Sfantul Luca al Crimeei – Cuvinte in a treia saptamana din Postul Mare

In gradina Ghetsimani
Sa nu credeti ca doar pe Cruce a rabdat Domnul suferinte de nedescris, chinuri cumplite. Chinuri si mai cumplite au inceput in gradina Ghetsimani, la lumina lunii. Cum Il mai sfasia durerea pe Mantuitorul! Cat de fierbinte S-a rugat Tatalui Sau: Parintele Meu! De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti (Mt. 26, 39)! Poate ca oamenii obraznici se vor gandi: „Ce lasitate! De a cerut Tatalui ca paharul patimirilor sa il ocoleasca, daca pentru aceste patimiri a venit in lume?” Din pacate, nu toti adancesc ceea ce a trait Domnul in inima Sa atunci. Nu toti stiu de ce a fost atat de chinuitoare rugaciunea Lui catre Tatal Sau. Nu toti se cutremura la gandul ca de pe fata Lui cadea sudoare de sange. Totusi, se cade ca toti sa stie asta – sa stie ca lupta duhovniceasca pe care a trait-o Domnul rugandu-Se Tatalui Sau in gradina Ghetsimani a fost cea mai mare, si totodata cea mai grea si mai cumplita incercare din viata Lui.
Ei bine, de ce au fost atat de infricosatoare suferintele Lui sufletesti, chiar fata de suferintele Lui trupesti? De ce s-a intristat atat de mult Hristos inaintea patimirilor Sale pe Cruce? Ganditi-va: daca vreunul dintre voi ar ajunge sa ia asupra sa pacatele a o suta de oameni si sa dea raspuns pentru ele inaintea lui Dumnezeu, de cata groaza s-ar umple si cat de greu l-ar apasa pacatele straine? Iar Domnul a luat asupra Sa pacatele intregii omeniri. Oare n-ati auzit cuvintele marelui proroc Isaia: Iar El pentru pacatele noastre a fost ranit si pentru faradelegile noastre a patimit; certarea impacarii noastre asupra Lui, si prin ana Lui noi toti ne-am vindecat (Is. 53, 5-6)? Oare nu ati citit ce scrie in prima Epistola a Sfantului Apostol Petru: El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn… prin a Carui rana v-ati vindecat (1 Pt. 2, 24)?
Asadar, inca din gradina Ghetsimani Domnul s-a intristat sub infricosatoarea greutate a pacatelor intregii lumi, pe care le-a luat de bunavoie asupra Sa, pentru care a trebuit saa devina Jertfa inaintea dreptei judecati a lui Dumnezeu, fiindca El – si nimeni altul – putea rascumpara pacatele intregii omeniri. Iata de ce sudoare insangerata picura de pe fruntea Lui, iata de ce S-a chinuit atata Domnul rugandu-Se Tatalui Sau. Putem oare sa ne inchipuim macar chinul acesta? Caci El, ca Om, era Drept, urator a toata nedreptatea si plinitor a toata dreptatea (Mt. 3, 15). Pe deasupra, El, Atoatestiutor fiind, stia si ce vedem noi in zilele noastre, stia ca vor trece veacuri si neamul omenesc Il va uita din ce in ce mai mult, chiar va huli si va defaima numele Lui cel sfant, stia ca la A Doua Sa Venire Fiul Omului de-abia va mai gasi credinta pe pamant (v. Lc. 18, 8).Fericitul Augustin scria: „Nicaieri nu ma uimeste atat de mult maretia si sfintenia Domnului Iisus ca aici. Nu as fi cunoscut toata maretia facerilor Lui de bine daca El nu mi-ar fi descoperit cat de mult il costa”. Noi nu am intelege intreaga maretie a Jertfei lui Hristos daca n-am sti prin ce a trecut El in ceasul cel cumplit al rugaciunii sale din gradina Ghetsimani.
Pe muntele Taborului Domnul, schimbandu-Se la fata, a aratat slava Sa cea dumnezeiasca celor trei ucenici iubiti: Petru, Iacov si Ioan. Prin Dumnezeiasca Purtare de grija, aceiasi ucenici aveau datoria sa vada, sa auda si sa dea marturie despre un lucru neasemuit de mare si insemnat: despre nemasurata maretie a nevointei duhovnicesti cu care Sa nevoit Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
De ce insa au adormit? O explicatie simpla este aceea ca erau foarte obositi dupa ce au trecut in miez de noapte paraul Chedronului si, ne spune Evanghelia dupa Luca, erau covarsiti de intristare. Sa ne gandim: oare nu putem trage de aici invatamant spre zidirea noastra?
