Cuvant de Sfintele Pasti al Parintelui Gheorghe Calciu: In noaptea aceasta, moartea si-a pierdut puterea si viata a invins

La Invierea Domnului [1]

… Si au zis aceia catre ele: „De ce cautati pe Cel viu intre cei morti? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceti-va aminte cum v-a vorbit fiind inca in Galileea, zicand ca Fiul Omului trebuie sa fie dat in mainile oamenilor pacatosi si sa fie rastignit, iar a treia zi sa invieze” (Lc. 24: 5-7). In noaptea aceasta, iubiti credinciosi, toate legile firesti au fost biruite. In noaptea aceasta, moartea si-a pierdut puterea si viata a invins. In noaptea aceasta, Iisus S-a sculat din mormant si niciun om nu mai este in groapa. Hristos a inviat!

„Unde-ti este, moarte, boldul, unde-ti este, iadule, biruinta?” Abia ni s-au sters lacrimile pe care, impreuna cu Maica Sfanta, leam varsat in saptamana patimirii Fiului ei si, iata, sulita bucuriei ne strapunge inima, inviind Hristos. Am fost coplesiti de durere si de sentimentul culpabilitatii, traind zi de zi si ceas de ceas suferintele Mantuitorului.

Saptamana aceasta a fost timpul marilor revelatii. Inainte de patimile Sale, Iisus ne-a descoperit tainele eshatologice: sfarsitul lumii, invierea mortilor, judecata finala, rasplata si pedeapsa eterna. Saptamana care a trecut, am fost martorii adancimilor celor mai intunecate ale josniciei umane, participanti la injustitie, la tradare si ucidere. Am fost insa participanti si la cele mai inalte acte divine: la rugaciunea, sacrificiul, lacrimile si durerea Domnului.

Poate am extins aceasta saptamana a Patimilor in viata noastra, si in sens bun, si in sens rau. Poate am tradat, poate am jurat stramb, sau de slabiciunea fratelui nostru am ras, poate ne-am spalat pe maini ca Pilat, sau am batjocorit in vreun fel pe Cel care Se rastignea pe cruce pentru noi si I-am scris deasupra capului: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu, care S-a rastignit pentru pacatele noastre”. Dar, asemeni lui Simon din Cirene, siliti de cainta, cu fiecare mortificare, cu fiecare durere si renuntare, am luat pe umerii nostri crucea lui Iisus.

A fost saptamana marilor probe, pe care leam trecut sau le-am cazut, caci fiinta noastra cea mai adanca a fost chemata la suprafata si a statut la judecata. Ni s-a pus in fata focul si apa, moartea si viata. Si am ales. Daca suntem aici, in Biserica, daca am raspuns cu glas de bucurie: „Adevarat a inviat!”, daca am venit sa luam lumina de la preot, este pentru ca am ales viata si pentru ca am inteles ca aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul ca sa ne luminam si sa ne veselim intr-insa.

A inviat Hristos si moartea a fost biruita!

A inviat Hristos si intunericul a fost alungat de lumina!

A inviat Hristos si intristarea noastra S-a prefacut in bucurie!

„Dumnezeu este mort!” a proclamat Nietzsche.

„Dumnezeu a murit!” au strigat marxistii.

„Dumnezeu este mort!” striga puternicii zilei simtind ca nu mai sunt atat de puternici.

Noi insa le strigam tuturor cu o convingere pe care nimic nu ne-o mai poate zdruncina: Dumnezeu a inviat, Dumnezeu este pururea viu, veseliti-va, noroade!

„Ieri ne-am rastignit impreuna cu Tine, Hristoase, azi am iesit impreuna cu Tine din moarte, inviind Tu”.

Nu numai cei cu merite sunt astazi chemati la ospatul domnesc. Cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur ne invata ca toti sunt poftiti: si cei care au postit, si cei care nu au postit; si cei care au lucrat din ceasul al doisprezecelea, ca si cei care au lucrat din ceasul intai. Masa este gatita pentru fiecare, vitelul a fost injunghiat. Veseliti-va! Astazi toata boala a fost vindecata, caci Cel care S-a nascut din Fecioara, fara sa strice cheile fecioriei, iese din mormant, fara a strica pecetile puse de iudei.

Cat de mare este aceasta taina si cata consolare aduce ea inimii noastre insetate de mister. O inteligenta umana faustica se straduieste sa despoaie lumea de mister, s-o faca liniara si schematica, s-o reduca la un sistem de ecuatii. Si, iata, in aceasta noapte, ecuatia umana a mortii S-a spulberat. Nu moartea stapaneste lumea, ci viata. Existenta nu inseamna o auto-devorare continua a vietii. Astazi moartea a fost infranta, pentru ca Hristos a inviat. Astazi, cand lumea este dominata tot mai mult de tendinte totalitare – si nu ma refer numai la totalitarismul politic, ci si la cel de idei, este foarte greu pentru om sa-si gaseasca propria identitate, daca nu este ancorat profund in credinta. Analiza este diabolica: ea dezbina; sinteza este divina: ea unifica.

In fata acestor atacuri distrugatoare impotriva persoanei umane, prin violenta, desfrau, manipularea constiintelor, negarea metafizicului, reducerea la materie si la instinct a individului, noi opunem credinta noastra nestramutata ca Hristos a inviat. Simplitatea credintei noastre spulbera esafodajul logic al rationalistilor, cladit pe vidul negatiei si cutremura temeliile pamantului; dracii se ascund si ingerii umplu cerul cu prezenta lor coplesitoare. Hristos a inviat!

