Parintele Mihai Valica: Filantropia ortodoxa romaneasca intre traditie si parteneriat social

1.1. Introducere

Cei care vorbesc de o criza de identitate prin care trece acum Ortodoxia si vad in Legea privind parteneriatul dintre stat si culte mai degraba un ajutor social pe care il da statul Bisericii si o mita electorala, o seductie politica incercata de Putere si nicidecum o reinnodare si continuare a unei vechi traditii filantropice a BOR nu cunosc absolut nimic din istoria si traditia diaconal-filantropica a Ortodoxiei. Acestia inventeaza pericole imaginare: ca legea ar produce mai degraba o clientela sociala, in scop electoral, si un nou grup de birocrati eclesiali, vanatori de fonduri europene sau guvernamentale si ca Biserica ar intra intr-o competitie sociala nefireasca[1].

In primul rand, trebuie spus ca Statul nu face Bisericii nici o favoare, nici un hatar sau privilegiu, intrucat banii alocati pentru proiectele sociale sunt banii contribuabililor, care in proportie de 87% sunt ortodocsi. Ceea ce face Statul este sa invite civilizat si democratic Biserica sa ia parte la viata cetatenilor si sub aspect social.

Problema incepe dupa incheierea acestui parteneriat cu statul, depinzand de conditiile impuse de stat, de normele de aplicare, de criteriile de competitie si apoi de implementarea lui in cadrul moralei crestine.

In principiu, cred ca initiativa este buna. Astfel de parteneriate functioneaza si in alte state. Apoi, se recunoaste oficial principiul subsidiaritatii, aplicat activitatii cultelor religioase din Romania, si rolul lor benefic si necesar intr-o democratie.

Faptul ca BOR nu are fonduri proprii suficiente, cum au celelalte culte din Romania si din lume, deoarece a fost deposedata de patrimoniul ei in perioada comunista, este o alta problema. Daca Statul vrea ca BOR sa fie considerata partener egal, cu maxima eficienta si de perspectiva, atunci cred ca solutia ar fi ca statul sa retrocedeze BOR tot ce a confiscat. In aceste conditii s-ar putea spune, pe drept cuvant, ca este vorba de un parteneriat onest si nu de o relatie de vasalitate, cum pare a fi, dupa spusele unora, mai atenti la detalii.

In ciuda faptului ca Statul a jefuit in perioada comunista Biserica Ortodoxa, prin confiscarea totala a patrimoniului diaconal-filantropic, precum și a altor bunuri materiale, in postcomunim, cu multa ințelepciune și dragoste, Biserica Ortodoxa a construit cu banul vaduvei camine de batrani, orfelinate, cantine sociale, azile, brutarii, școli teologice, a contribuit la refacerea caselor dupa indundații și a acordat alte ajutoare materiale și banești celor aflati in nevoi.

Asadar, și fara ajutorul Statului, Biserica a facut activitate filantropica, mult mai mult decat a facut Statul activitate sociala cu banul public[2].

Hristos, Cel care a spus ca „atunci cand faci milostenie sa nu stie stanga ce face dreapta“ [3], ne spune de asemenea: „asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri“ [4]. Iata misiunea si scopul hristic al filantropiei in Ortodoxie.1.2. Eventuale derapari ale actului filantropic

Atunci cand prin acest parteneriat, sau in general prin activitatea diaconal-filantropica a Bisericii nu se urmareste slavirea lui Dumnezeu Tatal din ceruri, se poate usor derapa in jocuri de culise cu iz social-politic-umanitar si deturna astfel scopul soteriologic al filantropiei crestine ortodoxe.

Din acest punct de vedere, se impune ca parteneriatul cu statul sa fie negociat si semnat in limitele moralei si dogmei crestine ortodoxe si nu in functie de principii de politica sociala, umanitare, europene sau mondiale.

Pentru Stat, aceasta nu trebuie sa reprezinte o conditie pusa de BOR, ci o garantie morala in plus ca parteneriatul va fi incununat de succes, intrucat motivatia Bisericii este una hristica, deci perena, ceea ce-i confera un caracter stabil si o perspectiva. Astfel se evita secularizarea actului filantropic, asa cum s-a intamplat, pe alocuri, in unele confesiuni crestine din Vest[5].