Ei au vazut numai in treacat patimirile pe care le-a indurat Domnul Iisus Hristos. inainte de a incepe sa se roage, El s-a departat de la ei ca la o aruncatura de piatra (Lc. 22, 41). Intreg adancul infricosator, fara fund, al rugaciunii Lui, a fost ascuns de ochii lor. Ei dormeau, insa trezindu-se de trei ori dupa cuvantul lui Iisus, au vazut la lumina limpede a lunii cum Se ruga El, au auzit infricosatoarele Lui cuvinte – si au adormit la loc. Nu se intampla si cu noi la fel? Domnul ne-a poruncit: Privegheati si rugati-va, ca nu candva sa cadeti in ispita (26, 41) – iar noi dormim, fiindca suntem departati de Domnul, intristati, deznadajduiti, lenesi sau pur si simplu nepasatori. Si cat de multi sunt nefericitii care uita adeseori, cateodata de tot, patimirile indurate pe Cruce de Hristos si calca poruncile Fiului lui Dumnezeu, nesocotind sfintenia Sangelui Legamantului, cu care au fost sfintiti, si jignesc Duhul harului (v. Evr. 10, 29)! Trebuie sa plangem pentru acestia: mantuieste-i, Doamne! Sa ne plecam, dar, cu frica si cutremur inaintea nemasuratei maretii a patimirilor lui Hristos. Sa cadem la Cruce si sa cantam din toata inima: „Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta invierea Ta slavim!”. Amin.

Pe Drumul durerii
Am vorbit deja despre faptul ca suferintele Domnului nostru Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, au inceput inca din gradina Ghetsimani.
Dupa aceea L-au batut peste fata, L-au imbrancit, L-au manat batandu-L in Ierusalim, la arhiereul Caiafa, unde s-au adunat cei mai incrancenati vrajmasi ai Lui si unde L-au batjocorit, L-au scuipat in fata si L-au batut intrebandu-L in zeflemea: „Proroceste-ne: cine Te-a lovit?” (v. Mt. 26, 68)
Batjocurile s-au prelungit intreaga noapte, iar dimineata devreme Domnul a fost dus in pretoriu, sa fie judecat de catre Pilat. Infricosat de urletele gloatei inversunate, salbaticite, Pilat L-a dat pe Hristos la biciuire. L-au biciuit cu sete, folosind biciul roman, care avea manerul scurt si un intreg manunchi de curele impletite cu fir de arama, de care erau prinse bucati de os. Biciuirea era o cazna atat de groaznica incat se intampla nu rareori ca cei supusi la ea sa moara. Sangele nefericitilor curgea siroaie, trupul era sfasiat, se rupeau bucati de piele si muschi. De pe Domnul au scos purpura, insa au lasat cununa de spini, peste care loveau cu batul ca spinii sa se infiga si mai adanc in sfantul Lui cap. Picaturi mari de Sange cadeau pe fata.
Dupa aceea, Domnul a fost dus la moarte pe o straduta stramta, care pana acum poarta numele de „Drumul durerii” (Via Dolorosa). Pe umerii Lui au pus o Cruce grea, fiindca cel osandit la rastignire era silit sa-si poarte crucea pana la locul executiei. Istovit, sleit de biciuire, El a cazut pe drum sub infricosatoarea greutate. L-au ridicat batandu-L si L-au pus iarasi sa-si poarte Crucea, insa El a cazut din nou.
Atunci l-au oprit pe un oarecare Simon Cirineul, care se intorcea din tarina sa, si i-au poruncit sa duca Crucea lui Hristos. O, fericitul Simon! Stia el oare ce Cruce purta? Acum stie, fiindca pentru purtarea Crucii lui Hristos a fost invrednicit, nu ma indoiesc, de imparatia lui Dumnezeu. Domnul era insotit de o gloata uriasa, fiindca in zilele Pastilor la Ierusalim se aduna multime de popor venit la praznic. Oamenii aveau pareri felurite cu privire la ceea ce vedeau.
