lor oricand.

De aceea, puneti-va putin la ingrijire sufleteasca, mergeti la parintele de va spuneti pasurile sufletesti. Gasiti un duhovnic bun, asa cum cautati un doctor bun si va duceti in Franta, in Canada, pentru a fi sanatosi, asa sa va cautati si unul sufletesc, ca sa ne putem salva viata noastra sufleteasca.

In vecii vecilor, Amin”.