Parintele Dumitru Staniloae – Invierea Domnului si importanta ei universala

Invierea Domnului este evenimentul fara pereche in istoria lumii. Importanta ei intrece in mod absolut tot ce se intampla si se poate intampla in univers. Numai creatiunea lumii mai are aceasta importanta si calitate. Ca si creatiunea tot asa si invierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, intrucat nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevazute ca provenind din concursul fortelor si imprejurarilor naturale antecedente.Cauza care produce creatiunea este metaistorica si metanaturala. De aceea, chiar daca ar fi existat, prin absurd, oameni cari sa vada aparitia lumii, ei tot n-ar fi putut privi lucrarea cauzei aducand-o la existenta, o data ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi vazut ceva enigmatic si e posibil ca si-ar fi explicat aceasta enigma altfel decat prin creatiunea lumii de catre Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, stiintific, istoric. E drept ca celelalte teze pot fi usor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se accepta creatiunea e credinta.

Tot asa de putin istoric este, sub acest raport, evenimentul invierii Domnului. Cel care lucreaza si de asta data in calitate de cauza este tot Dumnezeu. Invierea Domnului nu se datoreaza vreunei puteri din natura omeneasca a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Invierea Domnului nu este o veriga ce se insira in lantul vietii istorice ca toate celelalte intamplari. De aceea cauza care a produs invierea nu s-a putut vedea in lucrarea ei, fiind transcendenta mijloacelor de investigatie si de constatare omeneasca. Daca ar fi vazut pe Domnul dupa moarte cineva fara credinta ar fi cautat, desigur, o explicatie naturala a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigma a carei explicatie naturala nu se poate da inca, dar se va putea in viitor. Si aici, ca si la creatiune, toate explicatiile acelea se pot usor destrama si exista foarte multe consideratii cari mana mintea spre acceptarea invierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric si deci absolut constrangator, lucrul nu se poate vedea. Credinta isi pastreaza si aci rolul hotarator. Se vede ca e destinul nostru cat suntem in forma actuala de existenta sa nu ne putem apropia de lucrarile si de prezenta lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabila, ci prin credinta, prin ascultarea si acceptarea smerita a asigurarii ce ne-o da prin cuvantul Sau.

Dar daca creatiunea si invierea nu sunt evenimente istorice in sensul obisnuit, aceasta nu insemneaza ca ele n-au avut loc sau ca n-au nici o relatie cu istoria si cu natura creata. Ele amandoua sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odata pentru totdeauna si nu ceva ce se petrece continuu, o lege generala a existentei. O persoana care a trait intr-un timp si intr-un loc anumit ca om deplin a fost inviata de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, apartinand timpului trecut si tocmai prin aceasta unicitate, introducand in istorie ceva neobisnuit ei, ceva care face sa vedem ca istoria nu e totul, nu e ultima realitate, ca pe langa ea, pe deasupra ei si la sfarsitul ei, exista altceva care da astfel istoriei un sens relativ.

De la punctul acesta, al relatiei cu istoria, creatiunea si invierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creatiunii, cauza si efectul, cel din urma cade cu totul in istorie, in domeniul nostru. Creatiunea, fara sa fie astfel o lucrare istorica, tinteste in istorie si determina istoria. Tot ce se intampla ulterior in lume se datoreaza si poarta pecetea actului anistoric al creatiunii, chiar daca nu vad oamenii, chiar daca lumina aceasta revarsata peste univers nu e vazuta de orbia oamenilor cazuti in pacat.

Invierea insa nu numai in factorul cauza, ci si in factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel inviat nu e o persoana istorica, supusa conditiunilor existentiale ale acestei vieti, cauzelor fizice si spirituale ce domnesc in imanenta. Invierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de toate minunile savarsite de El, sau de profeti, sau de alte organe dumnezeiesti. Efectul tuturor minunilor, oricat ar fi cauza de metaistorica, este istoric. Prin oricare minune se repara pe cale extranaturala o piesa stricata din natura, se repune ceva in functia ce-o indeplinea in angrenajul imanent al vietii: se reface un ochi, se schimba un lucru din natura cu un alt lucru tot din natura, se readuce o persoana care a incetat de-a mai trai in viata, in starea de a continua viata in aceleasi conditiuni ca inainte de intreruperea prin moarte. Lazar prin inviere n-a intrat intr-un nou mod de existenta, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viata tot asa de supusa bolilor si mortii, trebuintelor naturale, ca si cea dinainte. El va mai trai un timp, apoi va muri.

Iisus Hristos insa prin inviere intra intr-un mod de existenta, intr-o dimensiune de viata cu totul deosebita de cea anterioara, de cea istorica, de cea pe care o traim cu totii supusi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viata sustrasa cu totul din angrenajul cauzalitatii naturale; la o viata fara boli, fara moarte, fara frica de moarte. Viata acesta nu e o faza ulterioara a celei istorice, incat sa decurga din ea in mod natural. Atunci toti am ajunge la ea fara sa fi fost necesara patima pe cruce a Mantuitorului. Realitatea aceasta noua a invierii e o opera exclusiva a lui Dumnezeu, nefiind nimic in afara de Dumnezeu care sa contribuie la realizarea ei: e un fel de creatiune din nimic a lui Dumnezeu.

Deosebirea de creatiune consta doar in aceea ca pe cand prin creare se iscodesc ipostasuri, fete cari n-au mai fost, prin inviere se readuc fetele, suporturile cari au incetat sa mai existe, la o noua forma de viata. Cel inviat este, ca eu, ca fata, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul aparitiilor dupa inviere, a caror natura nu se poate preciza, e tocmai sa arate identitatea lui Hristos cel inviat cu cel de dinainte.

