Cugetare in Sfanta si Marea Miercuri: Schimbarea cea buna adusa de pocainta si caderea pricinuita de iubirea banilor (apostazia prin ecumenism)

Ultima Liturghie de pocainta din Miercurea cea Mare este o incheiere si pecetluire a intregii lucrari de pocainta a postului, aratandu-ne ce minuni poate savarsi ea cand se lucreaza si cata paguba aduce cand lipseste.

Cumpana celor doua praznuiri ale zilei: pacatoasa – uce­nicul Iuda, este rasturnata de pocainta. Pacatoasa se afla in sta­rea cea mai de jos a caderii: desfranarea, iar Iuda, in starea cea mai de cinste: ucenic al Stapanului. Pe aceea, pocainta o ridica si o face mironosita; pe acesta, lipsa ei, il coboara la cea mai de jos cadere, il face tradator si-l duce la spanzuratoare. Aceasta rasturnare ne umple de teama si ingrijorare pentru mantuirea noastra, dar totodata si de mare incredere si nadejde, pentru puterea cea mare a pocaintei, ce ne sta la indemana.

Dar sa ne oprim mai staruitor asupra acestora.

Fariseii si carturarii, indeosebi, si poporul evreu in general, aveau credinta ca ei, ca popor ales si chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinati din oficiu sa fie mostenitori ai imparatiei cerurilor.

Mantuitorul, in repetate randuri, le-a aratat ca aceasta cre­dinta este gresita. Pilda Vamesului si a Fariseului arata tocmai aceasta: un pacatos si un drept, prin pozitia si prin faptele lor, isi schimba intre ei locurile, prin pozitia lor sufleteasca.

Vierii necredinciosi, desi la inceput se bucura de increderea Stapanului viei, vor auzi hotararea: „Se va lua imparatia de la voi si seva da neamului care va face roadele ei” (Matei 21,43).

Ucenicul si pacatoasa, pomeniti in Miercurea Sfanta, arata si mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaste mai bine ca oricine pe Domnul sau: traise ani de zile impreuna, vazuse atatea minuni, auzise atatea invataturi minunate si cu toate acestea, pentru ca, s-a lasat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire vesnica.

Dimpotriva, desfranata cea instrainata de Dumnezeu adu­cand cu mare cainta lacrimi si mir de mult pret, devine miro­nosita si pregateste spre ingropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti in toata lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).

Slujba Utreniei ne pune mereu fata in fata cele doua stari: ale ucenicului si a pacatoasei; schimbarea cea buna adusa de pocainta si caderea pricinuita de iubirea banilor.

„Desfranata a venit la Tine, varsand mir cu lacrimi pe pi­cioarele Tale si s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al rautatilor; iar ucenicul cel nemultumitor, vanzandu-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul” (sedealna); sau:

„Cand aducea pacatoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei faradelege; aceea a cunoscut pe Stapanul”, „iar acesta s-a despartit de Stapanul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a facut rob vrajmasului; rea este lenevirea, mare este pocainta..”.

Iar Casiana Monahia, in vestita Slava a stihoavnei, ne arata aievea zbuciumul sufletesc si tanguirea pacatoasei la picioarele Domnului:

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=zxOyu7Hde2Y]

„Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se, a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand; Vai mie, ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa ple­caciune; ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Cine va cerceta multimea pa­catelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu, sa nu ma treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemasurata mila”.

Invatatura vesnica ce rezulta din intamplarile acestei zile nu trebuie nici o clipa uitata. Ceea ce s-a intamplat cu Israelul de alta data, cu carturarii si preotii sai, se poate intampla si cu Israe­lul cel nou, cu crestinii si cu slujitorii sai: preotii si monahii. Nu starea de a fi popor ales, crestin, preot etc., este mantuitoare, ci raspunsul la aceasta chemare, faptele corespunzatoare chemarii, starea launtrica, cainta, smerenia. De aceea, Sf. Parinti zic adesea: „Mai bine un pacatos smerit decat un drept mandru”.

La sfarsitul postului, pomenirea pacatoasei si a vanzarii lui Iuda are un talc indoit.

Ne apropiem de Sfintele Pasti, dupa o indelungata vreme de pregatire cu multe osteneli. Sa nu fim fara de grija; o nea­tentie ne poate pierde toata agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.

Tot asa, cel impovarat cu multe si instrainat de Dumnezeu, are si el pricina de nadejde: o pocainta sincera, din adancul inimii si cu lepadare de pacate, il poate invrednici de iertare, ca pe pacatoasa, ceea ce cazuse in pacate multe.