Fara componenta si motivatia hristica, Biserica ar putea deveni doar un prestator de servicii sociale in slujba Statului.

Crestini fiind, nu putem ignora societatea sau lumea in care traim si sa stam numai in „turnul de fildes al spatiului liturgic“, ci datoria noastra este sa „exorcizam“ ceea ce este rau in lume si sa „reincrestinam“, adica sa dam sens hristic lucrurilor care au valoare sociala, culturala, stiintifica, civica, politica, economica etc., intrucat viata fiecaruia influenteaza viata tuturor, iar viata eclesiala filantropica bine organizata, din punct de vedere diaconal, trebuie sa transforme „socialul“ in Biserica si nu invers.

In acest sens, este nevoie de o Filantropie viabila, misionara, neprozelita, practica si nu privita doar ca o actiune caritabila indreptata spre societate, separata de cea a Bisericii, ci privita ca o activitate fireasca de purtare de grija pentru „social“ in cadrul Bisericii, contribuind astfel ca socialul sa nu cada liber spre secularism, ci la mentinerea lui in Trupul Tainic al lui Hristos cu valoare eshatologica si mantuitoare[6].

Vremurile bune ne fura usor, ne ucid dulce, momindu-ne cu iluzii pe cai tot mai indepartate de Cel Ce este Dumnezeu slavit in Treime si de cine suntem noi destinati sa fim.

Aceasta nu insemna ca trebuie sa fugim de bunastare si protectie sociala sau eclesiala in bratele saraciei, ci sa ne ferim de ispita de a transforma Ortopraxia[7] in activism social bazat doar pe criterii sociale, pus in slujba „binelui comun“ [8] sau generat de complexe nejustificate de inferioritate sau concurenta confesionala in exercitarea actului filantropic.

Pentru a evita aceste capcane, Biserica trebuie sa ramana permanent in legatura cu harul dumnezeiesc, ca prioritate absoluta, insa la fel de important este sa nu piarda contactul cu lumea in care traieste, la toate nivelurile societatii.

1.2.1. Sinodalitate si Subsidiaritate

Pentru a pastra aceasta ordine, aceasta prioritate si acest echilibru, Biserica trebuie sa misioneze in domeniul social doar in subsidiar[9] si sa nu fie privita ca un substituent al Statului, sa nu ia locul Statului, nici sa fie considerata un prestator de servicii sociale, in locul Statului. J. Moltmann spune in acest sens: „Gandirea noastra [in Vest] e deja asa de operationalizata, incat de fapt noi cautam si cunoastem adevarul numai in practica. Suntem tentati sa facem un «program» din fiecare speranta a credintei. Ceea ce nu devine fapta nu are valoare“ [10]. In Ortodoxie, insa, dinamica vietii si a firescului are intaietate in fata tuturor rationalizarilor si reglementarilor[11].

Altfel spus, Biserica nu trebuie sa cada intr-un activism social, asa cum au cazut unele Biserici din Occident, care au redus sensul lor la slujirea sociala, formuland sintagma: „O biserica, daca nu slujeste (social n.m), nu slujeste la nimic“ (Eine Kirche, die nicht dient, dient zu nischts), ci trebuie sa fie preocupata in primul rand de obligatiile spirituale si abia apoi de cele social-diaconal-filantropice, insa si acestea cu motivatie hristica, adica in numele lui Iisus Hristos si al Bisericii Sale, sub indrumarea si cu binecuvantarea Sfantului Sinod al Bisericii locale.

Dimensiunea harica data de succesiunea apostolica, cea istorica, impreuna cu experienta Bisericii in slujirea aproapelui dau actului diaconal-filantropic consistenta si sens, intrucat acesta curge din izvorul cel inepuizabil al Duhului Sfant[12].

In acest sens, spune Patriarhul Ecumenic al Constantinopolelui, Bartholomeu I: „In Ortodoxie este de neimaginat Filantropia fara Sinodalitate, precum si Subsidiaritate[13] fara Sinodalitate“ [14].

Ortodoxia intelege prin Subsidiaritate propria responsabilitate si initiativa in viata sociala, pe care o considera parte integranta din Trupul Tainic al lui Hristos[15], insa acorda prioritate misiunii spirituale, fara sa neglijeze sau sa subestimeze misiunea sociala.