Cine ne poate inabusi acest strigat de victorie si de bucurie? Cine ne poate opri sa propovaduim acest adevar absurd pentru intelepciunea lumii acesteia, pe care Dumnezeu a facut-o nebunie pentru cei ce pier, dar pentru noi, care suntem mantuiti, ea este puterea lui Dumnezeu?

„Caci daca Hristos nu a inviat, zadarnica ar fi atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra. Ba inca ne dovedim niste martori mincinosi, pentru ca propovaduim ca Dumnezeu L-a inviat pe Hristos, pe care nu L-a inviat. Dar iata ca Hristos a inviat, fiind parga invierii noastre” (1 Cor. 15:14-15).

De doua mii de ani se rosteste acest adevar in urechile tot mai surde ale omenirii inrobite de carne, de logica si de tehnicitate. Sfasiati intre credinta si scepticism, intre robia carnii si stradania sufletului de a se elibera, tentati brutal sau subtil de lumea aceasta, in noaptea Invierii, ochii nostri spirituali s-au deschis si au vazut: Un inger al Domnului s-a pogorat ca un fulger din cer si a ridicat lespedea grea a deznadejdii de pe inima noastra. Atunci a izbucnit in noi lumina si am vazut pe Hristos inviat. Ne-am facut urmatori apostolilor si ne-am suit in muntele Galileei unde, prin credinta, L-am vazut pe Hristos graind.

Toti suntem nascuti inainte de vreme, lepadati pentru pacatele noastre, dar, in aceasta noapte, invierea lui Hristos ne mantuie pe toti. Astazi, sfasierea sufletului nostru intre cei doi poli, al credintei si al scepticismului, este anulata, si integritatea spiritului nostru este restaurata in Iisus. Astazi, sa ne imbratisam unii pe altii si sa spunem „Fratilor” si celor ce ne urasc pe noi.

Care filosofie omeneasca, ce morala propagata de intelepciunea unui om au fost garantate prin invierea propovaduitorului lor? Filosofii au trait si au murit. Fisurile propriilor lor sisteme le-au subminat ireversibil in timp. Reformatorii sociali au trecut ca meteorii, lasand in urma doar amintirea lor, mai tragica sau mai putin tragica; moralistii au iesit din actualitate, inca in viata fiind.

Iisus ramane in veac, pentru ca este Dumnezeu si noi asa Il marturisim. Gandirea lui merge la esenta ultima a lucrurilor si El ne descopera tainele dumnezeirii pe care niciun om nu le poate cunoaste. El intemeiaza existenta noastra pe credinta, pe nadejde si pe dragoste. El ne-a facut cunoscut, fara dubiu, ca finalitatea vietii nu este moartea, ci invierea. Ne-a dovedit-o, nu numai prin cuvant, ci si prin propria Lui inviere. La aceasta inviere a vietii suntem toti chemati.

Astazi, Iisus intra prin usile incuiate la Apostoli si ei nu-L recunosc. Dar astazi, ei primesc marea misiune de a deveni vestitorii Domnului, marturisitorii invierii Lui inaintea intregii lumi, suferind toate bataile in numele acestui adevar: „Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua; si iata, Eu sunt cu voi, in toate zilele, pana la sfarsitul veacului, Amin”(Mt. 28: 19-20).

Minunate si tulburatoare cuvinte: Pana la sfarsitul veacului. Asa sa fie. Zadarnic ne zavoram sufletele si incuiem usa inimii. El intra prin usile incuiate si glasul Lui rasuna dulce in noi: „Pace voua!” Daca nici astazi nu ne udam inima cu lacrimile bucuriei, ni se va usca sufletul asa cum S-a uscat mana lui Rabi Tarfon.

O legenda veche crestina spune ca cel mai mare vrajmas al lui Iisus nu a fost Ana, nici Caiafa, ci Rabi Tarfon, cel mai invatat dintre rabini, creierul care a organizat din umbra procesul si moartea Domnului. In noaptea Invierii, Iisus a intrat in odaia lui Tarfon. L-a gasit aplecat peste papirusul ingalbenit al Torei si al Talmudului. Iisus i-a spus: „Rabi, noaptea aceasta va fi, peste veacuri, noaptea bucuriei intregii omeniri. Ridica-te, Rabi! Umbra celor vechi a trecut. A venit vremea bucuriei!”

Rabi Tarfon s-a ridicat incet. Era un invatat care cunostea multe. Era obisnuit cu duhurile, si bune, si rele. S-a apropiat de Iisus privindu-L cu o ura concentrata ca un pumnal. Cand a ajuns aproape de El a ridicat mana sa-L loveasca peste obraz. SI S-A USCAT MANA LUI RABI TARFON!

Sensul spiritual al acestei legende este ca, ori de cate ori ridicam mana sa-L lovim pe Iisus prin faptele noastre rele, sufletul nostru se usuca. Ni se usuca radacina sfanta, ne taiem calea spre inviere si-L crucificam o data mai mult pe Domnul.

Popoarele asteapta o inviere, o ridicare din mormant, o resacralizare a lumii, prin patrunderea in suflete a credintei nestramutate in Invierea lui Hristos. Din adancurile oprimarii, din catacombele sperantei, de pe crucile pe care sunt batute in cuie, natiunile isi inalta fruntile incoronate cu spini. Se cutremura adancul pamantului vestind venirea ingerului care va ridica piatra de pe mormantul Domnului, dupa ce acesta va fi iesit, fara a strica pecetile.

Popoarele care stau in intuneric vor vedea lumina mare. Hristos a inviat!