Femeile plangeau cu lacrimi amare, fiindca inimile lor sunt moi si simtitoare: ele nu puteau privi asemenea patimiri, asemenea batjocorire a Celui fara de pacat – dar Domnul, auzind plansul lor, a deschis gura Sa, care tacuse indelung, si a zis: Fiice ale Ierusalimului! Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri – caci iata, vin zile in care vor zice: „Fericite sunt cele sterpe si pantecele care n-au nascut si sanii care n-au alaptat!” Atunci vor incepe sa spuna muntilor: „Cadeti peste noii” si dealurilor: „Acoperiti-ne!”; caci daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi! (Lc. 23, 28-31). Daca cu pomul verde, roditor, cu Purtatorul si Datatorul vietii au facut astfel, ce va fi cu pomul cel uscat al neamului evreiesc, care s-a lepadat de Mesia, care L-a dat unei morti atat de cumplite, atat de chinuitoare?
Stim ca aceasta prorocie s-a implinit, asa cum se implineste fiecare cuvant al lui Dumnezeu: au venit ostile romane si au daramat din temelii toata cetatea si templul din Ierusalim. La istoricul iudeu Iosephus Flavius, care a trait in acele vremuri, citim despre grozaviile de nedescris care s-au petrecut atunci, despre cat de infricosatoare a fost pedepsirea poporului care L-a rastignit pe Mesia.
Dar sa lasam femeile sa planga cu lacrimi curate. Sa ne uitam: ce fac barbatii care il insoteau pe Domnul Iisus? Ce fel de oameni sunt acestia? Cum pot cei ce cu sase zile inainte L-au intampinat pe Domnul cu bucurie mare cand a intrat in Ierusalim, strigand: Osana intrua cei de sus si asternandu-si hainele sub picioarele asinului pe care sedea El – cum pot acum sa strige cu salbaticie: „Rastigneste-L! Rastigneste-L!” Cum pot sa se bucure de ce vad?
S-a petrecut un lucru groaznic: folosind in chip samavolnic sfintita lor putere, capeteniile lui Israel au molipsit poporul cu ura oarba catre Cel Drept, ura ce a ajuns pana la cererea ca El sa fie omorat, pana la ingrozitorul urlet: Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri! (Mt. 27, 25). Drumul cel greu a fost strabatut, calea durerii s-a incheiat. Au ajuns pe Golgota cea cumplita. Iata, sapa groapa, smulg de pe Iisus toate hainele. Arhanghelii, heruvimii si serafimii, vazand aceasta, isi ascund fata sub aripi ingroziti. Cel Care a impodobit cu negraita frumusete toata firea de El zidita sta acum gol si asteapta cumplita moarte. Cum pot privi ei goliciunea Lui?! Crucea e aruncata pe pamant, pe ea este intins trupul Lui preacurat si cu piroane groaznice din fier sunt tintuite pe ea preacuratele maini prin a caror atingere orbii isi recapatau vederea, la al caror semn s-a potolit furtuna pe lacul Ghenizaret si vijelia s-a curmat. Sunt tintuite si picioarele Lui; Crucea e ridicata si infipta temeinic in pamant.
S-a savarsit faradelegea de neinchipuit: oamenii L-au rastignit pe Ziditorul si Domnul lor. Dintre toate mortile pe care le putea nascoci rautatea omeneasca, aceasta este cea mai groaznica. De-a lungul a cateva ceasuri, Domnul a suferit chinuri cumplite, pe care cu greu ni le inchipuim in deplinatatea lor, fiindca ele au fost cu adevarat dincolo de rabdarea omeneasca. Ranile facute de piroane in maini continuau a se sfasia sub greutatea trupului, pricinuind dureri cumplite nervilor de la maini, intinsi ca niste strune. La ceasul al saselea intuneric s-a facut peste tot pamantul (Mt. 15, 33). Soarele s-a intunecat si si-a ascuns razele. Iar la ceasul al noualea a venit clipa cea infricosatoare a mortii lui Iisus Hristos. Din pieptul Lui a tasnit cuvantul care pana acum cutremura lumea crestina: Savarsitu-s-a!
