Marele poet national, Radu Gyr, la 36 de ani de la mutarea la Domnul. O viata jertfita pentru credinta si neam

Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Stefan (Coco) Dumitrescu, s-a nascut la 2 martie 1905 la Campulung-Muscel. Tatal sau se nascuse la Brasov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucuresti. Stefan Demetrescu a inceput sa joace teatru de timpuriu. La varsta de 16 ani intra in trupa unui vestit actor. Pleaca la Paris cu o bursa, unde studiaza arta dramatica. Inapoiat in tara (1898) este angajat la Teatrul National din Bucuresti. In legatura cu venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs in anul 1908 sau 1910.

Mama sa se numea Eugenia Gherghel si isi avea originea dupa tata in Botosani. Bunica ei dupa tata, Mina Von Gelch, era de origine germana. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a capatat de la parinti o frumoasa cultura clasica germana, dar si o solida cultura si educatie muzicala, mama fiind pianista. La absolvirea claselor primare tanarul Radu vorbea binisor aceasta limba. Un alt personaj miraculos in viata tanarului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de intalniri culturale. (amanunte la George Popescu, in Permanente, aug. 2005)

Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic In munti, publicat in revista Liceului Carol I din Craiova, al carui elev a fost. Devine student la Litere si Filosofie in Bucuresti, debuteaza editorial in 1924 cu volumul Linisti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 si 1939) al Societatii Scriitorilor Romani, Institutului pentru Literatura si al Academiei Romane. Doctor in litere, a fost conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. A colaborat la revistele Universul literar, Gandirea, Gand Romanesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana s.a., precum si la ziarele: Cuvantul, Buna Vestire, Cuvantul Studentesc unde a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Membru de seama al Miscarii Legionare, comandant legionar si sef al regiunii Oltenia. Cunoscandu-l pe Corneliu Codreanu, de care a ramas fascinat, Gyr i-a inteles sporul nou pe care-l aducea in viata politica romaneasca, punand problema transformarii interioare a omului, a prefacerii sufletesti – lucrul cel mai greu de realizat – si incercand in mijlocul societatii romanesti ajunsa intr-o stare avansata de descompunere morala, sa aseze la loc de cinste virtutea si credinta. El a compus nemuritorul cantec „Sfanta tinerete legionara, / Cu piept calit de fier si sufletul de crin, / Iures ne-nfranat de primavara, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”. De asemenea, este autorul versurilor cantecelor Imnul Mota-Marin (scris dupa moartea celor doi in Spania), Imnul Muncitorilor etc.

In 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost numit director general al teatrelor. In aceasta calitate ia initiativa infiintarii Teatrului Evreiesc (dovada ca legionarii n-au fost antisemiti!). Va suferi insa ani lungi si grei de inchisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagarele Tismana si Miercurea Ciuc), Antonescu (lagarul Targu Jiu) si sub comunisti. Dupa „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea sa emigreze, dar a optat pentru ramanerea in tara, suportand astfel un proces impreuna cu alti 86 de intelectuali, condamnat la 12 ani inchisoare corectionala pentru delictul de incitare „la rebeliune”.

Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, este trimis spre „reabilitare” in batalioanele de la Sarata, ce luptau in prima linie a frontului, de fapt batalioane de exterminare a legionarilor. In acelasi timp, printr-un ordin expres, Antonescu o elibereaza din inchisoare pe evreica Ana Pauker, o bolsevica ce a cerut guvernului ca 600.000 de romani detinuti sa fie trimisi in Siberia. Grav ranit in luptele de la Vigoda-Vinogradar, se intoarce acasa printre putinii supravietuitori.

A fost insotit acasa de un soldat ca escorta, caruia regimul criminal Antonescu i-a dat ordin sa prinda ocazia ca vrea sa „fuga” si sa-l impuste pe la spate. Tanarul soldat insa, nu s-a pretat la o asemenea marsavie. Desi la 23 august 1944 era in convalescenta, autoritatile nu-l cruta: arestat si judecat in al doilea mare proces al „criminalilor de razboi” – lotul ziaristilor si al scriitorilor – primeste o noua condamnare, in 1945: 12 ani munca silnica.