Asadar, in relatie cu statul sau cu societatea civila, Biserica lucreaza conform principiului subsidiaritatii, insa raportata la misiunea ei fireasca fata de lume; ea slujeste nu in subsidiar sau in plan secundar, ci prioritar si direct din porunca lui Hristos[16].

In acest context, Biserica sustine, incurajeaza si binecuvanteaza actiunile venite „de jos in sus si de sus in jos“, adica atat cele individuale, cat si cele comunitare – civile, politice sau administrativ-statale, cum este si parteneriatul propus recent Bisericii, adica nu numai cele initiate direct de Sf. Sinod prin Biserica.

Biserica Ortodoxa fundamenteaza libertatea, demnitatea, drepturile si obligatiile persoanei umane, pe baza revelatiei divine privind fiinta umana, care este „chip si asemanare a lui Dumnezeu“, pentru a motiva implicarea la nivel eclesial sau social a omului.

In acest sens, persoana umana are prioritate in fata oricarei institutii din lume. Asadar, prioritar este omul, ca persoana, iar pe plan secundar sau in subsidiar sunt institutiile[17].

2. Crestinul intre istorie, „persecutia“ bunastarii si mondializare

Este cunoscut faptul ca perioadele de persecutie si prigoana sunt cele in care cunoastem cel mai profund teama, durerea, nesiguranta si nedreptatea, dar si fericire interioara fara masura, data de harul lui Dumnezeu[18]. Istoria ne arata ca vremurile (g)rele au fost pentru Biserica perioadele cu cea mai intensa crestere a solidaritatii crestine si de rodire duhovniceasca, numite chiar secole de aur ale Crestinismului.

Exista un har peste har al vremurilor (g)rele, pe care Dumnezeu il randuieste celor alesi. In vremuri de prigoana, lipsa si persecutie, definindu-te prin opozitie cu ceea ce este in afara, ajungi mai puternic pe dinauntru prin harul, impreuna-lucrarea cu Dumnezeu si alegerea facuta de tine pentru Dumnezeu si pentru slujirea aproapelui prin filantropie.

Acestea sunt vremurile pe care le-au trait multi martiri, incepand cu primul martir, Sf. Arhidiacon Stefan. El a ales sa-si dea viata pentru Cel Care l-a iubit intai, dupa ce a slujit la mese celor saraci. In timp ce era ucis cu pietre, biruitorul si nu victima, Sf. Stefan vede cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal. Tot cerul se bucura pentru Sf. Ștefan, care vine acasa si-i iese in intampinare. Iata rasplata marturisirii pana la capat si a slujirii celor in nevoi!

Crestinii Bisericii din primele veacuri nu aveau nici unul din avantajele pe care le avem noi astazi: majoritate numerica considerabila, credibilitate morala, parteneriat social cu statul, infrastructura organizatorica in tot spatiul canonic, biserici frumoase si bunastare materiala, crestini generosi si cu dare de mana si alte avantaje sociale, politice si administrative cu care se lauda multi din crestinii Bisericii de azi. Nu este nimic rau in aceste mari impliniri, obtinute cu multa truda si sacrificii de-a lungul multor secole, insa cu ce pret au fost realizate?

Cata prapastie morala sau compromis s-a asezat de-a lungul istoriei, intre legea lui Dumnezeu si Crestinismul de azi, care din dorinta de a-si pastra sau adauga privilegii a preferat colaborarea cu orice pret, in locul confruntarii sau sanctiunii morale cu puterea seculara?

2.1. Viata crestina si Filantropia intre Marta si Maria

Evident, in comparatie cu crestinii de astazi, situatia crestinilor din primele veacuri era diametral opusa: crestinii din vechime aveau un „cazier incarcat“ si nu stiu daca s-ar „descurca“ astazi, in eventualitatea ca ar dori sa intre in bisericile noastre, sa le pastoreasca sau sa le conduca administrativ sau filantropic, intrucat cred ca unele sunt hipercentrate managerial si eclesial pe tipul catolic si protestant, care aduce un iz de biserica des-duhovnicita, spalacita spiritual; unele sunt orientate exagerat spre lucrarea Martei[19], adica spre acele actiuni de caritate si de politie sociala fundamentate pe temei biblic in morala evanghelica[20], dar in cadrul socialului, si nu cu socialul gandit in cadrul Evangheliei, care presupune Ortopraxia[21] cu scop soteriologic – si nu numai etic sau social-crestin, cum intalnim la unele confesiuni crestine[22].