Savarsitu-s-a marea lucrare a rascumpararii neamului omenesc; muntii s-au cutremurat, s-au despicat pietrele si stancile, iar catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt in doua de sus si pana jos. Poporul, ce nu demult ii cerea moartea, s-a imprastiat de pe Golgota cu capetele plecate si lovindu-si piepturile cu pumnii. Sa mergem si noi, cu capetele plecate si lovindu-ne piepturile cu pumnii. Sa ne amintim ca si pentru pacatele noastre, ca si pentru pacatele intregii omeniri, a suferit Mantuitorul aceste infricosatoare chinuri si patimiri. Amin.

Despre talhar
Prin toata viata Sa Domnul ne invata cum trebuie sa infruntam necazurile si cum trebuie sa ne purtam cu cei care ni le pricinuiesc. Cutremuratoare, infricosatoare, insa si pline de dumnezeiasca maretie sunt cele din urma clipe ale vietii Lui pamantesti. Cu rautate si ura, dar nu si fara spaima, priveau la chinurile Rastignitului vrajmasii Lui de moarte. Iar Domnul, in ciuda cumplitelor patimiri, continua sa iubeasca si sa mantuiasca.
Cu adanca luare-aminte si uluire a ascultat rugaciunea Lui pentru rastignitori – Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac – talharul rastignit de-a dreapta Lui. Fiul lui Dumnezeu Si-a intors nu o data spre el sfantul Sau cap, privind staruitor in ochii si inima lui cu ochii Sai prealuminosi, atoatevazatori. O astfel de privire harica talharul nu vazuse niciodata in ochii oamenilor obisnuiti. El a fost uimit si de faptul ca de la Iisus Cel Rastignit, Ce suferea chinuri cumplite, nu se auzeau tipete si nici macar un singur sunet. Din ce in ce mai mult s-a patruns de constiinta faptului ca langa el nu este rastignit un simplu om, ci Cel neasemuit mai presus decat toti oamenii.
Citea cuvintele de pe tablita prinsa deasupra capului Celui Rastignit: „Iisus Nazarineanul, imparatul iudeilor”. Neobisnuite erau cuvintele acestea; niciodata nu se scrise astfel despre vreun rastignit, insa Pilat poruncise sa se faca un astfel de inscris pentru a-i necaji pe arhierei si pe carturari, fiindca stia ca ei il clevetisera din invidie. Pilat nu vrusese sa-L rastigneasca pe Hristos, insa din lasitate n-a indraznit sa se impotriveasca iudeilor, n-a fost in stare sa schimbe nimic – dar iata ca si-a varsat tot amarul neputintei in acest inscris de pe Cruce, care nu infiereaza pe Rastignit, ci pe rastignitorii iudei, care vorbeste despre faptul ca ei L-au rastignit pe imparatul lor. Toti cei care citeau acest inscris ramaneau nedumeriti. Si mai inainte, auzind ca Hristos Se numeste pe Sine „Painea Vietii, Care S-a pogorat din cer”, multi iudei pusesera mana pe pietre ca sa il bata, crezand ca El huleste. Aceste spuse ale lui Iisus nu-si gaseau loc in constiinta lor, erau de nesuferit si de neinteles pentru ei.
Mintile si inimile lor erau sfasiate de indoiala, nestiind ce sa mai creada. Pe de o parte, il vedeau pe Cel mai mare Facator de minuni, Care ii vindeca pe cei bolnavi, poruncea valurilor marii, invia mortii, satura cinci mii de oameni cu cinci paini; pe de alta, auzeau invinuirile rautacioase, pline de ura ale arhiereilor si carturarilor, care strigau ca Domnul huleste si calca legea lui Moise, si se supuneau orbeste inrauririi conducatorilor lor religiosi. Nici unul dintre ei nu a putut sa il vadeasca pe Hristos de vreun pacat. Vrajmasii Lui au vrut sa-si multumeasca rautatea si ura batjocorindu-L pe Rastignit. Apropiindu-se de Cruce, ziceau: Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Daca este imparatul lui Israil, sa Se coboare acum de pe cruce, si vom crede in El. S-a increzut in Dumnezeu: sa-L scape acum, daca este placut Lui, fiindca El a zis: „Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27, 42-43).