Este eliberat in 1956 la interventia catre Gheorghiu Dej a presedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat in exil. Dupa doi ani, prin februarie 1958 este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane! (titlul initial: Manifest), considerata de regim un veritabil mijloc de instigare la lupta a maselor impotriva regimului bolsevic. In acelasi lot mai erau condamnati la moarte viteazul Puiu Atanasiu, profesorul Grigore Zamfiroiu – viitorul preot –, Ibraileanu si Lucuta. Pedeapsa li se comuta la 25 ani munca silnica, dar ei nu afla aceasta decat dupa 11 luni, perioada de exterminare psihica. Poetul va executa 16 ani de detentie comunista pana la amnistia din 1964. I se aplica un regim de exterminare lenta plina de sadism in inchisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slabit ingrozitor iar pielea-i atarna pe oase solzoasa si tare ca o piele de sarpe. Toti credeau ca nu va mai supravietui. El a crezut insa si a biruit moartea.

A lasat o opera poetica de valoare unica, inestimabila. El scrie despre foamea continua, frigul cumplit, moartea ca prezenta zilnica, se cearta cu Dumnezeu, cere razbunare, ca in final sa ajunga la o liniste sufleteasca si la o credinta adanca intelegand soarta ce i-a fost rezervata si jertfa uriasa. „Crezul” sau devine crezul unei intregi generatii aruncate de comunisti in „toiul beznelor adanci”. El este poetul patimirii romanesti, al tuturor celor inrobiti pentru dreptate si adevar.

Poezia lui Radu Gyr poarta stigmatele unor cumplite suferinte, dar este inundata si de lumina lina a harului. E o marturie ca sufletul poate iesi biruitor asupra unui trup de carne vie, rastignit pe crucea nevointelor. „Prin lacrimi punem pod genunii, / din lacrimi inviem mereu, / si impletind din lacrimi funii / ne priponim de Dumnezeu”. (Lacrimi). Suferinta este calea care duce la mantuire, la dobandirea harului. Insusi Hristos Se coboara in celula rece si mucegaita, cum scrie poetul in mirabila creatie Iisus in celula.

Sa scrii poezii in temnita nu era un lucru usor. Simpla detinere a unui creion sau a unei bucati de hartie atragea batai cumplite si izolare la Neagra (celula neincalzita de 1/3m din beton, cu apa pe jos, fara pat si scaun). Detinutii foloseau bucati de sapun sau de sticla pe care se sufla praful destinat deratizarii pe care se scrijelea cu o aschie. Alta metoda de „a scrie” era innodarea atei, poezii intregi fiind „insirate” pe ate smulse din zeghe sau din paturi. Talpa de bocanc, captuseala hainelor, obloanele sau peretii celulelor au servit ca suport pentru scris. Cati detinuti n-au fost salvati de la moarte, din deznadejde si de la iad, ascultand poeziile sale! Auzind poeziile din gura unora cu memorie buna si transmise din gura in gura, scrise sau prin morse, ele au facut adevarate minuni. Din cei 3-4.000.000 de detinuti de la noi, peste 800.000 si-au lasat oasele acolo. Poezia sa, ca si a celorlalti, a fost un balsam pentru toata aceasta masa, cu speranta ca „ne vom intoarce intr-o zi”, cum suna un vers al sau. Versurile, ca si credinta in Dumnezeu i-au tinut treji, le-au dat puterea sa reziste tuturor persecutiilor.

Apoteoza creatiei poetice a lui Gyr o constituie baladele. Frumusetea versurilor intrece orice inchipuire, iar ideea centrala a lor este nobletea si spiritul de jertfa. Sunt cateva idei forta: muzicalitatea, claritatea si spiritul de jertfa. Cine a stat cu el in celula, in special in Zarca Aiudului, a ramas cu impresia ca poetul a suferit ca un zeu inlantuit. Nici un scancet, nici un oftat, desi statea mereu pe scandura rece.

Trupul ii era o mana de oase tinuta de un kilogram de piele roasa pe care comandantul Gh. Craciun il revigora putin cand simtea ca moare, ca apoi sa revina la regimul dinainte. Obligat sa-si renege trecutul, da o declaratie – vestita in epoca – prin care spune ca ingroapa ce a fost. Aceasta i-a fost smulsa la limita dintre viata si moarte, apoi mai mult muribund, eliberat putin mai devreme ca ceilalti detinuti. Insa crezul sau a ramas acelasi, detinutii n-au putut fi dezarmati prin acele cuvinte caci stiau prea bine conditiile „umane” in care le-a spus.