Exista o tendinta de organizare „euroatlantica“ a Bisericii crestine si a tuturor religiilor, in contextul globalizarii, din partea unor organisme transnationale[23] doar pe principii sociale si culturale.

Am convingerea ca BOR va adauga la aceste principii si motivatia hristica, intrucat crestinii au nevoie de duhovnici si de preoti devotati problemelor pastorale, orientati spre indumnezeirea omului – nu au nevoie neaparat de preoti pe post de directori generali, preocupati doar de bunastarea credinciosilor conform principiilor sociale si utilitariste!

Crestinii trebuie sa profite de conjunctura internationala favorabila actului filantropic si de solidaritatea umana. Ne amintim ca inaintasii nostri nu au avut o asemenea sansa, cei din vechime aveau parte doar de persecutia si dispretul autoritatilor. Erau considerati proscrisi, neinvatati, eretici, paria si un pericol pentru societate! Si aceasta avea sa fie o realitate prezenta si continua a Bisericii de-a lungul multor secole, pana nu demult. Ce trebuie remarcat la inaintasii nostri (si nu numai remarcat, ci si continuat) este fermitatea de a nu se lasa dominati de fatarnicia vremii, de a nu cauta bunastarea materiala cu orice pret si compromisul devastator cu Cezarul, in dauna celor ce apartin lui Dumnezeu[24] (ceea ce a atras persecutii de neinchipuit).

Ortodoxia are ca model atitudinea si comportamentul Mantuitorului nostru Iisus Hristos[25], care pe muntele Carantaniei a optat ferm pentru calea Crucii in locul miracolului, fascinatiei, bogatiilor si gloriei lumesti[26].

Hristos nu va castiga dragostea oamenilor oferindu-le doar paine pamanteasca, nici satisfacandu-le dorinta de senzatie prin savarsirea unor minuni la comanda, ci, dimpotriva, tuturor ne-a aratat si recomandat Crucea biruintei[27]. Aproape intreaga istorie ne arata ca, in mare parte, omenirea a ales sclavia acestei lumi inselatoare a pacatului si a bunastarii materiale cu orice pret, preferand calea ispititoare sugerata de diavol celei deschise de Mantuitorul[28].

Pentru a face fata slujirii aproapelui, nedreptatii sociale si persecutiilor de tot felul, primii crestini au separat slujirea cuvantului lui Dumnezeu de slujirea la mese[29], considerand ca prioritara este propovaduirea si marturisirea revelatiei divine, si nicidecum oferirea de servicii sociale de cinci stele. Sper ca parteneriatul social cu Statul nu va modifica cu nimic aceasta paradigma istorica a filantropiei crestine si a activitatii pastoral-duhovnicesti a BOR.

Altfel, se pot inversa prioritatile duhovnicesti si perceptia sociala[30], se poate crea iluzia ca raiul e dupa colt sau undeva in preajma Bisericii, eventual la praznicar, ca unii mai norocosi, bogati sau saraci, au si pus mana pe el, prin bunastarea materiala si serviciile sociale, ca viata de aici este ceea ce conteaza, ca ne descurcam foarte bine singuri, in felul acesta existand pericolul sa reduci pe Dumnezeu doar la Cel ce da, imitand prin aceasta atitudinea fariseului, care recunostea ca Dumnezeu l-a ajutat sa nu fie pacatos sau ca acest vames si care raporta totul la sinele sau egoist[31].

Cand Dumnezeu ne cere sa dam aproapelui ca Lui insusi[32], deci in mod personal si direct si sa ne raportam la Dumnezeu si nu la cel mai slab ca noi, la legea divina si nu la normele europene, atunci nu-L mai iubim, il punem pe locul doi, iar unii chiar nu-L mai accepta ca Dumnezeu. Cand El nu corespunde asteptarilor noastre, ne razvratim si-L negam.

3. Partener cu statul si cu Hristos in acelasi timp?

Da, cred ca Biserica castiga un partener si nu pierde nimic: partenerul hristic personal, identificat in cel flamand, insetat, gol, strain, bolnav sau inchis. Statul are interesul social, iar Biserica cel hristic-soteriologic. Nu pare nimic incompatibil. Acea simfonie bizantina, colaborarea spre folosul comunitar intre Imparat si Biserica este specifica Bisericii Ortodoxe si a demonstrat in istorie ca poate functiona foarte bine[33].