Cu frica si cu nadejde deci, se lucreaza mantuirea. Cu frica, pentru nestatornicia si subrezenia firii omenesti, cu nadejde in puterea pocaintei ce ne sta la indemana si in nemarginita milos­tivire a lui Dumnezeu, inaintea carora nici un pacat nu rezista. Si Iuda putea fi iertat de se caia. Ne-o adevereste pacatoasa cea de multi ani, care varsand mir cu lacrimi „s-a izbavit de pute­rea rautatilor” si ne-o va arata de asemenea si celalalt ucenic, Petru, caruia, dupa intreita lepadare, lacrimile cele amare ii vor aduce iertare ca si pacatoasei.

Miercurea cea Mare este intunecata de targul lui Iuda si de hotararea carturarilor si fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din aceasta zi:

„Astazi s-a adunat soborul cel viclean si a gandit asupra Ta cele desarte; astazi Iuda, pentru tocmeala ce a facut, si-a arvunit spanzurare; iar Caiafa si nevrand a marturisit ca unul pentru toti a luat patima cea de buna voie, Izbavitorul nostru, Hristoase Dumnezeule, Slava Tie”.

Despre faradelegea savarsita de Iuda, vorbeste si utrenia zilei de marti, aratand intelegerea dintre ucenicul necredincios si multimea fariseilor si carturarilor: „Ce voiti sa-mi dati mie si eu voi da pe El in mainile voastre?”. Aceeasi tradare a lui Iuda este reluata si la utrenia de miercuri: „Ce vreti sa-mi dati, si eu il voi da pe El voua, ca sa-l rastigniti?”

Desi tradarea lui Mesia fusese prezisa in Vechiul testament si desi Domnul cunostea mai de mult pe tradator, Iuda nu este deci un predestinat, cum il prezinta anumiti teologi protestanti, care manifesta fata de el o oarecare compatimire si care incearca sa sustina ca el a indeplinit un rol necesar in actul mantuirii. Tradarea lui Iuda este deosebit de grava, avand la baza pierderea credintei in Dumnezeu: „ucenicul cel nemultumitor, sufland impotriva harului Tau, l-a lepadat pe el si s-a amestecat cu noroiul”

Izvorul tradarii nu sta numai in pierderea credintei ci si in iubirea de arginti, aceasta cumplita desfigurare a caracterului omenesc. Iuda a vandut pentru agonisire de castig urat, pe Cel fara de pret si pentru aceasta a dobandit osanda cea vesnica: „(Iuda)…vanzandu-Te pentru dragostea banilor…”, „poftind iubirea de argint, a gandit cu viclesug sa Te vanda, Doamne…”.

Iubirea de arginti l-a facut pe Iuda si vanzator si jefuitor de cele sfinte: „Iuda, lepadandu-se de prietenia lui Hristos pentru aur, mergand a zis mai marilor celor fara de lege: Ce-mi veti da mie si eu voi da voua precum voiti pe Hristos?”

Tradarea, ca si apostazia, este ca atare expresia celei mai infioratoare decadente morale si religioase. Iuda isi vinde fara necesitate Invatatorul si primeste in schimb treizeci de arginti. Iubirea de arginti a fost orbitoare, primind punga in schimbul Invatatorului sau.

Cand ofera lui Iuda aceasta suma, Sinedriul crede ca respecta porunca lui Moise, care stabilise ca cel ce va ucide fara voie un sclav apartinand unui iudeu, sa-si rascumpere greseala achitand  stapanului pagubit prin fapta sa, treizeci de arginti (Exod XXI, 32). Fara sa-si dea seama, sinedriul implineste insa profetia lui Zaharia, care anuntase ca Hristos va fi vandut pentru aceasta suma derizorie (XI, 12-13).

Iuda va cauta de acum prilejul cel mai potrivit pentru arestarea Mantuitorului, caci se temea de multime si voia sa-L piarda cand era singur.

Pentru fapta atat de josnica a ucenicului si a poporului iu­deu, care s-a lepadat de Mesia Cel atat de mult asteptat, Bise­rica se va indolia in toate miercurile din curgerea anului cu post si cu intristare. Caci pacatul vanzarii si lepadarii de Stapanul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continua peste veacuri si apasa cu aceeasi greutate si asupra crestinilor. Fiindca si acestia, ca si poporul evreiesc, dupa ce s-au invrednicit de daru­rile cele mari ale Stapanului: rascumpararea, infierea, cinstea de ucenic, targuiesc pe Domnul pe bani si pe un pret de nimic, adica pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Izbaveste Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

sursa: Protosinghel Petroniu Tanase, Usile Pocaintei, Ed.MMB, 1994, p.105-109

In aceasta zi se incheie citirea „stalpilor” Evangheliilor la slujba ceasurilor (III, VI si IX). Tot acum inceteaza a se mai citi Miezonoptica pana la Duminica Tomii. Nu se mai fac metanii in biserica dupa Liturghia Darurilor din aceasta zi.

Dupa o traditie veche, in aceasta miercuri, in unele biserici se savarseste Taina Sf. Maslu de obste, in amintirea ungerii Mantuitorului de catre femeia cea pacatoasa, despre care aminteste Evanghelia si cantarile slujbei din aceasta zi.