Auzind aceste zeflemele, talharul se adancea din ce in ce mai mult in contemplarea adevarului: „Acestia il numesc „Fiul lui Dumnezeu”. Si totusi, cine este?” Deodata, mintea i-a fost luminata de credinta adanca in faptul ca alaturi de el atarna pe lemn nu numai imparatul iudeilor, ci un imparat neasemuit mai mare decat toti imparatii pamantesti: imparatul Ceresc si Stapanul a toata faptura; a inteles ca El nu este simplu om, ci Cel mai sfant decat toti sfintii, Dumnezeu insusi in chip omenesc – si, cutremurat de intelegerea aceasta, s-a ingrozit de cele ce se petreceau. Celalalt talhar, la fel ca poporul din jur, rostea vorbe de hula si spunea: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine insuti si pe noi. Talharul cel intelept insa cauta sa-i inchida gura: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? „Doar noi suntem osanditi dupa dreptate, in vreme ce El, Acest Sfant, n-a facut nici un rau”. Si a cerut sfios de la Rastignit: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta (Lc. 23, 39-42).
Ce spuse uimitoare! Talharul a cerut cu smerenie de la Cel fara de moarte doar ca Acesta sa-Si aduca aminte de el, nefericitul si intinatul, cand Se va inalta in imparatia Sa cea Cereasca. Talharul cel inrosit de sange omenesc a marturisit pe cruce dumnezeirea si nepacatosenia desavarsita a Domnului Iisus, Care era rastignit impreuna cu el. Ascultati uimitorul raspuns pe care l-a primit de la Fiul lui Dumnezeu si minunati-va: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Lc. 23, 43).
Pentru dragostea sa de adevar, pentru credinta inflacarata in Fiul lui Dumnezeu si pentru marturisirea fierbinte a sfinteniei Lui, pentru intoarcerea cu toata inima spre El, pentru dancul nemasurat al pocaintei sale, in care nici n-a indraznit sa ceara iertarea cumplitelor sale pacate, pentru osandirea de sine barbateasca, cel ce candva isi alesese cu buna stiinta ca meserie uciderea si pradarea celor lipsiti de aparare a devenit in acea clipita partas al fericirii raiului. Cat de insemnat, cat de adanc mangaietor lucru este pentru noi, cei apasati de pacate multe, sa stim si sa credem ca pana si pacatosul cel mai groaznic poate fi intr-o clipa miluit, primind intrare in imparatia Cerurilor prin negraita milostivire a lui Dumnezeu!
Totusi, unor oameni lipsiti de intelepciune, mai ales dintre necredinciosi, le da prin cap sa rastalmaceasca pildele uimitoarei milostiviri a lui Dumnezeu dupa cugetarea lor cea trupeasca. „Iata”, zic ei, „omul a talharit si a omorat intreaga viata, sau a trait intreaga viata in curvie, si totusi este proslavit. Dar pentru ce? Unde este dreptatea?” Acesti oameni isi dau in vileag orbirea duhovniceasca, necunoasterea propriilor pacate, nemilostivirea si lipsa oricarei intelegeri a esentei pocaintei, a intelesului acestor spuse ale Domnului: N-am venit sa chem pe drepti, ci pe pacatosi la pocainta (Mt. 9, 13).
Sa ne amintim de fericita Taisia, care a savarsit multime de fapte bune pentru calugarii egipteni, iar apoi a fost tarata prin puterea diavolului pe calea desfraului. Mult au plans si s-au rugat pentru ea monahii si, in cele din urma, ca sa o mantuiasca, l-au trimis la ea pe un mare nevoitor: Cuviosul Ioan Colov. Lacrimile lui fierbinti si cuvintele lui inflacarate despre intoarcerea la calea mantuirii au cutremurat-o pe Taisia pana intr-atat ca aceasta, cazand la picioarele lui, l-a rugat s-o duca intr-o manastire de maici pentru pocainta si, lasand toate si lepadandu-se de toate, a mers dupa Cuviosul Ioan. Lasandu-se intunericul, au fost nevoiti sa innopteze in pustie. La miezul noptii, sfantul Ioan s-a desteptat si a vazut o raza larga de lumina de la cer pana la pamant cazand in locul unde dormea Taisia. In aceasta lumina cereasca ingerii inaltau sufletul ei, fiindca tocmai murise, si Ioan a auzit glas: „Domnul a primit pocainta Taisiei. Ea s-a pocait nu indelung, dar cu mare ravna si cu caldura sufleteasca”.