Pentru cei ce doresc sa ramana doar in spatiul liturgic, exista pericolul sa devina egoisti religios, indreptati doar spre grija trupului si a sufletului lor, deci nepasatori la durerea altora, miopi spiritual si atat de caldicei, incat sa cada efectiv din har si din demnitatea de crestini[34] si sa nu aiba raspunsul cel bun la Infricosatoarea Judecata a lui Hristos[35].

Ca sa te opui acestei caderi si acestei dileme, „prigoanei“ subtile a bunastarii materiale, care se produce atunci cand uiti de Dumnezeu, sau „ghetoului liturgic“ in care dorea, pana nu demult, sa ne tina regimul ateu comunist, si ca sa te opui colaborarii social-caritabile cu statul, doar pe criterii social-politice, care pot conduce la o neglijare a sufletului si a Cuvantului lui Dumnezeu, ca sa ai puterea sa faci fata la toate acestea este uneori nevoie de mai multa credinta, dreapta socoteala, trezvie si tarie de caracter decat in limpezile vremuri ale persecutiei dinafara, cand harul peste har veghea si se revarsa cu prisosinta, si-i ajuta pe crestini sa se mentina in demnitate, biruinta si virtute crestina.

Fara a idealiza vremurile de persecutie si prigoana, cand harul lui Dumnezeu lucra in mod vizibil in felul in care crestinii indurau suferintele, torturile la care erau supusi unii sfinti, care ramaneau nevatamati in ciuda tuturor chinurilor, exista pericolul ca in vremurile bune sa ne indepartam de Adevar si de izvorul Harului traind doar intr-o viata cu credit larg pentru nevoi personale strict materiale, cu programe strict sociale, fara motivatie hristica si soteriologica, cu distractie la (tele)comanda, cu raspunsuri rapide si false la intrebari vitale si cu fast food-uri spirituale de tip manele, care deformaza si slutesc sufletul.

Bunastarea sociala si materiala fara marturisirea ferma a credintei si trairea duhovniceasca in Hristos, in duh ortodox, la toate nivelurile, intr-o lume secularizata si desacralizata poate deveni o „prigoana subtila“ si un cal troian dinauntrul Bisericii.

Știm ca Dumnezeu este suveran si peste vremurile bune si peste vremurile (g)rele si doreste sa fie mereu cu noi pana la sfarsitul veacurilor, in bunastare si pace[36], dar si in lupta cu lipsurile si cu necazurile lumii; pentru aceasta, insa, ne cere indrazneala[37], intelepciune[38], milostenie[39], demnitate si trezvie hristica[40], pentru a birui impreuna lumea[41], cu toate capcanele si ispitele ei[42].

sursa: crip.ro, Pr.prof.dr. Mihai Valica, 13 Martie 2011

NOTE

[1] Vezi https://www.hotnews.ro/stiri-esential-8389755-video-ong-urile-din-domeniul-asistentei-sociale-cer-presedintelui-retrimita-legea-parteneriatului-stat-biserica-parlament-legea-este-mita-electorala.htm.

[2] Vezi pe larg Dr. Mihai Valica, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, Ph.D defence, Christiana Publishing House, Bucuresti, 2008, pp. 232-264. (Lucrarea este accesibila si in format PDF pe site-ul Universitätsbibliothek Freiburg website, la: https://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/.)

[3] Vezi Matei 6, 3.

[4] Matei 5, 16.

[5] Vezi pe larg Dr. Mihai Valica, op.cit., pp. 343-347; 412-422.

[6] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valica, Prof. dr. univ. Pavel Chirila, dr. Andreea Bandoiu și dr. Cristian George Popescu, Teologia Sociala, ed. Christiana, București, 2007, pp. 54-55.

[7] Adica fapta cea buna și dreapta, care aduce mantuire din credința cea dreapta – Ortodoxia.

[8] Vezi pe larg comentariile: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-8395490-fundatia-crestin-democrata-condusa-teodor-baconschi-dupa-50-ani-ideologizare-atee-societatea-romaneasca-descopera-contributia-bisericii-binele-comun-prin-parteneriatul-stat-biserica.htm.