Nici dupa eliberare nu va cunoaste linistea. Securitatea il urmareste pas cu pas. In 1968 e amenintat cu inchisoarea daca nu accepta sa dea note informative, dar Gyr refuza categoric. Mai mult, pentru a incerca sa-l compromita, securitatea il obliga sa colaboreze la o gazeta comunista, Glasul Patriei. In realitate, articolele erau scrise de securitate si poetul obligat sa le semneze. A trecut in vesnicie dupa o viata de chin, in anul 1975 (28 sau 29 aprilie). Inmormantat in Vinerea Mare, pe 2 mai.

Opere reprezentative: Linisti de schituri (poeme), 1924; Plange Stramba-Lemne (poezii), Craiova, 1927; Cerbul de lumina (poezii), Bucuresti, 1928; Stele pentru leagan (poezii), Ramnicu Valcea, 1936; Studentimea si idealul spiritual (studiu); Cununi uscate (versuri), 1938; Corabia cu tufanici, Bucuresti, 1939; Poezii de razboi, Bucuresti, 1942; Balade, Bucuresti, 1943. Postume: Poezii din inchisori, 1982, Canada,; Sangele temnitei – Balade, 1993, Timisoara.

Dupa 1989 opera sa a fost introdusa in manualele scolare. Sensibilitatea si frumusetea poeziei sale a fost pusa si mai mult in evidenta pe muzica vestitului rapsod Tudor Gheorghe, al carui tata – Ilie Tudor – a fost camarad de suferinta al poetului la Aiud. Prin concertul Cu Iisus in celula – poezia in inchisori 1941-1964 Tudor Gheorghe aduce in constiinta generatiei de azi una din cele mai cumplite suferinte ale omenirii intregi.

Radu Gyr ne-a lasat un indemn de lupta, poate cel mai potrivit din cate s-au scris, intitulat chiar asa:

Indemn la lupta

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Atunci cand inima ta canta,
ce-nseamna-n lupta-un brat infrant,
ce-ti pasa-n colb de-o spada franta,
cand te ridici c-un steag mai sfant?

Infrant nu esti atunci cand sangeri
si nici cand ochii-n lacrimi ti-s,
cele mai crancene infrangeri
sunt renuntarile la vis.

De sarbatorile sfinte ale Nasterii Domnului detinutii colindau printre altele, creatii ale poetului. Cu cata emotie isi aminteste de acele timpuri mai tanarul coleg de suferinta Atanasie Berzescu, de formatie teolog, cand poetul colinda alaturi de ceilalti propriile-i colinde.

„In aceste momente de inaltare spirituala si de traire adanca a fiintei noastre, de undeva, dintr-o celula, Radu Gyr sigur colinda si el cu noi. La fel, infipt cu mainile in zabrele, traia din farmecul colindului. Era creatia lui. El ne spunea ca nu mai este al lui, ci al neamului nostru romanesc. A cunoscut in aceste clipe cele mai coplesitoare sentimente de multumire si de omagiu adus celui mai mare poet care a cantat durerile celor din inchisoare. Este poetul patimirii noastre, a neamului romanesc. Nu cred ca a fost vreun scriitor care sa cunoasca o mai mare satisfactie si multumire sufleteasca si un adanc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea sa stau cu el mult timp. Simt si azi cum, strangandu-ma la pieptul lui, cu caldura sufleteasca de parinte, ma coplesea, ma fascina. El era patriarhul nostru si comandantul nostru, al Aiudului intreg. Din gura lui am cules laude si indemn la rezistenta. Il pastrez in minte si-n suflet pana la moarte.” (A. Berzescu, „Lacrimi si sange”, Ed. Marineasa, Timisoara, 1999)

„Din cauza creatiei lui poetice legionare a suferit mult sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutati oameni din Romania. Si putea si el sa se retraga comod din lupta si sa pactizeze cu inamicul, cautandu-si refugiul in cine stie ce legatie din strainatate. Niciodata n-a cautat nici cel putin sa se salveze peste hotare. Il lega familia, il lega pamantul tarii, il lega destinul lui tragic. Era un om de rara puritate sufleteasca si de o rara modestie. Era urmarit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare intre cele doua razboaie – si de a-si fi pus talentul in slujba idealului national. Ultima sa poezie, Piramida, scrisa doar cu cateva zile inainte ca moartea sa-i smulga pana din mana – la 29 aprilie 1975 – si arcuita in viziune ii confirma convingerea.” (Constantin Em. Bucescu, Permanente, mai 2005)

„Este adevarat ca la Aiud s-a aplicat, de regula, regimul de iad. Numai din aceasta realitate s-au putut naste versurile lui Radu Gyr: „Satan de-ar socoate ca vechiul sau vad / Ar fi sa se cheme altfel decat iad, / Ar zice, desigur, cu zambetu-i crud: / Aici e Aiudul, aici e Aiud!”.