Asadar, iata ce are pret inaintea Domnului: puterea si adancimea pocaintei. Pe acestea noi nu le putem judeca intotdeauna dupa semne dinafara, dar Domnul vede pana in adancul inimii omenesti, in tainitele ei neurmat de adanci, El Singur stie ce are acolo fiecare dintre noi, vede lucrurile de pret in mijlocul celor nevrednice. El i-a spus pe sleau prorocului Ieremia: De vei scoate lucrul de pret din cel fara de pret, vei fi ca gura Mea (Ier. 15, 19).
Sa ne intoarcem insa la talharul cel intelept. Ce vedem in inima lui? Ea i se rupea de pocainta pana-ntr-atat ca socotea ca pe un nimic chiar si suferintele rastignirii, drept care nici nu cartea, ca celalalt talhar, ci ar fi fost gata sa se osandeasca singur la chinuri si mai mari. Intr-adevar, era raufacator – dar, fara indoiala, minunile si predicile Fiului lui Dumnezeu, pe care poate ca le vazuse si le ascultase, ii patrunsesera adanc in inima, intiparindu-se puternic.
Ceva asemanator s-a intamplat si cu alt talhar, care a trait mult mai tarziu, la sfarsitul veacului al VIII-lea – inceputul veacului al IX-lea. Noi il numim Varvar – „Barbarul” – fiindca nici macar numele acestui om nu ni s-a pastrat. El era musulman fanatic, care omorase in jurul a trei sute de ortodocsi – dar Domnul l-a intors si pe un astfel de nelegiuit la pocainta in chip uimitor si mai presus de intelegerea omeneasca. Odata, acest barbar in toata puterea cuvantului a mers la o biserica de tara ca, asteptand sfarsitul slujbei, sa-l omoare pe preot. Domnul insa a vazut in inima lui focul mocnit al iubirii de Adevar si i-a deschis ochii duhovnicesti. Talharul a vazut ingerii care slujeau impreuna cu preotul si a inteles ca acesta era om cu viata sfanta. Cu privire la pocainta lui putem sa judecam dupa cele ce s-au intamplat in continuare.
Dupa ce slujba s-a sfarsit, el si-a marturisit toate pacatele, care erau atat de groaznice, si a cerut sa i se dea voie fara intarziere sa se boteze, dupa care s-a rugat sa fie lasat sa traiasca impreuna cu porcii in cocina de pe langa casa preotului. Sfasiat de mustrari aprige de constiinta, caindu-se pentru faptele sale de fiara, el a inceput sa se creada mai rau decat o fiara si trei ani de zile a mers in patru labe, trei ani a mancat impreuna cu porcii, iar apoi a plecat in adure, unde a trait inca doisprezece ani. Cu o asprime uimitoare, el s-a chinuit prin infometare, prin frig, prin lipsurile de tot felul si nici nu cuteza sa mearga drept, ca toti oamenii, ci se tara pe burta sau in genunchi.
Cat de mult isi dorea Varvar sa moara pentru Domnul! Si Domnul l-a invrednicit de sfarsit mucenicesc. Niste vanatori, luandu-l drept fiara salbatica – fiindca parul ii crescuse, acoperindu-l ca o adevarata blana – l-au sagetat; el insa, murind, le-a multumit ca celor mai mari binefacatori. Sfintenia lui era atat de limpede incat indata dupa moartea lui a inceput cinstirea sfintelor lui moaste, care au fost mutate in biserica, incepand sa izvorasca mir tamaduitor si sa faca nenumarate minuni. Iata adevarata pocainta: adanca, pana la moarte, pocainta in stare sa faca minuni! Ce pilda pentru noi! O, daca s-ar intampla si acum ceva asemanator cu un necredincios venit sa vada cum slujim, sa asculte ce citim si despre ce propovaduim! O, daca s-ar atinge si de el puterea lui Dumnezeu si ar crede dintr-o data, asa cum a crezut acest talhar Varvar!