[9] Pana nu demult, principiul subsidiaritatii era considerat o „specialitate“ a invataturii sociale a Bisericii Catolice. Avand in vedere eficienta acestui principiu, de altfel vechi ca si Biserica crestina, s-a propus la „Conferinta Europeana Regionala“ din 1989 (Bruxelles) ca „subsidiaritatea si federalismul sa fie principiile de baza ale arhitecturii Europei comunitare“ (Subsidiarität und Föderalismus müssen die Architekturprinzipien der Ge_meinschaft sein). Vezi A. Anzenbacher, Christliche Sozialethik, Pader_born_München_Wien_Zürich, 1998, pp. 210-224. Si mai tare a fost pus accentul pe principiul subsidiaritatii la Maastricht, in 1992, privind „contractul cu Uniunea Europeana“ (Vertrag über die Europäische Union). In fond, „acest principiu este totusi, dupa continut, la fel de vechi ca si traditia crestina“ (ist dieses Prinzip dem Inhalt nach doch uralte christliche Tradition), crede J. Höffner (in Christliche Gesellschaftslehre, Münster, 1962, p. 50).

[10] J. Moltmann, „Welche Einheit? Der Dialog zwischen den Traditionen des Ostens und des Westens“ in Ökumenische Rundschau, 26 (1977), p. 289.

[11] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valica, Prof. dr. univ. Pavel Chirila, dr. Andreea Bandoiu și dr. Cristian George Popescu, op.cit., p. 54.

[12] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valica, Prof. dr. univ. Pavel Chirila, dr. Andreea Bandoiu și dr. Cristian George Popescu, op.cit., p. 56.

[13] Formularea principiului se gaseste in enciclica papala Quadragesimo anno (1931, n. 79-80). Principiul se bazeaza atat pe libertatea si demnitatea omului, ca persoana, cat si pe structura si particularitatea psihologica si sociala a comunitatilor umane mici, care, se stie, se organizeaza mult mai usor si cunosc direct nevoile lor. Acestora le revin obligatiile si drepturile de a actiona si a avea initiativa in nume propriu, pentru binele comun, intrucat institutiile responsabile cu binele comunitar nu pot acoperi si implini pe deplin domeniul imens al vietii sociale. Insa pentru ca omul sa poata ajunge in aceasta ideala situatie, mentioneaza principiul subsidiaritatii, trebuie ca omului sa-i fie aparata propria existenta si propria viata, atat la nivel individual, cat si la nivelul comunitatilor umane mici (de ex. familia) si sa fie aparat de deciziile, nu de putine ori abuzive, ale structurilor sociale locale sau centrale, supradimensionate. Deci principiul delimiteaza independenta totala a institutiilor de stat sau private in domeniul vietii umane, in favoarea libertatii si demnitatii individului si comunitatilor umane mici. Pentru a putea actiona in subsidiar pentru binele comun, deci „de jos in sus“, omul are nevoie mai intai de „ajutorul de sus in jos“ (Hilfe von oben nach unten), din partea institutiilor statului abilitate. Vezi J. Höffner, Christliche Gesellschaftslehre, Münster, 1962, pp. 49_50; A. Rauscher, Katholische Soziallehre heute, Koblenz, 1977, pp. 154-158.

[14] Cf. Vera Maria Neagu, in Viata Cultelor. Buletin saptamanal de informare religioasa, an XIII, nr. 594, din 17 martie 2005, informarea nr. 6: „Diaconia in Romania astazi, o provocare pentru Biserica si Societate“ (Sighisoara, 10-12 martie 2005).

[15] Vezi Efeseni 5, 23.

[16] Vezi Matei 28, 19-20.

[17] Vezi pe larg Pr. Dr. Mihai Valica, Prof. dr. univ. Pavel Chirila, dr. Andreea Bandoiu și dr. Cristian George Popescu, op.cit., p. 57.

[18] Vezi Matei 5, 11-12.

[19] Vezi Luca 10, 38-42.

[20] Primatul moralei ne ține in granițele Vechiului Testament sau ale eticii sociale și nu in Legea harului și a iubirii Noului Testament.

[21] Adica fapta cea buna și dreapta, care aduce mantuire din credința cea dreapta – Ortodoxia.