Lanturile apar mereu in poeziile din inchisoare. In viziunea lui Radu Gyr, cand apare Iisus pentru o clipa, in celula condamnatului, are la glezne semne de rani si rugina, „parca purtase lanturi candva”. De fapt, Iisus este in capul legiunilor nesfarsite de patimitori in lanturi si in temnite, pentru adevar si dreptate. El a fost primul detinut politic crestin. In alta poezie apare imaginea unui convoi de detinuti ce trec pe strada in zornait de lanturi.” (Pr. Liviu Branzas, „Raza din catacomba”, cap. 7)

„Acesta-i cel mai mare baladist al nostru. S-a publicat nu de mult un volum de balade de Radu Gyr. Era un om pur. Acesta trebuie sanctificat la un moment dat. El era in puscarie inca din 1940, dupa revenirea legionara. Nu este un condamnat al comunistilor. El a fost condamnat de regimul lui Antonescu. Un om curat la suflet ca o fata mare, desi era casatorit. Avea o sotie buna si cuminte de la Piatra Neamt, care l-a asteptat 22 de ani. El a facut fara pauza 22 de ani la Aiud si poate pe la inchisoarea militara si Jilava un an… Era un crestin desavarsit. A intrat in puscarie cu fruntea sus si a iesit din puscarie cu fruntea sus. Moral.” (Pr. Dimitrie Bejan, „Bucuriile suferintei I”)

„A sosit apoi Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militara si Crucea de Fier. Acum era adus langa ceilalti. Era conferentiar universitar de franceza si romana la Bucuresti. Blond, originar din Craiova, cu tata artist, mama din Ardeal, firav, cu o afectiune la intestine, foarte cult, tacut si discret, atent cu toata lumea. In toti anii mei de inchisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dansul. Era un punct de atractie. Senin si bland, abordabil de oricine, imprastia in jur un aer de sanatate morala, de incredere si barbatie. Venea de la spitalul din Brasov. Intors de pe front, scrisese niste poezii de razboi foarte apreciate. Era inca in plina vigoare creatoare si aparea mereu cu ceva nou. Creatia lui variata a fost ca o hrana pentru toti, ca o cuminecatura la praznicele mari.” (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din intuneric”, 2000)

„Omul Gyr era o faptura firava, delicata. Un visator care se emotiona in fata unei frunze cazute, al unui firicel de iarba ivit cine stie cum intre doua lespezi de piatra… Radu Gyr n-a fost un luptator pe baricade; arma lui in fata careia nu se poate rezista, a fost poezia, teribila arma care deschide ceruri pentru obiditi, iar pentru dusmani foc mistuitor… Sufletul lui era un vulcan in eruptie. Versurile lui, balsam pe rani sangerande si sageti neiertatoare pentru dusmanii Tarii. Eleganta lor s-a nascut din suferinta, iar puterea de penetratie din innascutul talent si sensibilitatea cu care-l inzestrase Dumnezeu.

…Langa rugaciune, lumina poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inima de inima, sufletul de suflet, cu zalele lanturilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se traia. Era pentru noi, haina si hrana, apa si caldura. Daca amaratul de trup in care abia mai licarea un strop de viata, prin cine stie ce minune, se multumea cu o cana de apa, incalzita vara si inghetata iarna, – i se spunea „ceai” – si cu 100 de grame de paine, se traia, caci belsugul hranei fiintei interioare era in noi urias. Nu se reusea intotdeauna, era si periculos, sa se scrie pe o bucatica de sapun, cine stie ce, dar o strofa doua ne luminau ziua, ne incalzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogati.

…In vremea aceasta, el topit de foame, ros de boala, inconjurat de ura, scria. Scria in cap, in capul plesuv inainte de vreme, izbit de pereti, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparatie. Frematau celularul si Zarca de ceea ce Dumnezeu ii daruise din belsug.

Cauta tinere, si gaseste – nu-i greu – izvorul datator de sanatate spirituala de care ai nevoie! Curge din belsug in poezia lui Radu Gyr, potoleste setea de frumos! Pluteste in ea duhul crestin, patriotismul neamului nostru de care trebuie sa fii mandru. E spalat cu sange, cu durere, cu rauri de lacrimi. (Ilie Tudor, „Un an langa Capitan”, editia 3, 2009, p.133 s.u.)