Dar pocainta noastra unde este? Ca doar lumina dumnezeiasca se revarsa ca un suvoi necontenit in inimile noastre si din filele Evangheliei, pe care o citim mereu, si in timpul slujbelor din biserica, unde mergem statornic. Luminati fiind de aceasta lumina, oare nu ne vom schimba, oare nu ne vom speria de pacatele noastre, cum a facut Sfantul Varvar si nu vom striga impreuna cu talharul cel intelept: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta?!
Deci, sa nu ii osandim pe sfinti cu nechibzuinta, asa cum fac necredinciosii si neortodocsii, ci sa ne plecam in fata maretiei pocaintei lor si a pildei lor harice. Totodata, sa nu pierdem nadejdea in negraita milostivire dumnezeiasca, de care Domnul ne poate invrednici pana in ultima clipa a vietii noastre, chiar si pentru un singur cuvant de pocainta venit din toata inima, chiar si pentru o rugaciune scurta, dar plina de credinta si nadejde, pentru miluire si pentru iertarea multimii pacatelor noastre. Amin.

Despre inchinarea Crucii
In Deuteronom, a cincea carte a marelui prooroc Moise, este scris: Blestemat este inaintea Domnului tot cel spanzurat pe lemn (Deut. 21, 23). Arhiereii, carturarii si fariseii, care L-au rastignit pe Domnul Iisus Hristos ca pe un facator de rele, stricator al legii lui Moise, au hotarat sa-L dea mortii celei mai rusinoase, ca sa infiereze pe veci numele Lui cu blestemul rastignirii.
O, pizma si rautate omeneasca! Au cutezat sa il numeasca raufacator, calcator al legii, pe Cel Care invia mortii, Care l-a inviat chiar si pe Lazar cel mort de patru zile, Care deschidea ochii orbilor, facea minuni nenumarate, poruncea valurilor marii si vanturilor! Insa Domnul Iisus Hristos spunea despre Sine ca n-a venit sa strice legea, ci s-o implineasca. Si atunci, pe cine sa credem? Pe cei a caror limba, aprinsa de flacara iadului, repeta asemenea cuvinte ingrozitoare, sau pe Domnul Iisus Hristos? Noi credem si marturisim ca pe Cruce a atarnat nu un raufacator, ci Jertfa Cea mai mare si Cea mai sfanta adusa lui Dumnezeu pentru pacatele intregii lumi. Noi stim ca Domnul S-a lasat de bunavoie batjocorit si chinuit.
Sa ne amintim ce i-a spus El apostolului Petru, care scosese sabia si taiase urechea slugii arhiereului: Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? (Mt. 26, 52-53). El, Caruia I se supuneau stihiile, ar fi putut sa-i nimiceasca pe toti vrajmasii Sai, dar nu a facut asta: a mers de bunavoie la chinurile cumplite, S-a dat pe Sine spre rastignire.
Nenumaratele soboare ale Puterilor ceresti asteptau doar un semn al Lui ca sa il apere de rusinoasa si groaznica moarte pe Cruce. El insa n-a dat semn, ci S-a suit pe Cruce de bunavoie. Si toate Puterile ceresti s-au plecat cu frica si cutremur in fata Crucii Lui, inaintea Celui Care S-a dat pe Sine, Si-a dat Sangele pentru mantuirea noastra de pacate, de stapanirea diavolului. O, ce pacat infricosator, neasemuit de cumplit, au facut arhiereii, carturarii si fariseii din vechime clevetindu-L pe Domnul si dandu-L unei morti de rusine! Insa au capatat ceea ce doreau atat de puternic, au atras blestemul asupra numelui si intregii Lui invataturi? Nu! Dimpotriva, au fost unealta voii lui Dumnezeu spre proslavirea de viata Facatoarei Cruci si a Mantuitorului lumii.
O multime de mucenici ai lui Hristos au fost rastigniti pe cruci, spanzurati pe lemn, dar n-au fost blestemati de Dumnezeu, ci stralucesc in ceruri ca niste stele – nu, nu sunt blestemati, ci binecuvantati de Dumnezeu. Pentru raufacatori, spanzurarea va ramane o rusine in vecii vecilor, dar patimirile mucenicilor pentru Domnul ii proslavesc pe acestia si intre oameni, si in ceruri.