[22] Deci nu crestinismul trebuie gandit in cadrul socialului, ci invers, fara ca socialul sau politicul sa se simta ingradit sau frustrat. Rolul Bisericii nu este de a se opune politicului, ci de a „spiritualiza“ politica si actul administrativ, iar nu de a politiza Biserica. Prin urmare, nu exista o politica crestina propriu-zisa, ci oameni crestini care fac politica. Acestora, Biserica este datoare moral sa le arate care sunt exigentele si principiile moralei crestine necesar a fi respectate in viata si atitudinea politica si nu sa preia obligatiile sociale sau administrative ale statului. Doar sub aceste principii pastoral-morale devine politica suportabila si nicidecum o solutie definitiva, ci provizorie, intrucat valorile acestei lumi ofera prea putina motivatie in raport cu aspiratia finala a crestinului – indumnezeirea (theosis).

[23] Vezi Tratatul de la Lisabona, secțiunea despre rolul cultelor in cadrul UE. Bisericile devin partenere oficiale de dialog cu UE. Ziua de 1 decembrie marcheaza intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona. Pe langa reforma institutiilor din cadrul Uniunii Europene (UE), Tratatul introduce in dreptul primar al UE un articol de o importanta deosebita pentru Biserici. Articolul 17 al Tratatului asupra functionarii UE recunoaste identitatea si contributia specifica a Bisericilor si instituie, pe aceasta baza, un dialog „deschis, transparent si constant“ cu ele (articolul 17 al Tratatului despre functionarea Uniunii Europene). In virtutea acestui articol, Bisericile si Comunitatile religioase vor putea sa intareasca dialogul lor cu Comisia Europeana, cu Consiliul si cu Parlamentul European si sa contribuie mai eficient la reflectia politica europeana. Inspirate de doctrina sociala a Bisericii si intarite de experienta lor in domeniu, ele vor putea sa duca un dialog critic si constructiv cu factorii de decizie europeni asupra politicilor elaborate de UE. Astazi, la inceputul unui nou deceniu, aceleasi provocari urgente preocupa UE si Bisericile: promovarea demnitatii fiecarei fiinte umane, solidaritatea cu cei mai slabi din cadrul societatilor noastre, economia pusa in slujba omului, solidaritatea dintre generatii si cu tarile in curs de dezvoltare, schimbarile climatice si conservarea Creatiei, primirea migrantilor si dialogul intercultural.

[24] Vezi Matei 22, 17-21.

[25] Vezi Matei 4, 8: Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte inalt si I-a aratat toate imparatiile lumii si slava lor.

[26] La originea tuturor ispitirilor se afla intentia de a-l face pe om sa-si satisfaca propriul egoism in detrimentul celorlalti și sa se impuna cu orice preț. Intreaga istorie a omenirii decazute se centreaza in jurul celor trei mari pacate: lacomia, mandria si pofta de stapanire. Iisus l-a invins pe diavol și ofertele lui pentru ca a ales calea smereniei, a Crucii, a incercarilor, prin rabdare si multa statornicie pe calea Adevarului.

[27] PS Corneliu, Ispitirea Mantuitorului , semnul biruinței Crucii spre Inviere, in Lumina, 7 martie 2011.

[28] Ibidem.

[29] Vezi Fapte 62, 2: Si chemand cei doisprezece multimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lasand de-o parte cuvantul lui Dumnezeu, sa slujim la mese.

[30] Vezi Romani, 14, 17: Caci imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant.

[31] Vezi Luca 18, 10-14.

[32] Vezi Matei 25, 31-46.

[33] Vezi istoria filantropiei in Ortodoxie, in: Dr. Mihai Valica, op.cit., pp. 52-156.

[34] Vezi Apocalipsa 3, 16.

[35] Vezi Matei 25, 31-46.

[36] Vezi Ioan 14, 27.

[37] Vezi Luca 21, 28.

[38] Vezi Matei 10,16.

[39] Vezi Luca 6,36.

[40] Vezi Matei 10, 19-20; Iar cand va vor da pe voi in mana lor, nu va ingrijiti cum sau ce veti vorbi, caci se va da voua in ceasul acela ce sa vorbiti; Fiindca nu voi sunteti care vorbiti, ci Duhul Tatalui vostru este care graieste intru voi.

[41] Vezi Ioan, 16, 33: Acestea vi le-am grait, ca intru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea.

[42] Vezi Matei 4, 1-11.