„Aratam speriat si destul de timid. In mijlocul curtii era WC-ul, prevazut cu mai multe cabine. Deodata vad ca se apropie de mine un om mai inalt, putin adus de spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o boneta vargata si camasa cu maneci scurte. Zambind, intinde mana dreapta spre mine, ma ia dupa cap si-mi spune: „Hai, colega, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Si eu am fost asa la inceputul bolii”. Ma stranse la pieptul lui si plecaram la plimbare. Eu ma pierdusem de tot. Mergand in dreapta lui, incepuse sa-mi vorbeasca. Ma incuraja sfatuindu-ma sa fiu mai senin si sa iau lucrurile asa cum sunt ele, bune si rele. „Sa nu uiti ca noi trebuie sa credem cu tarie ca vom iesi afara. Sa-l avem pe Dumnezeu in noi tot timpul”. Strans la pieptul lui, ii simteam caldura corpului. Eram coplesit. O bucurie neincercata pusese stapanire pe mine. Imi simtea timiditatea si se straduia sa ma linisteasca. Uitasem de boala. Acum, parca eram in al noualea cer. Ca un copil traiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parca si acum ii simt bratul drept petrecut dupa capul meu.

In plimbarea noastra, imi prezenta o multime de colegi de suferinta, ca: pe Relu Stratan, la care tinea foarte mult, pe Alexandru Virgil Ioanid, pe Gheorghe Dutchievici, Traian Petrescu si multi altii, pe care eu nu-i mai stiu. Asa au trecut zilele la rand, cand, la inceputul fiecarei plimbari, ma lua dupa cap si ne plimbam roata in jurul WC-ului. Mi se dezlegase si mie limba. Asa l-am intrebat odata:

„Domnule profesor, D-voastra tot imi spuneti “colega”, dar eu am fost un biet si amarat de profesor incepator, iar D-voastra poet si profesor universitar. Sunt atat de mic si prapadit”.

„Nu te necaji, ca si eu am fost odata tot asa un biet profesor. D-ta esti aici alaturi de mine in blestematul acesta de Aiud. Esti egal cu mine. Asta s-o retii si nimic mai mult”. Dupa aceasta lamurire, duhurile noastre parca s-au unit. Doamne, ce bine ma simteam! Paseam in rand cu Radu Gyr, desi el era atat de mare, iar eu atat de mic. Astazi, cand scriu aceste randuri, ma intorc cu gandul si sufletul la anii de zbucium ai lui Radu Gyr – 1961-1962 – cand colonelul Craciun, comandantul Aiudului, ii smulge declaratia de retractare a tot ce-a scris. Acel zvacnet de sfintenie al lui in pornirile de iad ale Aiudului nu l-a facut in fata noastra, a celor care acum mai traim, mai mic. Nu. El este pentru noi si neamul nostru tot uriasul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinta. El a ramas tot Radu Gyr al neamului romanesc, poetul patimirii noastre…

Peste doi ani, in 1955, vara, aveam sa mai aud de Radu Gyr, ca se internase in salonul 5 al spitalului. Eu eram in salonul 10, salonul mortii, tintuit la pat. Radu Gyr era intr-o stare grava de boala. De sus i-am trimis o pijama pentru dormit. Nu avea nici haine. Ca un sfant rabda si se ruga lui Dumnezeu sa-l ajute.” (Atanasie Berzescu, op.cit.)

„Daca am asemana Romania cu o mireasa in fata altarului alaturi de mirele sau, atunci ochiul stang al acestei mirese ar fi Mihail Eminescu – Luceafarul literaturii romane. Ochiul drept, insa, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului romanesc. Literatura romana fara Radu Gyr arata ca o mireasa sluta, ca o nevasta chioara. Ne-a fost dat de soarta noua romani lor sa ajungem pana la portile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un insotitor, un inger pazitor – e calauza care a stiut maestru sa cante din harfa pe drumul disperarii… Radu Gyr n-a fost un strateg care sa conduca Legiunea prin mlastina acestor vremuri de intuneric. El a fost focul ce a topit otelurile cele mult incercate. A fost o lumina nu numai pentru legionari, ci pentru intreg neamul romanesc.” (O. Voinea, „Masacrarea studentimii romane”)

extras din cartea: Martiri si marturisitori romani din secolul XX, de Fabian Seiche