Cumplita este ratacirea sectantilor, care dispretuiesc crucea, fiind plini de o ura impotriva ei cum merita numai uneltele mortii criminalilor: securea calaului, spanzuratoarea, ghilotina francezilor, scaunul electric american. Mi s-a povestit o intamplare infricosatoare ce a avut loc cu multi ani in urma in orasul Ialta. Niste baieti au gasit o cruciulita din sidef, au privit-o cu placere si au hotarat s-o dea unei batrane care trecea pe acolo si care li s-a parut femeie de treaba. Aceasta insa era baptista. Luand crucea – pe care, fireste, era si imaginea Mantuitorului – a aruncat-o pe pamant si a calcat-o in picioare cu inversunare, facand-o bucatele. Noi, crestinii ortodocsi, cinstim adanc crucea lui Hristos si toata viata o purtam pe piept. Nu poarta cruce evreii, musulmanii si toti necredinciosii, in rand cu acestia se pun sectantii, care nu inteleg ca crucea lui Hristos a devenit cel mai sfant odor dupa ce pe ea a fost intins Trupul Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si a curs Sangele Dumnezeu- Omului; nu inteleg ca tot ce a venit in atingere cu Trupul Dumnezeu-Omului primeste sfintire mare.
Ei nu cinstesc sarbatorile noastre ortodoxe, printre care si praznicul inaltarii Crucii Domnului, si n-au habar de minunea care s-a savarsit la Ierusalim in veacul al patrulea, cand imparateasa Elena, cea intocmai cu apostolii, a stricat templul pagan inaltat pe Golgota si a aflat sub el trei cruci la fel. Trebuia sa afle cumva care din ele era crucea lui Hristos. Dumnezeu insusi a dezlegat nedumerirea. Pe acolo duceau un mort la groapa. Patriarhul Macarie a poruncit sa fie oprita procesiunea si sa fie puse crucile gasite asupra celui mort. Cand au pus pe el cea de-a treia cruce – Crucea lui Hristos – mortul a inviat deodata si s-a sculat.
Deci, iubiti Crucea lui Hristos, iubiti-L pe Hristos, Cel rastignit pe ea! Cu cat va veti gandi mai des, mai mult si mai adanc la Crucea lui Hristos, la patimirile Lui, cu atat vi se va face mai curata, mai buna inima, si gandurile acestea vor izgoni din ea tot lucrul negru si spurcat, care impiedica Duhul lui Dumnezeu sa-Si faca locas acolo.
Este oare vreun lucru mai folositor pentru noi decat aducerea-aminte statornica de Crucea lui Hristos? Este oare vreun imbold mai puternic spre a uri rautatea vietii, spre a iubi binele, spre a iubi iubirea? Nu, si nu poate fi. Tocmai de aceea mii de oameni, care au devenit mai apoi cuviosi, citind sau auzind despre patimirile lui Hristos pe Cruce, s-au cutremurat, au uitat de toate cele din lume, le-au parasit pe toate si nu i-a mai interesat nimic. Pentru ei, ca si pentru apostolul Pavel, intreaga lume a fost rastignita, si ei insisi s-au rastignit impreuna cu Hristos.
Ei si-au inchinat intreaga viata cugetarii adanci la patimirile lui Hristos, au contemplat intreaga viata Crucea lui Hristos, si lacrimi arzatoare curgeau siroaie din ochii lor curati, tragand brazde aprinse pe obraji.
Noi suntem departe de ei, dar este foarte bine ca in aceste zile sfinte mergeti la biserica si ascultati cu inima infranta despre patimirile lui Hristos, fiindca aceasta va va fi balsam pentru suflet, doctorie de patimi, de relele care se cuibaresc in inima; constiinta va va mustra cand i se vor aminti patimirile lui Hristos. Priviti mai des la Crucea lui Hristos si varsati macar o lacrima pentru Cel rastignit pe ea pentru patimile noastre ticaloase, pentru pacatele noastre fara numar!
Veniti deci, toti robii credinciosi ai Domnului Iisus, sa ne inchinam si sa cadem cu dragoste la Crucea Lui, prin care El ne-a mantuit de stapanirea diavolului. Amin.

(Sfantul Luca al Crimeei – La porțile Postului Mare)