Tocmai in acest punct gasim relatia invierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator si transformator ceva ce-a fost in istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, si efectul lucrarii lui sunt metaistorice. Dar ipostasul invrednicit de o viata metaistorica e tocmai cutare ipostas care a trait intr-un punct precis al istoriei. Golul ramas prin evaporarea vietii din el, „oasele moarte” primesc o noua viata exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.

Creatiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care incepe, tocmai prin aceasta cadere, istoria. Invierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost in istorie, dandu-i prin aceasta o noua viata, transfigurata. Si la creatiune, si la inviere istoria nu e productiva. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e aratata in toata micimea ei. Ea are ce are ca istorie si va ajunge la o depasire a ei in eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie si va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.

Creatiunea da posibilitatea istoriei, invierea o arata ca insuficienta, ca stadiu ce trebuie sa dispara si sa fie inlocuit cu forma cea perfecta si definitiva a existentei. Invierea arata istoria ca un provizorat in tensiune spre eshatologie. In inviere se manifesta nemultumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem si noi patrunsi. Daca invierea ar fi fost fapt istoric, incadrat perfect, in cauza si efectul ei, in istorie, atunci ea nu ne-ar arata ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istorica drept existenta ultima. Numai prin faptul ca invierea atrage, cu forta metaistorica, ceva din istorie in alta orbita de existenta, arata spre un viitor altfel decat istoric. Invierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arata in criza de care sufera, si pentru a se milostivi de ea.

De unde vine aceasta contrazicere dintre intentia dumnezeiasca manifesta in actul creatiunii care afirma istoria si cel al invierii care dezaproba istoria? E de observat mai intai ca invierea nu este o dezaprobare radicala a istoriei, pentru ca atunci nu s-ar mai ridica din moarte aceleasi ipostasuri cari au trait in istorie. Invierea e totusi ceva pozitiv si intentia ei se refera tocmai la cele istorice. Dar intrucat invierea trece pe cele istorice la o noua forma de viata, se vede ca forma cea veche nu e pe placul vointei dumnezeiesti. Si intrucat invierea urmeaza dupa catastrofa mortii, in care se arata deplin dezaprobarea dumnezeiasca a istoriei, se vede ca forma de viata istorica, neagreata de Dumnezeu, e atat de inradacinata in fiinta creatiunii, incat e necesara in prealabil o distrugere totala a ei, ca s-o faca Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-si dezminte prin inviere dragostea de cele create, dar forma lor de viata nu mai e cea dorita de El. O deviere, o stricaciune serioasa le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Interventia lui Dumnezeu dupa creatiune, prin inviere, postuleaza pacatul intrat in lume dupa creatiune.

Manifestarile pacatului, ale stricaciunii, ale bolii care stapaneste toata creatiunea, le simtim toti. Filosofia contemporana a unui Heidegger se opreste in fata acestui caracter bolnav al existentei ca in fata aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestarile de boala ale acestei existente se remarca indeosebi in aceasta filosofie moartea cu nelinistea ce-o arunca ca o umbra asupra intregii vieti, determinand in mod covarsitor actele, gandurile, atitudinea vietii noastre. Viata noastra e o „existenta spre moarte”. Moartea margineste tot ce exista in lume. Lumea aceasta este in mod fiintial o lume a mortii. Existenta ei, ca si existenta omului, este o existenta amenintata, nu numai obiectiv, ci si subiectiv, de granita mortii. Aceasta ne face sa suferim. Dar si sa simtim existenta de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr-un intreg pe care nu-l vedem, dar il dorim. Bolile fizice sunt agentii mortii cari avanseaza continuu in fiinta noastra, cari rod neintrerupt ca niste viermi ai mortii din micul tezaur de viata al nostru. Insuficientele intelectuale si morale ne vorbesc iarasi de caracterul fragmentar al existentei noastre.

Viata acesta cariata, anemica, tulburata, rapusa in scurta vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care da viata si in care nu e nici o urma de slabiciune si de boala. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a facut lumea asa, ci stricarea a venit prin voia libera a fiintelor rationale. Daca Dumnezeu ar fi facut lumea asa, atunci prin inviere El s-ar sili sa o repare, manat de regretul ca a facut-o asa. Cum insa stricarea ei s-a facut prin voia libera a fiintelor rationale si urmarea acestei stricaciuni e moartea, invierea se infatiseaza ca un act de gratie a lui Dumnezeu care nu vrea sa lase ca suferinta sa aiba ultimul cuvant si pe oameni pierduti in moarte, ci ridica totul la o noua viata, fara suferinte si fara moarte.

Prin inviere El scoate lumea din starea bolnava in care s-a rostogolit, inaltand-o la o stare a carei bogatie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem inchipui, asa cum nu-si poate inchipui omul mereu bolnav starea de perfecta sanatate. Daca prin pacat s-a introdus in viata de la Dumnezeu boala radicala, prin inviere aceasta boala e eliminata. E de crezut ca fara caderea in pacat n-ar fi intervenit inviere, asa cum peste tot n-ar fi avut loc intruparea Fiului lui Dumnezeu.

In Iisus Hristos viata cea noua, eshatologica, e realizata. El este incepatura pentru toti cari cred in invierea Lui, pentru intregul univers, care actual boleste. Viata cea noua nu este numai promisiune, ci este in El realizata, prezenta. Noi insa traim mai departe in istorie, dar cu ochii credintei si ai sperantei spre El, spre viata cea adevarata, deplina, ultima si fara de moarte.

Cand zicem cu credinta: Hristos a inviat! afirmam implicit: Noi toti vom invia!

Dumitriu Staniloae Sfintele Pasti, 1937
(Ortodoxie si romanism, Ed. Albatros, 1998)